PIANUL

  E sfîrșit de august. S-a copt frunza ,cum spune Victor Prohin. Se  scaldă ușor pe la poale  într-o  lumină de aur , abea perceptibilă, vișinul meu.Arde în vîlvătăi Valea Grecului. Și vine Ana. După ce a muncit  anul împrejur  la Banca ceea uriașă a ei, cu rețele răspîndite în întreaga lume,după ce a călătorit în Peru, Norvegia, și-a luat o pauză și vine în sfîrșit acasă. ”Haide, cît se poate amîna, - o împinge din  urmă încăpățînatul ei măgăruș. - Gata.Te așteaptă o casă în Dealul Schinoasei!„ Vine   Ana.Și vișinul, frumosul, curatul, nemuritorul meu vișin  de la  geamul din Dealul  Schinoasei se înfioară și oftează adînc, din rărunchi:„Oare? Cu măgărușul?!”  Vine Ana  și nevasta  se oprește  în mijlocul casei și cu ușile, geamurile, poarta deschisă , stă și mă întreabă: ”Auzi, bărbate, vine Ana?„ Am uzit, cum să n-aud. Nu reușește  Ana acolo la Londra nici măcar să-și pună gînd de întoarcere și aici în Dealul Schinoasei încep pregătirile ,  frămîntările. Se mai  construiește un balcon. Se mai pune o fășie de trotuar.Se mai cumpără un set de mobilă. Se schimbă geamurile.Toate se schimbă, se înnoiesc.Și așa ani de zile. ”Bolgarca„  n-a amuțit de cînd am venit aici în Dealul Schinoasei nici pe o slipă.Într-un timp harnicii meșteri au ajuns cu ea chiar la acoperiș:„Ce zici, bărbate, poate-l scimbăm?„ Cînd i-am văzut am înghețat. Acoperișul și cărțile sînt lucrurile cele mai de preț în viața mea.”Nu ! - am zis hotărît, - în casa aceasta nu mai e nimic de schimbat!„ Dar vine Ana și dacă vine Ana e loc totdeauna de compromis și întrebarea sacramentală apare iarăși  pe buzele ei :”Doamne, oare ce am uitat de făcut ?” Și la un moment dat exclamă: „Pianul !” Pianul, într-adevăr.Dacă am uitat de ceva în casa aceasta în anii din urmă asta e pianul , zestrea nevestei , un Zimerman vechi care stă  stingher într-un ungher de salon și tace,  cu o duzină de șoareci ce se plimbă slobod prin el.Doua lucruri in viața noastră am purtat din urma , de la o gazdă la alta, dintr-un cămin în altul prin orașul  acesta colbuit și obosit, plin de farmacii cum zice Dabija. Cărțile și pianul.Nimic mai greu pe lumea aceasta  decît să te muți de la o casă la alta. Decît să urci sus la etaj ,sub streașina cerului,un pian și după acea să te așezi si să mai și cînți la el, știind că deasupra te plouă, iar vecinii îți bat în pereți.Și totuși l-am  urcat.Am cîntat. Așa am învins disperările.Cu pianul. Și mereu an visat la o casă a noastră. Și iată că ajunși aici în Dealul Schinoasei l-am pus într-un ungher de salon și-am uitat cu desăvărșire de el. O săptămină întreagă am căutat un meșter ca să-l repare. De parcă aș fi trecut încă odată prin gazdele mele multe. Meșterii lui, băirînii evrei au plecat. Cei rămași puțin ce pricep. Abea dacă am convins pe cineva să-l repare. Cîteva zile l-a coicănit și acordat. Și iată acum stă mut și stăpîn , cu toate cîntecele lumii închise în el, și așteaptă. E cea mai mare așteptare pe care a cunoscut-o vre-o dată casa aceasta din Dealul Schinoasei. Pianul pentru cîteva zile e unicul ei suveran. Vine Ana. Interesant cine-l va deschide întîi? Nevasta care l-a jertfit pentru busines? Veronica care l-a urît pentru profesoara care-i dădea peste mîini? Sau Ana care pur si simplu  l-a abandonat, indiferentă. Și care va fi cîntecul lui? Nu șiiu .Este un cîntec însă care, mi-i frică să zic , dar ar putea să se răzbune pe casa aceasta din Dealul Schinoasei și pe incă vreo cîteva alte generații. Pentru  un pian țintuit la perete, uitat și abandonat într-un colț urîcios de salon. 

MAI IMPORTANT DECÎT TOT UNIVERSUL

Eugenia David, colega mea de la Uniunea Scriitorilor și o bună prietenă mai dăunăzi în loc să bîrfească, după cum e obiceiul la noi în mediul literar,  a spus la telefon o poezie De Eugen Cioclea. ”Ion, de cum am descoperit-o în ”Săptămîna„ lui Viorel Mihail - mi-a zis ea , - nu m-am  dezlipit de ziar pînă n-am învățat-o pe dinafară”. Poezia  a fost atît de frumoasă  încît imediat am încercat să o caut. Și iată că acum stau de vreo cîteva săptămîni în blogul ”Cel mai trist poet din Europa„ dedicat lui Eugen Cioclea și nu pot ieși. În primul rînd, pentru că  nu o pot găsi, toate poeziile lui Cioclea sînt la fel  de frumoase. În al doilea rînd,  pentru că abea acum descoper un mare poet: Eugen Cioclea. Și în al treilea rînd, pentru că toate poeziile lui Eugen Cioclea  și ”Bocet senin” , și ”Hai!” , și ”Singurătate” , și etc. trebuie învățate pe  dinafară, ca pe o Biblie a modernității. Așa precum învăț eu Psalmii, Paraclisul și Acatistul Buneivestiri. Așa precum înceracă să-l învețe și să-l publice acum după moarte pe Cioclea colegii sai de generație, ca pe un cap de școală. Lucru bun și frumos.Numai că uneori mi se pare că în acestă învățare colectivă pe de rost, ca la Creangă, se  ascunde  o tainică intenție de a nu muri. Ceea ce uităm noi fiecare, și în primul rînd p ostmoderniștii basarabeni asta e că moartea se învinge în singurătate. Lucru pe puterea doap celui care s-a definit ca poet „mai important decît tot Universul și a scris: ”Azi pentru prima dată am priceput/ pînă în gene raiul și pustia,/ cît de ușor e Stixul de trecut / în barca ta de coapse,/ arămie.„
                                               * * *
  Mîine , la Palatul Republicii mi se pare ,va avea loc ceremonia de înmînare  a Premilor Naționale .Aflu cu această ocazie că oamenii  de artă  sînt cei mai numeroși în lista premianților. Printre ei și colegii mei poetul Traian Vasilcău și criticul Andrei Țurcanu. Ce lucruri frumoase se întîmplă cîte odată în mediile noastre de cultură cu vrerea guvernanților în preajma alegerilor. Și liste cu  îndemnizații speciale pentru  cei merituoși. Și Premii Naționale. Doar că n-a dovedit bine să se usuce cerneala  de pe  documentul semnat de  Premierul Flip și iată pe Internet , în presa scrisă au și început atacurile  virulente  cu privire la desemnarea premianților.Traian Vasilcău ,aflu cu uimire din aceste atacuri, ar fi fost la începuturile carierei sale nici mai mult nici mai puțin decît un deghizat plagiator din poezia Doinei Uricariu. Mă mir că deocamdată se tace despre Andrei Țurcanu. Îi vine însă rîndul și lui.Ce s-ar putea spune în legătură cu asta? La început noi toți am fost plagiatori.Întregul curent  postmodernist din Moldova nu este decît un mare , întîrziat plagiat din postmodernismul european.Adevăratul motiv  al atacurilor însă ,după mine, este cu totul altul , pe care atacatorii din motive de lașitate, preferă să-l înlocuiască cu plagiatul. Era mai bine dacă tăceau. Sau și mai bine dacă spuneau adevărul, dovedind că ei sînt cei care meriiă premiul. Ei însă au preferat  să atace în haită. Așa fac lașii întotdeauna, motiv pentru care n-au urcat niciodată pe postament în istorie.Pe postament au urcat totdeauna ,se știe ,doar cei curajoși. Așa că ,dragii mei colegi ,felicitări pentru curajul de a fi dovedit în aceste timpuri grele că pe Olimpul literar din  Republica Moldova se poate urca și în singurătate, ca la națiunile civilizate. Măcar pe o clipă, chiar cu riscul de a fi sfîșiați mai tîrziu pînă la ultima firimitură.De haită.    
                                                * * *
 Veronica a plecat în concediu, împreună cu Slava, soțulei. Iar pe Atos, marele sau prieten, care e fără pașaport, l-a lăsat în grija mea. Ce nu face un tată pentru copii în ziua de astăzi. Pînă si cîini odrăslește. Doar că acest  oaspete al meu, un pudel cit o mănușă, nu vrea nici să mănince, nici să bea, nici să iasă la plimbare, nici "favorita" , o cățelușa de cîrpa , în brațe s-o ia. S-a lipit covrig de fotoliu și stă nemișcat lîngă ușă. Mai pe scurt, în tinda mea din Dealul Schinoasei ,pe lîngă  așteptarea cea mare pentru Ana, pe lîngă așteptările mute și surde de mii de ani învățate din Psalmi  a mai apărut  încă una , ca un suspin de temerar mușchetar care, cu inima și ochii pe ușă ,dintr-o dată le cuprinde pe toate. Pentru mila Veronicăi. Care e și mila mea.                           
           
                                           

