* * *
Am închieiat lectura lui Murakami.Mă refer la volumele pe care mi le-a adus Ana: „După cutremur”, „La sud de graniță, la vest de soare” și „Pădurea norvegiană”. Probabil că am să mai revin la ele.Mai întîi la însemnările , pe care le-am făcut pe margine, apoi deplin, textual, filă după filă, cercînd să ghicesc de unde vine puterea , centrul de seducție al operei sale. Din marii premergători, de la Akutagava pînă la Kavabata, sau din postmoderniștii europeni? Nu știu.Dar pînă atunci trebuie să-mi aleg un personagiu.Așa fac întotdeauna cînd descoper un mare autori, aleg un personaj, care mă leagă definitiv de el și mă ajută să revin constant la opera sa. Care însă dacă toți eroii lui sînt goi pe dinăuntru? Niște marginali care din varii motive au pierdut sensul vieți și care înving acest gol pe parcursul întregii vieți printr-un mare, supraomenesc efort de supraviețuire. Așa ajung să înțeleagă că pentru a se întoarce la viață de cele mai multe ori, dincolo sau dincoace de efortul uriaș care îl fac, este nevoie ,paradoxal ,doar de o mică deschidere, de un foc aprins pe malul mării cu cineva, sau o minciună nevinovată spusă cuiva.Adică de un lucru simplu, o elementară comunicare omenească. Cine știe poate de asta,un marginal fiind și eu, din mulțimea de personaje ciudate, mari, perfectioniste, mai toate deprimante, fabuloase sub aspect literar, ale lui Murakami am ales-o pe Reiko.Dacă aș fi să pornesc în viață cu cineva acum, de la-nceput aș face-o desigur cu Reiko. Nu, nu este o perfecționistă ,este o femeie imperfectă într-o lume împerfectă. Dar are acel elementar omenesc. Cald. Palpabil. Menită la început să devină o interpretă de exceptie ,un geniu muzical, să aibă glorie, o familie excepțională, copiii frumoși și iubitori, prosperitate, această femeie cu fața împăiengenită de riduri, cu șaptesrezece ani mai în vîrstă decît Watanaba, la un moment dat pierde tot, dar nu disperă , luptă pînă cînd într-o bună zi ajunge să descopere și să accepe muzica doar ca o preferință .Un hoby. Închid ochii și iată o văd în fața mea, cu chitara în mînă.Este o femeie minunată. Leit viata mea. Adică ceea ce-mi lipsește mie. Cîntă mai întîi dumnezeieste „Pădurea norvegiană”, „Westerday”, ”Michelle”, apoi fuga ei favorită de Bah și iarăși „Pădurea norvegiană”. Cine mai cîntă în lumea modernă doar pentru sine, ca Reiko? Sau cine scrie un blog ,fără ca să fie citit de cineva așa cum fac eu? Scrisorea ei de răspuns către Watanaba, care , prins între două femei, Naoko și Midori, îi cere un sfat este una magistrală.Un manual de viață pentru omul modern neîmplinit, angoasat și disperat. Un argument că deși se întîlnește cu Dostoevschi omul lui Murakami își continuă drumul sau magistral mai departe , pentru a descoperi, printre hățișurile modernității, că viața este o suferință, iar a supraviețui înseamnă a găsi un sens în suferință.Asemenea texte merită a fi învățate pe dinafară, ca o rugăciune.Iată doar cîteva rînduri paradoxale :„ Te rog, nu te mai consuma fără rost. Totul se petrece așa cum este scris și chiar dacă faci eforturi să nu superi pe nimeni, lumea tot se supără dacă a venit momentul să se supere.” Care sujereazîă că viața este scurtă și trebuie să ne grăbim s-o trăim .Pentru că viața este un paradox care trebuie iubit.
* * *
Ana ,bucuroasă, imi scrie pe viber :„Am trecut testul de conducere!!!” Îmi închipui .Testul de conducere într-un megapolis ca Londra și testul de conducere la Chișinău. Cer și pămînt.Totuși îi scriu, tot pe viber:„Tu l-ai trecut încă în iulie, pe serpentină la Țigănești.Toată viața te-am dus eu cu mașina. Atunci lucrurile s-au inversat-m-ai dus tu pe mine. Felicitări.” Așa am deprins-o de la bun început, marile examene , înainte de străinătate, să le țină mai întîi acasă.Mai ușor și pentru mine.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu