OCHII EI VERZI CA IARBA

    O noutate plăcută . Rodica Ciorănică,  redactorul  magazinului VIP , împreună cu echipa ,au desemnat omenii anului 2017. Savatie Baștovoi , un monah de la mănăstirea Noul Neamț, care de cîteva decenii se roagă și nu mai coboară de pe scena publică este modelul ales din domeniul culturii. Scrie versuri, romane, ține conferințe, construiește biserici, pictează icoane, oferă interviuuri , dezvoltă afaceri.O alegere mai potrivită nici că se putea. Poate doar un alt monah de la mănăstirea Țigănești,părintele Lazăr, încărcat cu aceiași energie .Face ascultare la bucătăria mănăstirii, deritică în chilia părintelui stareț, hrănește căprioare din palmă, culege și cunoaște toată iarba de leac din Codru. Cu ani în urmă pentru un șumuiag de buruiene de leac i-am lăsat în Psaltire o bacnotă de 50 de lei.Și de atunci ori de cîte ori mă duc în chilia lui o găsesc la Psalmul 37, neatinsă.”Părinte?!„ - îi zic cu mustrare.”Ce să fac cu ea?„ - îmi spune el cu uimire. Ce să facă într-adevăr dacă de zeci de ani n-a ieșit deloc din mănăstire. Dacă de peste un deceniu spală blidele și coace pîine. Dacă în tot aist timp s-a rugat neîcetat. Se spune că lumea aceasta desfrînată și minciunoasă uneori se mai ține doar pe rugăciunea monahului. Pe a cui ? Căci vreau să-mi aleg și eu un model, unul viu și nu mort, ca să scap
.
                                                              * * *
 Sînt zile cînd trebuie să-ți mărturisești măcar ție că iubești pe cineva. Altfel viața n-are nici un sens. Îmi zic atunci, sigur că pe mama mea, Ana .Nu știu dacă în toată copilăria  mi-a pus vre-o dată palma în creștet. Nu știu dacă m-a alintat în vreun fel. Doar poate mi-a oblojit rănile. Și-n ziua cînd am plecat mi-a purtat valiza la gară, aburcind un deal cît un munte.  Poate de mii de ori a urcat mai apoi muntele acela , alături de mine, pînă cînd într-o zi a exclamat :„Ia uite trenul ista, ca o omidă...!” A fost cea mai frumoasă marturisire de iubire pe care am auzit-o vreodată. Mulți ani mai tîrziu, aflînd-o pe patul de moarte, am vrut să-i răspund cumva și i-am zis :„Mamă, știi, mai am o fată și i-am zis Ana!” S-a uitata la mine, învinsă de viață ,și mi -a spus:„Dar ție îți trebuie?!” Nu știu dacă s-a referit  la propriul său nume. A zis și o lacrimă grea , arsă de suferință, s-a prelins din ochii ei verzi ca iarba .Ca o ultimă picatura de iubire, necondiționată. La care n-am să-i răspund nicioată.Nici eu și nici Ana.

                                                            * * *
    Nina , soția, a adus un borcan plin de curmale de la Ana, din Londra.Și astăzi mă întreabă:”Tu „finici” mînînci ? Că-s foarte folositoare!„ ”Da , - îi răspund eu , -gust cîte una.” ”De ce ?„ - se uită ea uimită la mine. Păi, îi spun, tata înainte de moarte , cu mulți ani în urmă, și-a dorit curmale. Am răscolit atunci toți Dondușenii și nu le-am găsit.În timp ce-n Regat, pe vremea copilăriei lui tata, magazinile gemeau de curmale . Și smochine. Așa că gust cîte o curma, îi zic, ca și cum aș gusta dintr-o fericire neîmplinită a tatei. ”Ujas , -îmi spune ea cu mentalitatea ei de azi, - de ce nu mi-ai zis mie.Că eu găseam!„  Da astăzi se poate găsi orice pentru patul de moarte. Doar că bolnavii nu-și prea doresc nimic. Și nici nu cred în nimic îmi spunea un medic de la Spitalul oncologic. De asta și moartea-i atît de dezgustătoare . Și urîtă. în spitalele și satele  noastre.Gata să ne înghită pe toți.                                                     

BUTONUL

  Gata, Crăciunul, minunea cea mare , s-a dus. Albul iernii, ca o năframă a mamei, s-a scurs în țărînă.Doar ici și colo se mai păstrează cîte o pată imaculată.Valea Grecului e  curată și liniștită , cu o lumină difuză.Este dimineață.Și nu e nici iarnă nici primăvară. E un anotimp fără anotimp. În care nu am telefon  de la Ana și  nici bucuria să mă trezesc.Vișinul , s-a spălat pe față, și stă  într-o stare de incertitudine. E marginea dintre creat și necreat, dintre Europa și Est. Își frămîntă trunchiul ca pe o inimă. Își tremură ramurii ca pe niște artere.Își zvintă virful ca pe o frunte.De parcă s-ar aduna cu greu, dintr-un somn adînc și orb , de milioane de ani, al materiei. Caut la el și rostesc, cu ochii cîrpiți, rugăciunea mea matinală, preistorică:„Te slăvesc ca pe întîiul meu început , te doresc ca pe cea mai înaltă dorință a mea!” Este ca și cum  Domnul   și-ar căuta zilnic și el, prin deznădejdile mele, un sens și un rost în haosul veții aici pe pămînt și-n Univers.