GENIUL MÎNIEI

Citesc  și recitesc polemica lui Andrei Țurcanu cu Eugeniu Lungu apărută în numărul din iulie al Revistei Literare  și trăiesc un adevărat deliciu. Un festin. Nu știu dacă avem geniu în poezie sau proză la ora actuală . În critică  însă cu certitudine da. Mai ales la mînie. Iată că se clarifică și nemaipomenit de frumoasa poveste a volumului anonim de poezie ”Verde regal„ care  apărut cu ceva timp în urmă la una din editurile noastre elitiste  m-a  incitat, cucerit și fascinat. Așa și srisesem atunci  despre autorul lui anonim  în  „Literatura și arta”: să i se dea Premiul Nașional. Iată că  acest volum nu este decît o farsă pe care autorul lui, un critic  de vocație,  Andrei Țurcanu , i-a înscenat-o  unui alt critic, Eugen Lungu , la fel de dotat. Ce să spun , se mai întîmplă, mai ales  intr-o literatură unde  criteriile de apreciere nu sînt totdeauna cele estetice. Eu însă , trecînd peste  incidentul polemic,  stau și-mi imaginez cum ar fi arătat  această poveste dacă s-ar fi produs  fără  mînie, pînă la capăt. Simplu de tot. O poveste curat genială. Cu trei idioți. Unul care a sugerat-o din umbră. Al  doilea care a produs-o conștient în public .Și al treilea, mă am în vedere pe mine, care a înghițit-o inconștient în singurătate. O uriașă posibilitate de a întra cu afevărat  în Europa, măcar prin literatură, prin felul cum se face literatură.Iar noi  am luat și am dat cu ea de pămînt. Cît face face numai numai încercarea  hiperpostmodernistă  de  a  cumpăra și arde întregul tiraj. Exact ca la Dostoevski. Dar  iarăși mă întorc și zic, poate că așa a trebuit să fie. Poate că marii postmoderniști  Umberto Eco, Saramago, și cine mai este acolo după ce au înflorit în Europa, după ce ne-au cutremurat de departe  tinerețile  sau retras obosiți  un pic lîngă noi, aici în Republica Moldova.  Să ne facă fericiți. Așa fac și lupii înainte să moară. Se retrag în pustie.Și pier în singurătate. Păzește-ne, Doamne
                                                      * * *
Zapezi, zapezi ...Două cuvinte psalmodiate magic  de  un tînăr semeț  într-o cameră de trecere a unui cămin din Boiucani. O frîntură de frază în care a încăput întregul canon estetic și moral al unei întregi generații de slugitori ai cuvîntului de  la Mihai Morăraș , Gheorghe Copoț, Victor Pavliuc, Liviu Belîi și pînă la Sergiu Manea, Petrică Comarovski. Visători pînă la absurd. Curați dincolo de limită. Metafora aceasta  dintr-o poezie de debut  a  sublimului meu coleg de facultate Serafim Belicov , decedat subit, bubuie surd în  memoria mea pe această căldură năucitoare. Si nimic mai mult. Doar un roi de întrebări care se isc , asemeni unor fulgere , din adîncul ei glacial. De ce acest foc si acest iad de afară? De ce  o generație înfrinta si idealuri sfarimate? De ce mor poeții dacă au fost născuți ca să nu moară niciodată? De ce zăpezile sint fierbinti? De ce ard zapezile
                                                      * * *
  Sau scris  vulume, biblioteci despre aceasta migrație masivă, de milioane a moldovenilor la inceput de mileniu ,s-au plîns rîuri de lacrimi, au murit bătrîni, parinti fără ca sa mai apuce cineva din cei dragi, copiii, rudeniile sa-i vadă și să-i înmormînteze, s-au spulberat  guverne care au încercat s-o explice si s-o oprească într-o țară atit de mănoasă și frumoasă.S-au trudit  minți învățate, academii. Totul în deșert. Totul pe lîngă mințile noastre.Si iată că vine un copil si cuprinde toată Drama această intr-o singura fraza. În Monreal.Pe drumul spre casă.De mină cu mama sa, Ludmila Sîrbu , micuța Nicoleta la un moment dat exclamă: „Mama, hai să trăim în Moldova. Mie acolo îmi place tare. Acolo cerul are multe stele.” Simplu, adînc, sfîșietor. Ca definiție și ca soluție. Ca moartea unui vis, care a șocat internetul.
                                                     * * *
Și prieteniile își au viața lor, notează într-o pagină de jurnal , apărută pe facebook, cunoscutul scriitor, istoric al civilizațiilor și filozof romîn Mircea Eliade, durează atît timp cît sînt necesare creșterii a două suflete. Vine un timp cînd prietenia unui anumit om e o povară:nu-ți mai spune nimic și nu-i mai spui nimic. Trebuie să cauți alte organizme, alte sufletele cărora să te poți deschide. Perfect adevărat.Prieteniile sînt ca și vîrstele civilizațiilor, a națiunilor, culturilor . Lucrul acesta îl observă și Neagu Djuvara, care compară undeva durata civilizațiilor cu viața omului. Adică se nasc, au copilărie, adolescență, maturitate, bătrînețe și moarte. Totul deci în lumea aceasta , și galacsiile se desfășoară după un anumit model spiritual. Se nasc, trăiesc, mor și dispar.Și eu care pînă nu demult credeam, eram ca și cum convins că o prietenie  adevărată este și veșnică.Probabil pentru că puțiinii mei prieteni mai întîi Sergiu Manea,apoi Nicolae Vieru, apoi Ilie Teleșcu  au plecat prea devreme din viață, tineri, curați și desăvîrți, înainte de a se fi împlinit ca prieteni și vîrstă.Cămașa lor protectoare în lumea acesta ostilă și grea, cum zice Liiceanu îmi lipsește  și acum.Ani de zile am căutat s-o refac. Măcar într-o prietenie.N-am reușit.Doar relații trecătoare.Doar simpatii. Și singurătate de plumb. Abea acum îmi dau seama, de pe facebook, cu Mircea Eliade și experiența unei vieți,că o prietenie adevărată ,cît viața,este un miracol, care depășește și transcende umanul, supravețuind axclusiv pe tărîmul spiritualului.  
                                                             

UN ROMAN PE CARE NU-L VOI SCRIE NICIODATĂ

Nu țin minte cu exactitate cănd am pășit pentru prima dată la Mănăstirea Țigănești. O fi cu vreo șapte, opt ani în urmă , împreună cu Valeriu Volontir, un împătimit după locurile noastre sfinte. Atunci mi-am ales drept duhovnic , așa dintr-o fericită întîmplare, pe părintele Irinarh. Atunci m-am mărturisit pentru prima dată. Și atunci am întîlnit-o pe această neobișnuită femeie , care mai tîrziu a avut să mă însoțească în toate peregrinările mele spre această sfîntă Mănăstire, la toată sărbătoarea și la tot necazul meu sufletesc. Sora Maria , așa îi spun călugării. E din Onești, zic ei , a rămas toată viața fată și-a apărut acolo odată cu reașezarea lor mai nouă , cu telefoane mobile și mașini , pe locurile sfinte  de altădată , care păreau că vor rămîne pîngărite pentru totdeauna.
   O ciudățenie a zilei de ieri, așa o califică oamenii, chiar și călugării. Eu aș spune însă că e din timpuri imemorabile, din veacuri, cînd omul știea a simți  și plînge pe celălalt om, aproapele său, de departe. Pentru că este de ajuns să simt într-o dimineață pe buze gustul amar al deznădejdii și ea , gata , îi în picioare , în Oneștii ei depărtați și uitați. Îmbracă cizmele grele din timpuri trecute , haina de sac , șalinca cea neagră  și pornește pe jos spre Țigănești. Ca o îndreptare. Ca o umbră a mea. Este unicul călător pe jos din țara aceasta. Pe care eu , oricît nu m-aș fi străduit în anii aceștea  nu l-am prins niciodată în drum . Mereu o găsesc în biserică . Mreu o aflu în mătănii. Cînd vine și pentru ce vine ,fără de osteneli , ani de-a rîndul, nimeni nu știe cu adevăratelea. Nici eu. Nici călugării. Poate că să curățe deznădejdile noasre ale tuturor. Poate că într-o bună zi să-mi întidă un pumn de caramele , asemenea tușei Catinca în copilărie: ”Ia maică țucerci, de la Domnul!„ Sau poate să desfunde un drum pe care l-am pierdut de demult . O taină  despre care Dostoievski spunea că doar în adînc de popor mai trăiește. Un adevăr spre care ne duc doar încălțările ei uriașe. Doar supărările ei nărăvoase. Doar cvadrilioanele ei de mătănii. Și veacuri de suferință ascunse sub spuza de cenușă a vieții.  
                                                                           * * *
Toți  scriu romane astăzi. Ion Anton scrie romane, Ion Vicol Scrie romane. Aurelian Silvestru scrie romane. Leo Botnaru scrie romane. Toată lumea scrie romane. Pînă și Nicolae Dabija, iată și el a prins gustul romanelor , este la al doilea roman. Și asta tocmai în epoca internetului, cînd lumea, legată mai mult de imagine, citește cel mai puțin și scrie cel mai scurt , uneori comunică fără cuvinte, doar prin semne . De ce oare? Sigur  că  dintr-o sete de împlinire, care  la o anumită vîrstă poate fi astîmpărată , cu puțin noroc, și dintr-o singură lovitură: un roman. Înseși cuvîntul roman spune ceva. Un mesaj transcedental. O suferință. O mărturisire. Un eșec . O viață pe care o regîndești mereu și o  reașezi  cu speranța că îi  vei găsi un sens pe măsură să răspundă  la toate provocările, chiar și cele ale internetului. Probabil de asta mai dăunăzi seara , după ce am primit imaginile Anei de la celălalt capăt la lumii , din Peru, am adăugat la ele  un scurt comentariu: ”Ce este omul? O spumă? Sau poate un Duh etern ? La asta mă gîndesc  culegînd pașii Anei din praful uneia din cele mai vechi civilizații ale lumii.„ Ca un preludiu la un posibil roman, care ,dacă să fiu sincer, mă cam sperie . Dar pînă la urmă ce este acest blog al meu , întreținut de ani de zile , dacă  nu  respirația tainică, ușor perceptibilă  a unui roman? Ce sînt primele mele nuvele  ”Șarga”, ”Știința vieții„, „Lela” decît începutul acestui roman. Ce  ascunde mai departe peregrinajul meu prin Chiținău, ani de zile, de la o gazdă la alta, cu sacii de cărți după mine, decît lupta pentru acest roman. Dacă  lăsam redacția și mă apucam de roman pierdeam casa. Dacă rămîneam în redacție pierdeam romanul. Planurile Domnului au fost altele. Mai întîi Ana. Apoi o altă casă , alta decît cea  pentru care mi-am   sacrificat romanul și tinerețile și care la un moment dat , după plecarea Anei, a devenit pustie. Un nonsens.Trebuie să vă închipuiți o tindă largă și încăpătoare  în care poți să întorci o căruță. Mai trebuie să  mă vedeți pe mine , viața mea de lup, înghesuit în această tindă  de ani de zile din care  nu există nici o ieșire  decît doar venirile și plecările Anei. Să deslușiți gîndurile mele  legate de   această ieșire. Și abea atunci o să  percepeți subiectul unui roman  la care gîndindu-mă habar nu aveam că este roman. Era doar viața mea întoarsă înapoi, de la un capăt spre altul. O încercare de a mă descurca în ea. Dostoevski spunea că  nu i-a plăcut niciodată să scrie. Marea lui revelație a fost gîndirea romanelor. Doar creditorii îl așezau cu forța la masa de scris. Tinda este marele meu creditor care m-a înghesuit cu toate bagajele vieții într-un colț fără de ieșire. Am rămas doar cu venirile și plecările Anei . Atît.Nici mai mult nici mai puțin. Toate puse pe  un cîntar care nu iastă nimic.Cu ce se vor termina oare? Este o  gaură neagră din care se naște un nou univers. Un roman pe care , cine știe poate nu-l  voi scri niciodată. Dar mă afund în ea cu disperare că cel puțin voi păstra măcar nuvelele mele pe care, asemeni femeilor pe care le-am iubit, nu le-am trădat niciodată    

DULCEȚURI DE CIREȘE AMARE

 Citesc „Amintiri din casa morților”  de Fiodor Mihailovici Dostoievschi. Sînt la a treia sau a patra lectură. Am citit-o în studenție. Apoi făcînd  ucenicia scrisului. Apoi pe cea a vieții.  Îmi să revin la această carte  a  marelui scriitor și cunoscător al sufletului uman. Mai ales  atunci cînd traversez  căte un segment de viață dificil, care de departe mi se arată de fiecare dată de nedepășit.  Este o carte  pe  care la timpul său a apreciat-o Tolstoi. Și este o tulburătoare mărturisire  din anii de ocnă ai romancierului  de unde Nițșe a avut de învățat mai mult de place cît din toate cărțile de psihologie. Ciudată  această cronică  de pușcărie. Ciudați   eroii ei, personagii în ultimul grad de degradare, făptași ai unor crime abominabile,  definitiv pierduți  din  inimile cărora la un moment dat începe să se prefire o tulburătoare lumină. O lumină care de fiecare dată  mă ajută să mă depășesc , în cele mai grave neputințe. De unde oare? Nu cumva din suferință? Abea acum observ că  închisoarea  are un gard   hexago nal, alcătuit  din 1500 de pari de lemn  bătuți adînc în pămînt și fixați pe dinafară cu chingi laterale. Unul din deținuți , plimbîndu-se de-a lungul lor, numără parii aceștea în fiecare  zi, scăzînd cîte  unul . Cine  se  apropie în felul acesta disperant  optimist de libetate? Nu cumva Dostoievschi? Și cu ce? Nu cumva cu Biblia , unica carte admisă în hexagon, care mai întîi îi este furată, apoi restituită ca în cele din urmă să devină un manual după care îi învață carte  și le dezleagă tainele. Se vede că pînă și marii criminali pot iubi, uneori mai abitir decît noi. Și iarăși, din suferință.1700 de însemnări  a făcut Dostoievschi în Bblia  pe care  a lăsat-o pe patul de moarte drept moștenire feciorului său. Cu unghia,  cu  creionul, cu lacrima. Ca niște stigmate pe frunțile ocnașilor.  De la unul din aceste stigmate  cineva dintre ei, probabil cel mai blănd,  a ridicat o cărămidă și a dat  în supravehetor.Ca să fie mai apoi omorît în bătăi și să sufere. Acesta i-a fost scopul. Noi care ne-am băgat în acest stat hexagon cînd vom înțelege  că de  fapt scopul lui a fost suferința. Că ni s-a făcut o mare dreptate pentru un milion de alte nereptăți? Că asta e lumea.Hexagonul. Și că putem răzbi în ea doar depășindu-ne, prin suferințe.

                                                         ***
Se întîmplă uneori  că nu vorbesc cu prietenii mei cîte un amar de vreme.  Vine ceasul însă  cînd la o  cumplită supărare  sau  pur si siplu la o  grea      nedumerire cum ar fi bunăoară prestația  nationalei  de fotbal a Romîniei  la   actualul campionat european  stau năucit și  deodată îmi amintesc  de cîte cineva  dintre ei. Sun. Și mare minune, de parcă  ne-am fi despărțit  doar eri.  Așa se zice că e la marile prietenii.  ”A, domunul Bradu?!- imi răspunde mai dăunăzi Iurie Opincă,  - Naționala Romîniei ? Păi , catastrofă!”  Mai schimbăm cîteva vorbe la subiect , după  care el , la fel de brusc ca și mine,   o ia din alt capăt. ”Da Dumneavoastră ce mai faceți ? Tot supărat?” Cireșele mele , sărmanele ,truditele mele cireșe . Și supărările , necugetatele, simandicoasele mele supărări. O viaiă întreagă  le-am tot purtat separat , prin necazuri și bucuri, ca iată în sfîrșit să se întîlnească aici în Dealul Schinoasei.. Cum poți să-ți faci intr-adevăr un  prieten pe lumea acesta la vremea în care se pare că le-ai pierdut pe toate, decît cu un pumn de cireșe? Și  cum  să-l crești ,să-l oferi  acest pumn cuiva din singurătățile tale  decît cu un gînd și îndemn supărat: ”Haide  frațe, vino!  S-au copt cireșele! ”   Altfel nu vine. Și așa an de an, neschimbat.Astfel încît primăvara aceasta , numărîndu-mii supărările  și  măsurîndu-le  cu belșugul de roadă din crengi mi-am zis hotărît :” Iată și ceasul prietenilor! Gata ,îi adun pe toți!„  Probabil de asta  Ana  s-a  grăbit să-și ia bilet din timp,  de la Londra. Probabil pentru asta  și  Druță și-a  fixat  premiera la Teatrul  Național ,ca să  prindă cireșile. Probabil de asta întru așteptare nici să m-ating de copaci. S-a întîmplat  însă  că Druță s-a cam grăbit  iar Ana a întîrziat. Iar între graba lui Druță și  întîrzierile  Anei s-au strecurat ploile,  printre ploi supărările. Și cînd am dat să culeg un pumn de cireșe pentru oastea mea de orieteni m-am îngrozit . Putrede toate. Iată și supărarea cea mare. Doar un pădureț a scăpat, copacul l  ui Druță. „Știi ce Ioane , - mi-a zis înțelept scriitorul. - pune-le pe toate la dulcețuri, ajungem la iarnă și vedem!”  Acum cu dulcețurile gata în cămară stau și v-aștept. Haide veniți , dargi prieteni, cînd doriți și cum puteți  ca să stingem supărarea cea mare cu dulcețuri de cireșe amare. Vesnice si netrecătoare ca și  duhul prieteniilor fără trădare.
                                                                     * * *
La început, pe cînd noua directoare a liceului teoretic de arte „N. Sulac” s-a apucat să facă ordine în curte m-am uitat  suspect la treaba aceasta. Flori într-o  curte  deschisă unde de ani de zile se aruncă numai gunoae, se fumează și se bea? Bănci vopsite în tricolor, pentru odihnă și reculegere? O utopie! Cum poți să  ți le imaginezi pe toate acestea decît cu  cîte un morman uriaș de coji de semințe lîngă ele.Dar e liceu de arte totuși , se învață Moțart, și de asta am încercat s-o ajut și eu. Mai întîi i-am atenționat pe cei mici. Apoi pe cei mari. Apoi chiar pe cîte un profesor mai liberal:”Domnilor, rușine!„ Ca într-un tîrziu să descoper că de fapt alții sînt adevărații  făptași și alta rușinea acestui dezastru.Trebuie să-i vezi cum arată. Măcar odată.Nea Mihăiță. Mama Valea. Tușa Catiușa. Tiotea Lina. Ca  mai apoi să nu-i uiți și să nu-ți erți niciodată că ai trecut peste ei și viețile lor..O lume și o constelație care se stinge. Supți la față, îmbrăcați sumar  și măcinați de tristețe , ei es din blocurile de beton încinse de căldură, adînc rușinați, și cu cîte o pungă de semințe  se îndreaptă  spre bătrînele bănci , de-o seamă cu ei, de sub tei.De douăzeci de ani  își povestesc ei viețile acolo în crepuscul.Din timpurile pe cînd  Dealul acesta era o grădină în floare. Din vremurile cînd li s-a promis un rai, aici pe pămînt. De douăzeci de ani ronțăe semințe. De douăzeci  de ani speră . Așa că ,văzîndu-se descoperiți ,au tăcut rușinați, gata s-a sfîrțit cu povestea. Și cu raiul., care s-a dovedit a fi iadul. Acum cu această poveste sfîrșită și cu iadul în față  stau și mă întreb  poate că ar trebui să le mai dam o șansă. Ca să biruim rușinea cea mare a miliardului. Cum credeți? Aici pe băncile vopsite în tricolor de directoarea liceului „N. Sulac”.     
                                                     

EUL MEU PĂGÎN

Angela Brașoveanu. Se pare că ea a postat nu demult pe Facebook o splendidă acuarelă marină.Mă uit la ea si fără să vreau îmi întorc ochii spre unicul loc slobod de pe peretele chiliei mele. Așa fac de fiecare cînd dau de un lucru care îmi tulbură sufletul.Încă de cînd am venit aici în Dealul Schinoasei și mi-am împlut chilia cu cărți, fotografii și icoane.La început am pus acolo un splendid profil al meu de Valeriu Volontir, afișat de altfel și pe Facebook.Să vedeți cum mă mîndream cu mine în clipele cînd rămîneam singur.Cît de frumos și plin de duh arătam. Cît de periculos eram. O taină a lumii, în lumină și umbre.Pînă cînd într-o zi am căzut lamentabil .Și ca să mă ridic l-am pus în loc pe Folkner.Dar tot eu eram.L-am dat jos Folkner și i-am pus apoi pe rînd, unul după altul, pe Dostoievski, Montaigne, Pascal, Freud și Jung, dar tot eu eram.Și atunci am lăsat locul slobod. Ca pe un zid al eului meu păgîn, care tot înălțindu-se mereu cade. Ca pe o casă a sinelui meu fragil,care, descoperindu-se, cine să-l apere și cine să-l spprijine decît tot singurătățile și nevoile mele, sub aripile Domnului?
                                                                               * * *
Azi numărul vizitatorilor pe blogul meu a atins cifra de o mie.Imi place această cifră.O mie de ani. O mie de trandafiri. O mie de prieteni. Totul se cuprinde în această cifră ,nimicul si absolutul ,singurătatea si comunicarea, lumea și eu, unu si zeroul multiplicat , cit de greu este să te aduni crispat in ea si sa strigi măcar o vocală, ca să fii auzit în muntele cel sfint al Domnului si pustiul omului.Multumesc omule!
                                                                             * * *
Dincolo de frumusețea teilor, dincolo de taina liceenilor, care chiar și acum pe timp fierbinte de bacalaureat se furișează cu cartea poetului spre locuri ascunse , trraseul plimbărilor mele de vară mai ascunde și alte taine, mult mai adinci decit cele adolescentine. Bunăoară patul boschetarilor. L- ați văzut vreodată cumva? Nimic mai simplu pe lume decît acest pat. Cîteva saltele pișate și udate de ploi , aproape putrezite, care se desfac și întind ușor pe pămînt, una lîngă alta. Deasupra peste saltele se adaugă o plapumă gegoasă și găurită de jăratecul țigării. Alături la îndemînă se pun niște sticle de plastic cu apă și pungi cu diferite resturi de mîncare de pe mesele aleșilor. Apoi mai sus, pe un dîmbuleț ,se improvizează din mai multe ștergare murdare o pernă. Și gata, patu-i făcut. Poți să te culci , fără de griji și furat de somnul adînc al pămîntului. ȘI totuți nu somnul pămîntului pe care mi l-am dorit totdeauna e taina patului, nici lipsa de griji, nici perna ci locul care niciodată nu știi cît va dura și unde va fi : ascuns departe, într-o vizuină de vulpe , sau așezat deschis la mijloc de cale și sărbătoare, ca astăzi . Mă uit la el , pipăi în buzunar un leuț și mă-ntreb :ce să fac ? Astăzi am libertatea s-aleg , pot să achit miliardul sau să fericesc un milog. Mîine însă ,ar putea să fie tîrziu. Și parcă-L aud pe Domnul cum strigă prin vremi :„ Iați patul și mergi !” Bineînțeles că pe o altă cale, dar cu același pat. Care nu e decît un cuib al păcatului originar, de om, de neam și de țară la granița tuturor răutăților și srîmbătăților. Menit să frîngă destinele și să ne întrețină visele, ca pe nițte umbre ale morții.
                                                                              * * *
Brexit in Regatul Unit al Marii Britanii, pentru eșirea din Uniunea Eoropeană.Și brexit aici în Moldova, la Uniunea Scriitorilor, pentru demarcarea și delimitarea de Asociația Scriitorilor Europeni de limbă romînă.N-a dovedit bine să se înfiripe această nouă și interesantă formațiune și iată este negată. anulată, defaimată. Cine a apărut pe lista ei , declară Titus Știrbu, secretar al Uniunii Scriitorilor din Moldova, este ca și cum s-ar fi exclus din rîndurile noastre, ei au luat de la cutărică cîte 200 de dolari. Încît , uitîndu-mă la certurile izbucnite , stau și mă întreb ce-ar fi dacă aș întemeia și eu o Uniune aici în Dealul Schnoasei, cu Mitrofan Căprarul și cu nea Mihai, măturătorul, ambii cu veți de mari scriitori.Dacă mai serios însă din vechea noastră catedrală cu preoți duhovnici precum Lida Istrati și Vasilache ce s-a ales? Un cort modernist? De europeni nici nu mai vorbesc. Și atunci ce ne facem? Poate ne ducem la una din Sfintele Liturghii ale lui Octavian Moșin. Sau cel puțin la o conferință pe tema omului din Biserica USM. Sau accesăm măcar pagina web a revistei ”Moldova Ortodoxă„ cu peste o sută de mii de vizitatori , editată de preotul Mihail Bortă de la aceiași biserică , ca să pricepem că duhul nu piere. El pur și simplu se pierde.De fapt , mai demult am observat că de fiecare dată cînd scrisul nu merge la mine în familie apar certurile. Și atunci fac brexit. Brexit pentru mîncare, Brexit pentru blide. Dintr-o mie și unu de alte motive decît cele ale scrisului. E mai ușor a face brexit pentru orice altceva. Decît a zice :slăbita duhul meu. Decît a te smeri și a te așeza la masa de scris. Sau a te lega cu lanțugul de ea.

LACĂTUL DE PE UȘA IUBIRII

Invierea este cea mai mare minune a lui Isus. Strigind "Hristos a înviat!" si răspunzând unul altuia "Adevărat a înviat!" ne facem parte a acestei minuni, murim și înviem și noi, lepadăm haina omului vechi si imbracăm veșmintul omului nou. Ne despartem de păcat, minciună și zaviste si ne logodim cu iubirea. Hristos a înviat, iubiți frați și surori!
                   ***
Credeam ca am rămas fără prieteni.Marii, adevărații mei prieten Nicolae Vieru, Sergiu Manea, Ilie Teleșcu, s-au dus, unul cite unul, pe rind , lasindu-ma diminețile  singur la usă. Si-i atit de frig fără ei uneori, atît de de trist încit diminețile pina deschid mi se zdrelește mină și sufletul pînă la singe de fierul lacații.Iata însă ca Domnul ,drept recompensa, la capăt de drum mi-a mai dat un prieten.Preotul Mihail Bortă. Si-i atit de tinar cînd es de parc-aș fi eu ,cel de demult. Si-i atit de curat de parcă as fi eu , cel care nu m-am găsit niciodată. Un prieten.O comoară. Un dar de la Domnul. Si o cheie de la lăcatul de pe ușa iubiri.

PORȚILE LUMII

  Anul acesta biserica din Moldova a ales să-și aducă singură focul haric de la Ierusalim, fără proptele politice.Demult se cristaliza acest gest de demnitate.Acuma, în contextul lui, invitația de a participa la o ședință solemnă de Parlament prepascală deschidea pentru ierarh trei posibilități. Prima,sub careva pretext, să nu participe.A doua, să accepte și să apere acolo suferințele poporului. A treia, să vină și să rușineze minoritățile sexuale. Grea încercare pentru ierarh. În final, a ales-o pe ultima, care în loc să-i desăvîrșească gestul de demnitate l-a minimizat.Păcat, pentru că istoria este zgîrcită în șanse de libertate duhovnicească cu noi..
                                                                                   * * *
La ce te gîndești mă întreabă azi dimineață, din obișnuință , facebookul? Ca și cum ar uita că vișinul meu  face lucrul acesta de-o viață. La ce te poți gîndi într-o zi de joi din Săptămîna Patimilor? Decît la Cel pe care l-am trădat și țintuit pe cruce? Decît la suferințele poporului meu? Inreresant, este vreo legătură între aceste chinuri și suferințele lui Isus? Poate doar faptul că se dă ca un miel. Și dacă-i așa se rușinează cumva cei care au făcut din noi iată în lume un alt model absolut de suferință umană? Sau poate se cred atît de puternici încît ar putea să treacă și de Scaunul de Judecată?Mai este o zi pentru mărturisire.Cea mai grea...

O DRAGOSTE ÎNVINGĂTOARE DE MOARTE

 Vișinul. E tot ce mă ține în viața aceasta. E singurul care-mi ascultă și sprigină singurătățile. E unicul care-mi cunoaște voile toate pe dinafară. E prietenul.E stăpînul.E rugăciunea. E păcatul. E iubirea.E Ana. E Țara.E tot ce este și sînt. E clipa mea de vecie.
 E vișinul meu . Iată-l iarăși, ca o vedenie, cu toate păcatele mele înflorite.Știți cît l-aștept?.De mii de ani. Știți cît mă gătesc de-ntîlnirea cu el? De o viață.Știți că păcatul înflorește și el, chiar la geam? Aflați chiar acum.
  E vișinul meu, învingătorul de moarte. Vreți, mergeți cu mine, la Țigănești împreună cu el.Nu vreți, așteptați-vă vișinul vostru.Pentru că în viața asta contează doar așteptările.Cele de la Londra.Cele de la prieteni.Cele de la iubite.Toate așteptările lumii, care se-adună într-o zi într-un vișin și vestesc iubirea cea mare a inimii,care ne soarbe pe toți.
                                                                                   * * *
E primăvară și odată cu ea, cu primăvara aceasta extraordinară, ridică capetele toate colitele și toate gastritele.La urma urmelor, le place și lor toamna și sînt prietenele mele.Așa că le iau grămăjoară și mă duc cu ele la încă o prietenă a mea, un medic de la ”Toma Ciorbă„ care te scoate din orice necaz.Acolo un rînd chilometric și viața mustește din plin.Lume de peste lume.Deputați. Vameși.Avocați. Și toți peste rînd. Un iad din care o țigancă,spriginită de ușă, își dresează odrasla și strigă:”Tași cî ti ușid!” ”Fa, ti las șî mă duc!„ - se izbește la ea țiganul.”Nebunule!„ - strigă la el țiganca. Nu e clar cine-i nebun.Cel care vine sau cel care pleacă. Cel care trece peste rînd sau cel care așteaptă.Cel care a furat miliardul sau cel care plătește miliardul. Cel care striigă sau cel care tace. Asta e țara ,l-am tot ținut în cireș, cu papionul la gît, o vară întreagă, îmi zic, și iată că nebunul , cu buzunarele pline de sîmburi, a coborît și-mpușcă cu praștia din Parlament:”Vin rușii!„ E groază.E viață și moarte.Așa că, sărmana prietenă, aleargă mereu de la cabinet în salon. Și din salonul cu muribunzi iarăși la cabinet Poate salvează țara.Abea pe-nserat am intrat și eu.”Te superi?” - îmi zice.”Deloc, - îi răspund,- Domnul ce-a zis? Cel din urmă va fi primul !” Rîde:„Fără tine pe lumea aceasta ar fi greu de trăit.” 
  Eu zic că pe lumea aceasta ar fi greu de trăit , într-adevăr, dar fără un alt medic și alt prieten al meu, doctorul Groza de la Institutul Republican de Pneumologie, un remarcabil chirurg și un mare om. Cu ani în urma am urmat la el o procedură care a durat aproape o jumătate de an. Nu știu dacă am trecut vtreo dată printr-o experiență mai neplăcută și mai dureroasă decît acea procedură.Nu era obligat să o facă, mai ales că avea o mulțime de alte sarcini și obligații: șef  de secție, lecții la Universotate, activitate științifică, o mulțime de bolnavi. Uneori se întîmpla să-l aștept și cîte o zi întreagă.Mereu ocupat,venea grăbit, întra în sala de operații,îmbrăca halatul, mă așeza pe scaun, înfingea seringa și-mi zicea:„Rabdă! Așa că așteptîndu-l într-o într-o zi de înverzire a țării ca să planteze, peste geam, un puiet de platan,i-am zis  urlînd ,disperat :„Gata! La ce bun doar umbră să fac!”Lung m-a privit în clipa aceea, tăcut. După care, cîntărindu-și răbdările ,a zis hotărăt:”Oprerăm!„ De atunci au trecut vreo teisprezece sau cinsprezece ani și telefonul lui n-a fost niciodată închis pentru mine.De atunci eu am fost primul la cabinetul și inima lui, noapte sau zi, pe timp de furtună sau soare.E primăvară deci și uitîndu-mă cu ochii deschiși la minunea aceasta de platan de pe Dealul spitalului, cu miriade de frunze și șanse în creștet, îmi dau seama că pe lumea aceasta există doar o singură putere care mă poate ajuta să-l smulg și să-l pun la mine în gradină, măcar pentru o noapte, măcar pentru o secundă,cu toată măreața lui umbră de vară, după care doctorul Groza să mi-l ia înapoi supărat și eu să rămin doar cu vișinul ,cu o nemăsurată voință și pofta de viața în țara aceasta absurdă...
                                                                           * * *
Editura ”Humanitas„ mi-a expediat un e-mail :”Acum, la 99 de ani, Neagu Djuvara lucrează la noua sa carte”.Așa este, după 17 cărți publicate și 500 000 exemplare vîndute celebra personalitate rememorează „o dragoste poloneză„ și cere:” Un bătrîn scriitor trebuie lăsat să-și scrie ultima sa carte!„ Tatăl meu , înainte de plecare,pe patul durerii, și-a amintit și el despre o dragoste bucureșteană .„Dacă aș fi rămas la cai, în București...” -mi-a zis el și-a oftat adînc, din rărunchi.Ce-o fi vrut să spună oful aceala: că i-a mai trecut din dureri? Că o dragoste mare,indiferent a unui grăjdar sau bătrîn scriitor,trăită pînă la capăt este învingătoare de moarte? 

O MÎNĂ DE FEMEIE

Astăzi este sărbătoarea femeii.Astăzi pocnesc mugurii , de mare iubirei.Și tot astăzi demult a murit taică meu.Nu știu dacă există pe pămînt vreun om care să fi avut pe patul de suferință un chin mai cumplit decît el.Și nu știu un alt om care să fi vegheat lîngă un pat al durerii, precum maica mea.S-a întîmplat că doar o clipă l-a părăsit , cît a mers pînă-n deal, la soră mea, pentru o cană de borș.Și el a murit.Asta e măsura vieții noastre din păcate.O cană de borș.Iată de ce în ziua aceasta mă rog pentru o mînă de femeie, care în clipa mea decisivă să-mi îndrepte perna sub cap, legînd-o cu cerul.O mînă a uneia dintre femeile mele dragi , dar care poate fi a oricărei dintre femei din univers, gata oricînd să ne ierte și să ne poarte singurătățile noastre,tot mai grele, ale tuturor în ultimul timp.
                                                                                  * * *
Credeam că am rămas fără prieteni.Marii, adevărații mei prieteni,Nicolae Vieru, Sergiu Manea, Ilie Teleșcu, s-au dus, unul cite unul, pe rind , lasindu-mă singur la usă. Si-i atit de frig fără ei.Încit diminețile pîna deschid mi se prinde mină la singe de fierul lacații.Iata însă ca Domnul ,drept recompensa, mi-a mai dat un prieten.Părintele Mihail Bortă, preot la Biserica Universității de Stat din Moldova. Si-i atit de tinar de parc-aș fi eu ,cel de demult. Si-i atit de curat de parcă as fi eu , cel care nu m-am găsit niciodat. Un prieten. Care mi-a făcut blogul și m-a conectat prin facebook cu lumea. O comoară. Un dar de la Domnul. Si o cheie de la lăcat care se cheamă iubire
                                                                            * * *
 Nu prea es în Valea Grecului, acest minunat colț de rai din Dealul Schinoasei.Sînt niște amintiri acolo care mă tulbură. Acolo m-am plimbat  cu Ana și cu Rem. Acolo , pe cărările și-n luminișurile ei i-am crescut pe acești ultimi și mari prieteni ai mei, culegînd buruiene de leac și privind la stele. Rem din păcate nu mai este, își doarme din toamnă somnul de veci sub un nuc, iar Ana a plecat definitiv la Londra.Astăzi însă mi-am învins fricile și-am coborît încolo. Acolo unde primăvara e totdeauna mai devreme. Acolo unde singurătățile nu mor niciodată.Și iată că de odată de sub picioarele mele a răsărit de odată o păpădie înflorită, cu căpușorul  ei galben, ca o pălărie de floarea soarelui,îndreptat înspre ceruri.Am dat să  calc peste ea. Ceva însă m-a-mpedicat și-am renunțat, întorcîndu-mă luminat din spate înspre casă.
                                                                            * * *
Vasile Pavlovici este un schinoșean de viță, care se pricepe la toate.Primăvara asta l-am tot căutat pentru un defect de automobil. Dăunăzii însă mă ciocnesc cu dînsul în prag.„Pe unde îmbli, nene?„ „Păi la vilă Acolo mă piș liber!”-îmi zice.”Iarna?!”-mă mir.„Altă ieșire n-am.Prostatita mă omoară.Că dacă scap o picătură pe bideu și se-așează doamna e ”hana„ cu mine” ”Dumneata așează-te ca și dînsa!”- îi zic, crezînd că glumește.”Ești nebun!„- zice el. ”Deloc, nene - îi răspund serios - ia uite turcii se-așează și sînt cei mai virili din lume!„Supărat,s-a topit ca un fum.Peste cîteva zile s-a întors fericit și mi-a reparat automobilul pe gratis.De unde am dedus că moldovenii au nevoie pe lumea asta de trei lucruri.Pace în familie.Pișat liber. Și unire în țară.

POSOMORALĂ DE MARTIE

Gheorghe Copoț împlinește astăzi vîrsta omului din Psalmi.Vorba lui Rafail Noica parcă tot am fost tineri și iată de odată am ajuns la capătul generației. Cînd Gheorghe? Îți amintești căminul cela de la Boiucani?Noi, cei cu caș la gură locuiam sus, într-o cameră de trecere. Voi cei cu armata făcută erați jos, în altă cameră.Făceam ce făceam,ascundeam banii în matras, și alergam la tine. Sau Casa Presei, îl mai vezi pe Mihai Morăraș cu carnetul de partid într-o mînă și cu pașaportul de romîn în alta cum te caută? Da marșul cela de la Tarutino?.M-am ținut scamă de tine, poate trec de el.Seara însă în cort te-am pierdut.Mă învîrteam năuc împreună cu ceilalți și căutam pe întuneric un loc uscat și cald care de fapt nu era nicăieri.Și atunci am strigat disperat:„Auuuu!„. Strigătul acela îmi pare că flutură și astăzi în dimineți pe buzele lumii , sub același cort, plin de noroade, care învălmășite stau și te așteaptă să răspunzi ca odinioară, calm și olimpic:„Stingerea!” Nu poți ? Și atunci cine ne culcă pe noi ca pe niște pui golași,pe ploae și vînt, într-un cuib orfan, trup,lîngă trup, să adormim și să dormim, sculîndu-ne că Domnul ne va sprigini?Mulți ani ,Gheorghe, în cuibul și sub acoperemîntul Domnului!
                                                                               * * *
 E primăvară.Și odată cu asta am reluat, după o pauză de iarnă, traseul plimbărilor mele de vară .Este o rută care pornește de la pragul casei, face un ocol deplin al Dealului, ca un inel,și se întoarce înapoi la sihăstria mea. Ca și cum aș îmbrățișa Dealul. Totul este și se cuprinde în această îmbrățișare.Castelele luxoase ale noilor boieri moldoveni. Casele schinoșenilor înstăriți. Blocurile jerpelite, de pe timpul sovietic, ale celor săraci.Aleia teilor de la liceul teoretic de arte ”Nicolae Sulac„. Valea Grecului, parcă lucrată și parcă nelucrată.Zidul mare, de beton, care desparte cartierul săracilor de cel al bogaților.E înseși viața din care astăzi am cuprins doar un segment,cel al moldovenilor sărăciți.Nimic care să bucure ochiul în acest peizaj.Doar tomberoane de gunoi.Doar cîini vagabonzi și pisici sălbăticite.Doar pungi de plastic.Doar inscripții urîte pe gard, cît statul de om. Ca rămășițile unui festin copios dintr-un tablou surealist.Ceva însă mustește în aceste rămășițe,în  picla aceasta ,în posomorala aceasta de martie,de mult mai de departe decît de azi sau de eri.O lumină stinsă, învăluitoare,deosebit de fină, abea perceptibilă, de la începutul lumii. Poate încă din copilăriile mele. Disperarea aceasta a moldovenilor de a trăi,adică de a supraviețui, și eri și azi și întotdeauna , în ciuda tuturor mizeriilor și umilinților la care sîntem supuși? Făgăduința că iată vine primăvara, se zbicesc cărările și mama scoate dintr-un colț de năframă puținele ei economii ca să-mi cumpere hăinuță nouă și sandale nouă? Ca să fac ce cu ele? Să le-îmbrac de Înviere și să plîng c-un plîns de fericire uitată?De unde și de cine?
                                                                               * * *
La 20 iulie 2015 notam :”Astăzi numai cu Fiodor Mihailovici Dostoievski!„ Și adăugam aceste rînduri expediate de scriitor fratelui său îndată după strașnica înscenare a pregătirii sale pentru pedeapsa cu moartea pe piața Semenovsc:”Un om este nefericit pentru că nu știe că este fericit, acesta este singurul motiv, oricine descoperă acest lucru devine imediat fericit.” Acuma,la distanță de aproape un an,constat,că,după multă osîrdie, mari descoperiri de fericire n-am făcut.Geniul lui Dostoievschi face asta însă pe parcursul întregii sale vieți, neîncetat, în cele mai gfrele și fără de ieșire momente, de parcă s-ar juca cu viața.Jurnalul și scrisorile sale abundă în asemenea însemnări.”Siberia și ocna! - exclamă el la un moment dat într-o convorbire cu scriitorul Vs. Soloviov, - Iată marea mea fericire.Eu acolo m-am înțeles pe mine.” De aici rezultă că eu nu mi-am trăit încă nici un necaz pe măsura lui. Sau invers nu le pot cuprinde pe toate cîte le-am avut și le am, printr-o putere și  speranță a duhului ,măcar pe o clipă. Ca să-mi cunosc eul și să devin imediat fericit.Fantezii ale omului obișnuit.




                               

SCURTA DE SCRIITOR

Odată demult,în tinerețile mele îndepărtate, am prins cu pionezile pe ușa de la camera mea de dormit cuvintele lui Laslo Bascardi, un celebru   regizor de teatru maghiar, care spunea ceva de genul acesta: încerc să simplific lucrurile, caut esența prin simplitate.Era ca și cum mi-ași fi spus zilnic: vreau să exprim ceea ce este în adîncul sufletului meu, adevărul meu,să ajung în zona în care nu există minciună.Era o formă de purificare, de căutare nonconformistă a libertății, specifică tinereții. Atunci se pare în urma unor îndelungi reflecții am ajuns să înțeleg odată și pentru totdeauna că libertatea adevărată nu se găsește niciodată prin politic. Libertatea autentică se găsește numai prin artă  sau se află în sacralitatea unor fenomene de obicei puțin accesibile sau chiar inaccesibile pentru noi, și unde se ajunge doar prin ritual. Probabil de asta în creștinism icoanele, odăjdiile clericilor, Sfintele Liturghii, împărtășaniile și mărturisirile ocupă un loc central.Posibil că de asta dansurile nunțiale  la animale, premergătoare marilor împerecheri, sînt de o cuceritoare frumusețe, de la reverența micilor buburuze și pînă la tandrețea cailor. Și cu siguranță, în mod cert a avea, a purta o scurtă de piele pe timpurile tinereții mele era ca și cum ai fi scriitor.Ca și cum ai fi avut acces la marile taine ale omului.Nu întîmplător aceste scurte erau purtate și de elita de partid, ca un însemn al puterii.Unde le găseau și cum le găseau doar ei știeau, posibil pe la bazele de comerț,  în magazinele valutare sau în deplasările peste hotare,  pentru că în magazine nu le vedeai niciodată la vînzare,  dar odată îmbrăcate de monștrii sacri ai literaturi noastre ele puneau o linie strictă de demarcație între scriitori și aspiranții la titlul de scriitor. Iată de ce cînd în una din călătoriile mele de concediu prin țările Baltice, cu un tren de turiști din Moldova, am dat undeva într-un magazinaș de provincie  de o scurtă de piele aproape am țipat de bucurie. Nu-mi venea a crede .Lungă, de culoare maro, cu   poalele aproape pînă la genunchi, cu doua buzunare laterale pe dinafară și guler larg răsfrînt în față ea stătea pe un umeraș, printre un maldăr de haine nearătoase și parcă anume pe mine mă aștepta. Ca o minune. Am scotocit prin toate buzunarele, pînă la ultimul bănuț,am împrumutat cîte ceva de la prietenii mei condrumeți  și  am îmbrăcat-o pe loc. Așa că întors la Chișinău o purtam mîndru ca un cucoș pe coridoarele vechii ”Culturi„ , nu o dezbrăcam nici măcar la volante, amestecîndu-mă îndrăzneț cu monștrii sacri ai cuvîntului, cu Nicolae Bătrînu și Leonid Busuioc, Dumitru Trifan și Zenon Reaboșapca. Pînă cînd într-o zi Dumitru Triifan, bunul meu prieten și neîntrecutul caricaturist, m-a luat peste picior:„Dezbracă băi porcul acesta al tău, măcar la masă!”  Glumele lui atunci făceau ravagii în mediul artistic. Dincolo de orice glumă însă scurta aceea în scurt timp a devenit cel mai util lucru pe care l-am avut vre-o dată în viață. Ceva mai mult decît o haină. Ceva mai mare decît un vis de scriitor. I-am pus o dosală din blană de oae și o purtam anul împrejur, și vară și iarnă, și primăvară și toamnă.Cărțile și scurta, două lucruri indispensabile pentru mine, spriginit de care am cutreierat tot  Chișinăul acesta surd și mut, de la o gazdă la alta. Cărțile mă mîngîiau ,servindu-mi de pat și așternut, iar scurta mă învelea.Uneori mă săturam de ea și-o aruncam.Trecea un timp, o curățam cu o cîrpuliță și iarăși era ca și nouă.Iarăși  plecam în deplasări cu ea , tăvălind-o prin trenuri, autobuse, hoteluri. Iarăși mă duceam la întîlnire cu fetele. Iarăși plîngeam și rîdeam.   Astfel că deloc întîmplător ,aflat într-o toamnă tîrzie la o casă de creație din Pițunda, fără casă, fără masă, într-un impact desăvîrțit cu mine însumi, m-am ghemuit în ea  de durere și-am așternut pe neașteptate pe hîrtie ,dintr-o răsuflare , una din cele mai frumoase nuvele ale mele:„Lela”. Cîteva pagini  despre jocul dragostei și jocul artei, jocul unui geniu străin cu o fată urîtă și depreciată din copilărie  care de odată s-a făcut frumoasă  și apreciată, nu doar de mine, ci de o lume. Un poem în proză , o metamorfoză, care pentru cîtăva vreme m-a făcut fericit și desăvîrșit. De atunci unn singur gînd aveam în minte cînd o puneam și cînd o scoteam din cui: casa de creație din Ialta.Lumea normală se odihnea, iar eu ca nebunul așteptam concediul ca să mă duc la altă muncă, la creație. Atîta doar că această muncă era un chin pentru mine, adevărată ocnă. Ani întregi mi-am irosit  concediile la Ialta ca să scriu măcar ceva  și nimic, nici un rînd.O neputință cumplită , un hău absolut se deschidea din străfundul hîrtiei.  Măcar să te împuști nu alta cum spunea Dostoevski.  Noroc de Vasile Vasilache care ședea acolo  aproape că anul împrejur împrejur,scriea, traducea, departe de bîrfele bîlciul Chișinăului și care într-o zi, văzîndu-mă trist  s-a îndurat și mi-a zis:„Ioane nu sta așa că-ți plînge norocul.Mai anină și tu cîte o femeie!” „Mi-i frică, maestre!” - i-am zis eu umil. „Pai mi-i frică și mie, dar așa mă bag, pentru că ce fel de scriitor sînt eu dacă nu cunosc femeia?” Ce fel de scriitor ar fi fost într-adevăr dacă nu ar fi cunoscut omul, dacă nu ar fi iubit omul și dacă ar fi trecut pe lîngă un nenorocit ca mine , indifrent, fără ca să mă observe.”Haide atunci la o plimbare!”- mi-a zis el. M-am dus și din clipa aceea plimbările cu Vasile Vasilache  pe aleile Ialtei au devenit taina aflării mele mele acolo. Un dialog continuu cu marile spirite tutelare ale lumii, cu Socrate și Platon, Confucius și Buda, Dostoievscki și Stendal, Shakespeare și Servantes.Știa ca nimeni altul să dea viață acestor umbre printre care se mișca leger și firesc, de parcă ar delibera cu niște colegi reali  din  chiliile Ialtei. Un excurs în istoria civilizațiilor, pe care îl începeam în fiecare zi  de la malul mării și-l duceam încet pe cărările Ialtei pînă sus pe serpentinele prăpăstioase ale muntelui. Ce mare fericire era pentru mine să mă regăsesc în acest dialog  cu cîte un gînd, cu cîte o istorisire , cu cîte o angoasă, de parcă aș fi schimbat prin ele cursul lumii,cursul vieții, dîndu-i un sens adăugat nou.  Întorși în chilie beam cîte un ceai, făceam schimb de cărți.Păstrez  pînă și astăzi în biblioteca mea cîteva cărți cu însemnările lui, care , la distanțe de ani mă fac să conchid că , dincolo de orice canon, Vasile  Vasilache rămîne totuși un scriitor al dialogului neîntrerupt cu lumea, dialogului cu sine, peste care tronează  neîntrerupt daimonul socratic. ”Uite ce, Ioane, eu cred că tu ai putea fi un bun scriitor, așa îmi spune daimonul meu,- mi-a zis el într-o zi ,curat, de la inimă, ascultîndu-mi  păsul, - doar dacă vei schimba accentele. Proza iubește detaliul, concretul, viața așa cum este ea.” A spus și parcă a proorocit. Peste cîteva ore de la cantina scriitorilor, aflată sus . pe munte, mi s-a furat scurta. Iar încă peste cîteva ore am devenit cel mai  popular scriitor din Ialta. ”Cac ăto ? Pisatelei razdevaiut, ne mojet bîti ?!„ - s-au frămîntat  nemulțămite celebritățile moscovite.„Ba se poate !” - am ripostat eu. Cîți scriitori erau atunci în Ialta? Treizeci, cel mult patruzeci de condeeri . Ei bine , fiecare din ei , considerîndu-se amenințat, a socotit necesar să ia act personal de acest caz.  ”A administrația cito?„ - mă cetărau ei. ”A nicego!„ -zicem eu. Am tot povestit istoria scurtei mele de zeci și zeci de ori , mi-am tot deplîns paguba, pînă cînd la un moment  dat am început să mă cred și eu singur o celebritate. Astfel că într-un sfîrțit, solicitat de administrator , i-am trîntit-o obraznic:„ Ce scurtă? O căprioară veritabilă , Domnule!”   Ceva nu i-a plăcut în toată istoria asta lui Vasilache. Peste cîtăva vreme eșind la plimbare mai să nu vorbească cu mine.S-a răzgîndit însă și mi-a  zis-o franc :„Ascultă băiete, termină spectacolul!” După care s-a întors și-a plecat, dînd de înțeles că plimbările noastre s-au încheiat, odată și pentru totdeauna. Cîteva zile am stat închis în chilie, cu gîndul acasă. Să plec sau să nu plec ? Și-n ziua cînd mi-am făcut valiza  ca să plec una  din femeile de serviciu a bătut la ușă și m-a măsurat cu dojană:„ S-a găsit scurta!”Am luat-o în mînă.  Scurta mea din piele de porc, purtată de ani de zile, veche și roasă pe la poale și umeri.  Parcă era ea.Visul meu.Lacrima mea.Și parcă nu era ea. Era mai curînd înfrîngerea mea.Rușinea mea.Am îmbrăcat-o și-am părăsit Ialta în grabă, nu cumva să mă vadă cineva. Multă vreme am purtat-o apoi după aceea ca pe o rișine a mea.Pînă cănd într-o zi m-am așezat și am scris  o altă nuvelă. Tocmai atunci am înțeles mesajul salvator al lui Vasilache, unicul ritual care îl duce pe scriitor în taina omului este spectacolul vieții, cu toate tacîmurile și întîmplările ,înseși propria lui existență, cu concedii irosite, cu casă de creație, cu scurtă cu tot, dar trăită și gîndită cu adevărat,nu mimat.Abea după aceasta urmează scrierea  și conectarea ei la vecie...  

CAPRA

 Parcă-i înțeleg pe baetii aceștea de la Platforma "Da". Au făcut multe și bune.Merită să scoli pe cineva la miezul nopții cum am făcut eu cîndva cu Cheianu și el să-ți zică, de pe somn , fără frică:„Da!”. Da iaca mai zilele trecute, iarăși, au protestat pentru Petrenco, împreună cu Usatii și Dodon, la judecătoria Rîșcani. Este un lucru pe care înțelegerea mea ințeleasă nu-l înțelege. O încurcătură atit de a dracului încît nici înțelegerea cea neînțeleasă a lui Stan Pățitul n-o înțelege.Iaca așă fel de viață împîclită avem noi.Cei de la Jurnal TV pun elefanți în frigider la păstrare pentru zile mai bune și bani de buzunare, iar cei din piață cresc în băltoace crocodili care să ne pape pe toți , chiar azi, la desert , cu Ungureanu și cu Dabija și cu toată Unirea.Nici la fund să te dai și nici la mal să te întorci și ajungi. Doar să strigi,din gură de crocodil, ras pe curat, cu tricolorul în mînă: ”Ho Țară! No haram! No Jurnal!„
                                                                                       * * *
 Mă gîndeam zilele trecute unde a dispărut marea literatură rusă, nuvelistica lui Șucșin, Belov, Rasputin, romanele lui Astafiev, Abramov? Să fie oare o etapă, o filă depășită? Iată însă  o carte care mă împedică să trag această concluzie.Mă refer la ”Pismenic„ de Mihail Șișchin. Scrisă în altă parte decît la bucătărie sau întinsurile siberiene ,în exil, undeva prin Elveția, de un autor s-ar părea evadat dintre oameni,ea denotă o adîncă vigoare sufletească și mare dragoste de viață, de oameni.Semn că sufletul rus în adîncuri trăiește, e viu, cu toate experimentele macabre la care e supus.Și că se îndreaptă senin , prin canon,fără cutremur, spre un nou Nobel rusesc. 
                                                                                      * * *
 ”Oamenii lipsiți  de nădejde cu cît sînt mai puțin atenți la păcatele proprii , cu atît sînt mai interesați de păcatele altora. Nu caută să îndrepte, ci să critice. Și pentru că nu pot să se scuze, sînt gata să-i acuze pe ceilalți.” Citesc aceste rînduri din Omilia  la Psalmul 10  de Fericitul Augustin și mă gîndesc la puținii prieteni care mi-au rămas, dacă au rămas. Dar și la mine bineînțeles, cu deznădejdile mele toate. 
                                                                                                    * * *

Deadea Vanea, fratele mamei,este unicul motiv de întoarcere la baștină care mi-a mai rămas. Altădată drumurile acestea erau fără număr. Cîți oameni dragi , cîte case, cîți prieteni atîtea drumuri de întoarcere. Acum din atîtea drumuri de întoarcere mi-a rămas doar unul, drumul spre dedea Vanea. Cobor din tren, țintesc spre creștetul bradului secular din curtea buneilor, trec printre ruinele fabricii de zahăr, mă opresc o clipă lîngă casa părintească, trec pe la mormîntul părinților,urc Dealul liu dedea Vanea, acoperit de paragină, deschid ușa spriginită cu un făraș , îmi torn singur dintr-un clondir de pe masâ un pahar de rachiu, îl aștept ore întregi, el vine, își toarnă și lui, tae cîteva hrinci de pîine, o felie de slănină, sorbim din lichidul grețos amărui și tăcem îndelung , după care abea întors acasă mă pregătesc de un alt drum. Tot în Dealul lui dedea Vanea.Tot la mormîntul lui tata. Nimic nou în acest drum care se repetă în fiecare an. Același timp încremenit. Aceleași amintiri despre niște oameni care nu mai sînt.Aceiași haină veche pe care o scutur de molii și praf. O piesă a absurdului din care iată abea în toamna aceasta a răzbatut o replică care le rezumă pe toate:„Da eu cu tat-to nu m-am împăcat niciodată!” „De ce neică?”- i-am zis. „Păi capra, nu mi-a întors capra!” De atunci stau cu capra în față , aici în Dealul Schinoasei, cu taina omului cum ar zice Dostoevski , obida care l-a ajutat pe om să supraviețiuască tuturor celor care l-au obidit sau văzut și știut vreo dată în această obida a lui.Și mă întreb cine i-ar putea întoarce capra?Tata care nu mai este? Ce l-ar mai ajuta să trăiască?Nu știu. Nimic.Poate doar, supraviețuirea mea inconștientă în timpuri imemorabile, ca un ecou de obidă, legată de păscutul unei capre,pe Dealul lui de paragină, pentru că au fost timpuri pe aici pe la noi cînd viața omului nu valora nici cît o capră, nici cît un pahar de lapte.Timpuri pe care le-au știut doar tata. Și dedea Vanea. Care au ținut, ca să-și crească copiii, o capră în doi.Și n-au putut-o împărți nicicacum. Gîndul acesta mă cutremură.

DOAMNA CU CĂȚELUL

    Astăzi este ziua de naștere a Lenei, cumnata mea Și cu această ocazie mi-am scos de pe facebook o imagine cu una din broderiile lucrate de ea.Este „Doamna cu cățelul” la care revin așa precum revin la cărțile, filmele sau picturile mele preferate. Nu știu în cît timp și-a scris marele nuvelist A. P. Cehov celebra lui ”Doamna cu cățelul„. S-ar putea că într-o singură zi.Poate o săptămînă. Maximum o lună.Depinde de starea de inspirație care a avut-o. Lena a lucrat la această ”Doamnă cu cățelul„ un an de zile.Cu acul și cu gîndul la copii. Mă uit la ea și nu mă pot sătura de uitat.Probabil că după Cehov nimeni nu și-a imaginat-o mai perfectă, mai plină de taină, mai cu două vieți,una în adîncul inimii,știută doar de ea, și alta pe dinafară, văzută de lume.Îmi doresc o asemenea broderie.Sau măcar o nuvelă.Din păcate n-am să am nici una, nici alta.Și știți de ce?Pentru că Cehov e Cehov,iar ea își păstreză lucrările,capitalul ei de singurătate, la copii,în Canada. Aici,în țara aceasta care n-ar fi încăput nici în imaginația lui Jonathan Swift,  își trăiește doar suferințele. Și brodează.La mulți ani, Lena!
                                                                                        ***
  Gălbinele.Mai întîi au răsărit lîngă poartă, în față, fără să le seamăn. Multă vreme au petrecut-o și întîmpinat-o pe Ana de la școală, veghindu-mi singurătățile. Apoi au trecut în ogradă,sub vișin. De acolo au  eșit în față și-au inundat toată grădina.Astfel încît supărată astă vară soția le-a zmuls și stivuit într-un vraf de gunoaie.„Ce faci ” - am dat să să strig. ”Niște buruiene!„ - mi-a zis calm. Ce era să-i spun că buruiana aceasta este singura care iernile îmi potolește durerile de la arsurile depresive de stomac? Că drumul calendulei pînă aici este de fapt drumul meu tăcut de viață,de pe urma cărjuia m-am ales cu aceste arsuri? Că este o plantă a Domnului , care nu trabuie nici semănată, nici plivită, nici udată, doar culeasă?Am luat într-o doară cîteva fire plăpînde și le-am răsădit dinafară,înspre Valea Grecului.Și-am uitat de ele. Și iată că la sfîrșitul verii , după minunea cireșilor trecuți prin înghețuri, s-a întîmplat minunea Calendulei.S-a întors Calendula, cu mii de căpușoare urcate spre soare.Așa că acum în miez de iarnă biau ciaiuri de calendulă. Și culeg roadele răbdării și rugăciunii.Toate învățate de la calenulă.
                                                                           ***
 Părintele Mihail Bortă , preot la biserica USM din Chișinău, care a unit aproape toate mănăstirile și bisericile într-o rețea electronică , fiecare cu pagini web conectate la facebook, a izbutit aproape imposibilul, monahii noștri comunică astăzi cu frații lor de pe Atos. Strădania sa poate fi asemuită doar cu cea a vechilor peregrini la mormîntul Mîntuitorului.Ultimul său popas la Mănăstirea Suruceni,loc de rai, este marcat pe facebook și  de cîteva imagini minunate  unite într-un întreg de clipa păpădiei și eternitatea pinului. Mă uit la ele și-mi zic că totuși se poate face ceva pe pămînturile acestea unde de douăzeci și cinci de ani nu izbutim nimic, doar dacă este voință și credință.
                                                                              ***

   Îmi place să-l citesc și recitesc pe părintele Gheorghe Calciu.Să-l învăț pe dinafară. Ceea ce mă impresiona la mama, scrie el, era rugăciunea ei. Mama vorbea cu Dumnezeu așa cum vorbea cu tata.”Doamne, de ce găinele mele  nu mai fac ouă? Vreau să hrănesc copii aceștia!” Cuceritor acest fel de a gindi.Genială această relație personală cu Dumnezeu.Unde credeți că a fost dobîndită? În penitenciar.Celula și chilia iată marele dascăl al sfinților. Și al scriitorilor care au ceva de spus despre om. Printre care Dostoievski, Soljînițîn, Pascal și poate chiar Socrate. 

POLITICA SFINȚILOR

  Se împlinesc 150 de ani de cînd F. M. Dostoievski a început publicarea romanului ”Crimă și pedeapsă”.Timp în care omul și societatea nu s-au schimbat cu nimic.Aceiași criză morală fără de ieșire. Aceiași bătrînică în zeghe, cu cîțiva bănuți într-un colț de șalincă,care face un drum pe jos, din Onești pînă la Țigănești, pentru cîteva picături de agheazmă.Și același tînăr orgolios care o urmărește pe internet,cu toporul în mînă, poate salvează lumea cu nenorociții ei de bănuți.Iată de ce mi-am schimbat fotografia de profil de pe facebook. Alta e calea. Eu sînt Alioșa. Eu sînt Cuvîntul.Eu sînt cu părintele Mihail.La față, în gînd și simțire. Asta e unica salvare,încă valabilă, oferită de marele geniu. Mie și lumii.Prin toată creația si suferința sa.
                                                                                          ***
   Întreaga mea copilărie a fost printre cai. Am copilărit lîngă o fermă de cai.Tata a fost grăjdar. A îngrijit de cai. A muncit și visat cu ei.A îmblat la fete cu ei și a murit cu ei.Întreaga lui viață și-a închinat-o cailor. Caii m-au învățat să rîd și să plîng și pe mine.Să cad și să mă ridic. Să călăresc la limita dintre viață și moarte, cu frica de a cădea sub copite .Să muncesc pînă la sleire. Să rabd. Să tac. Caii m-au învățat totul. Dar în primul rînd să iubesc. Pînă și astăzi în clipele de mare tulburare simt în nări mirosul  de coamă fremătîndă a Șargăi,o iapă care m-a învățat să călăresc și  mai tîrziu să mă țin tare pe pcioare în viață.De aici și prima mea creație literară,despre moartea  sau învierea Șargăi,într-un grajd pustiu, cu ușile deschise vraiște și pănuși purtate de vînt, care astăzi îmi dau seama că ar fi trebuit să fie ceva mai mult decît o nuvelă. Caii, aceste tandre și în același timp smerite făpturi, sînt pentru mine niște ființe cu deosebită căldură și afecțiune, pe care oamenii mai tîrziu nu au putut să mi-o înlocuiască cu nimic și cărora le datorez un roman.Poate chiar memorie veșnică.
                                                                                ***
Papa Francisc în Paraguay:„Cer să nu se ajungă la un model economic păgîn, care sacrifică viețile omenești pentru bani și profit.” Și pe noi , moldovenii, cine ne apără? Azi dimineață pe internet un filmuleț cu rînduri kilometrice la oficiul stării civile pentru perfectarea actelor nesare la obținerea cetățeniei romîne.Plecăm.În căutarea unor locuri de muncă, ca să ne sacrificăm viețile pentru un viitor incert al copiilor.Iar cei rămași disperăm, mîncați de funcționari nesătui, de sărăcii și nevoi.Se pare că sîntem cea mai sensibilă jertvă de pe harta Europei? De ce și de este cunoștință la Cel Înalt ne întrebăm cu cuvîntul psalmistului ? 
                                                                                 ***
Toți cei care doresc să influențeze alți oameni fac politică.Iar sfinții sînt oameni care fac politică. Și una mare. Asta spunea în 1994 bizantinologul englez Steven Runciman.De aici Vasilioos Kallakmanis pune o întrebare: cineva care nu este gata să jerfescă funcția, averea, propriul interes pentru binele urbei poate să facă politică? Într-o lume civilizată nu. La noi însă da. Și astă pentru că în loc de propria jertfă ne jertfesc pe noi.Propriului interes.O năucitoare răsturnare de valori.Sau mai curînd o lipsă totală de orice valori.

BĂTRÎNA ÎN ZEGHE

 Fratele meu Nicolae Dabija scrie în ”Literatura și arta” de joia trecută un editorial memorabil, cu un titlu șocant:”Jos Gimpu!” Acum , după ce l-am citit, am înțeles din subtext că mesajul e tocmai invers decît cel anunțat. Un fel de apărare peiorativă, cu o mică doză de rezervă pentru sine.Nu însă și pentru dușmanii lui Ghimpu. Eu însă ce-am strigat în toți acești ani,după trădarea lui Roșca, cu text deschis? Doar ”Sus Ghimpu!” Ca la un idol. Ca pe o ultimă credință și șansă a mea. Sus în Parlament,trecînd peste toate .Sus la Primărie, sărind peste poate.Sus peste sus, pînă-n vîrful cireșilor mei.Poate că măcar odată ar fi trebuit să strig și eu ”Jos Ghimpu!”, precum fratele meu Dabija, ca să-l feresc de această greșală fatală a mea,dar și a sa, pe care iată o ispășesc, păzindu-l,  în vîrfuri, cu prăjina în mînă. De cine? De Șor? De grauri? De Alianță? De protestatari? Sau poate de vișin, din alt colț al ogrăzii, care-l repetă patern pe Dabija :”Jos Ghimpu !” Și adăugă tăcut:„Unde-i miliardul?„

                                                                                          ***
  Am întrat dăunăzi pe pagina de facebok a părintelui Irinarh, starețul Țigăneștilor,pentru a-l felicita în intimtate, mai departe de ochii lumii cum se spune, și ce-am descoperit? Atîta norod cum n-am văzut demult.Și eu care credeam că doar eu mă duc cu suferințele mele la el, că doar suferințele mele sînt pe lumea asta.Și cînd colo o grămadă de popor , fiecare cu cîte o suferință, din care iată abea dăcă răsare cîte o felicitare seacă: „La mulți ani!” Și dacă ar fi doar aceste suferinți. Dar mai există și o mănăstire care trebuie ridicată din cenușă.O obște monahală de peste treizeci de călugări care trebuie hrănită,îmbrăcată, încălzită, păstorită de la părintele Lazăr și pînă la părintele Tihon. O moșie mănăstirească pentru care se judecă cu forțele urîtului de ani de zile.Un drum spre mănăstire care mereu se surpă și mereu se cere îndreptat. Un minunat  monument de arhitectură, trapeza, care necesită restaurare urgentă.Sfintele Liturgii, zi de zi și Duminică de Duminică.Încît stau și mă gîndesc dacă nu cumva granițele civilzației acestea firave, înainte de a ajunge în punctele fiebinți ale lumii, în Siria sau oriunde în altă parte, trec mai întîi prin Țigănești și cum de le mai ține Starețul pe toate.Cînd se mai roagă penru sine? Dar poate că noi iști cu suferințele multe trebuie să ne rugăm pentru el,pentru că așa ne învață Domnul .Măcar o zi pe an.Cu speranța că Domnul o să ne audă pentru un an întreg, în suferințele noastre toate.

                                                                                      ***
Gînditor , cu fire argintii în pleată, și aplecat adînc către sine , așa l-am găsit în toamna aceasta pe părintele Irinarh, starețul Țigăneștilor.Așa l-am văzut de ziua ingerului său păzitor,în miez de iarnă. Așa îl las de fiecare dată , sub teii și brazii eterni ai Țigăneștilor, cînd mă întorc în capitală.Și așa mi-l închpui în nopțile mele de rugăciune din Dealul Schinoasei, cînd somnul, această dulce zăbavă nu vine. Așezat pe aceiași bancă, cu aceiași borsetă în palme și cu aceleași frămîntări în cuget.Cine-și închipuie că viața de mănăstire este astăzi un rai  sau borseta lui plină de bani se înșală amarnic. Un milion și unu de gînduri plutește pe fața starețului și un duh mut în borsetă. O luptă crîncenă se duce cu aceste gînduri de reîmpărțire a lumii și omului în inima lui.La care,după fiecare mărturisire a mea, se mai adaugă unul ,cel al mîntuiriii mele, păcătosul și deznădăjduitul din urmă, ce le răstoarnă pe toate și-l pune într-o mare dilemă:să între la înjerul său păzitor sau să nu între? Să pună adică un cuvînt pentru mine,duhul cel mut și surd, care iarăși mi-am mărturisit necredința, sau nu?  Curaj părinte. Bătrîna aceea din Onești , care bate de ani buni drumul Țigăneștilor pe jos, prin ploae și vînt , ninsoare și vifor,mai este încă unica chezășie a sfințeniei tale și singura nădejde a mea,păcătosului și necredinciosului.Că de fiecare dată , cînd printre cărți îmi pierd credința, o regăsesc la Țigănești, îmbrăcată în zeghe și îngenunchiată  sub teii și brazii etrerni . Așa că întră.Îndrăznește.