                                                              * * *
   Aflu dintr-un comunicat al  agenției Moldpres , semnat de scriitorul și reporterul Nicolae Roibu   , că Academia Europeană de Științe, Arte și Litere cu sediul la Paris l-a premiat și  cooptat pe scriitorul Nicolae Dabija printre membrii ei titulari pentru romanul „Tema de acasă” și volumul de versuri ”Ochiul al treilea„ Măi să fie, am ajuns s-o vrdem și pe asta , un moldovean premiat la Paris, în centrul de cultură al lumii, sub cupola unde au creat și gîndit Rousseau și Baudelaire, toată emigrația rusă.Încă odată se confirmă teza , că la noi pentru a ți se recunoaște  meritele acasă trebuie mai întîi să fii apreciat peste hotare. Cine știe poate de asta m-ar cuprinde o neagră invidie?  Poate de asta  și mi-am făcut odată demult o  antologie ambulantă din marii poeti ai lumii pe care -i recit în gînd  , pe dinafară, cu metaniera pe deget, ca pe o rugăciune  de sens, oriunde m-aș duce și orice n-aș face în viața aceasta absurdă provincială. Este acolo  Stănescu , care zice ca un aed:”Părul lung și negru și-l întinde de la ușă spre pat ,  să nu greșească bărbatul niciodată drumul predestinat.” Este Brodsky care mărturisește discret, ca un martir:”Tolico s gorem ciuvstvuiu ea solidarnost.” Și poate de asta mai ales , este de azi Nicolae Dabija cu un Psalm dintre Psalmi , care spune așa:”Se vede, Doamne, de la tine cît sînt de trist, cît sînt de singur?! De orice rază ce m-atinge mă simt rănit pînă la sînge...”  Pe care îl voi tot repeta, îl voi tot ridica la sufletul meu, zilnic, de zeci de ori,  precum  un bolovan al lui Sisif, ca să sting această neagră invidie.  Și să mă bucur in sfirsit de un frate poet.
                                                              * * *
 Viața-i viață și nu ai cum s-o plămădești și s-o trăiești decît așa cum a făcut-o Domnul.După retragerea lui Cărare.După accidentul lui Urschi.După plecarea lui Tarlapan .Iată ,pe marea scenă a umorului în acest mic colț de lume al moldovenilor a urcat Ion Diviza. Pe timpuri nici nu se observa cînd  pășea pe coridoarele din Casa Presei.Astăzi ,cum ar spune fanii lui Halep, trece   numărul 1 al umorului basarabean.Stii ceva,i-am scris de ziua lui pe Facebook, citesc mult în ultimul timp, din marii filozofi, savanți , oameni politici , scriitori nobeliiști, economiști .Caut un răspuns la degringolada aceasta a noastră de-acasă, dar și din lume.Și tot mai mult mi se conturează în minte , în clipele decisive ale vieții, o siingură salvare  :umorul. Nu este gîndul meu. Este constatarea lui Murakami. Și a lui Lorenz. Și Cehov..Așa că ai grijă de tine. Butonul nu este în mînile lui Putin.Butonul e-n mîinile tale.La mulți ani!
                                                              * * *
Lucia Cires, pe care o respect mult  ,se intreabă de asemenea pe facebook: "Mănușile sint făcute ca sa fie pierdute? " Absolut  , stimată Doamna! Mai intii  pierdute si apoi găsite. Într-ales cele de mare doamnă. Au pățit-o si alții. In copilarie mama ni le lega cu o funiuță de  git. Dar si așa le piedeam. Si  ce bucuroși eram cind le găseam.  Este de fapt o definitie clasica a fericirii. Curaj.

DIN GROAPA CU LEI

  Și iată că iarăși a venit dificilul moment al alegerii. „De data asta băiete faci cum îți  spun eu, ai priceput? - mi-a zis tata aspru, constatînd dintr-odată că are un flăcău  în casă și s-ar putea ca acesta să nu-l asculte, - te duci la Bălți, la matematici.Atît!” Și cine știe poate că avea dreptate. La Bălți ,la matematică, era sora lui , Lidia, Luisea cum o alintau cei trei frați ai ei Ionică, Nicu, tata și îmtr-ales bunicii.Lucra de ani de zile împreunî cu soțul, un matematician de talent, într-o școală orășenească  specială .Repartizați acolo la practica pedagogică  au rămas pentru totdeauna să pregătească  elevi pentru facultate.Veneau des prin sat ,veseli, îmbrăcați elegant, cu pălării de soare, aparat de fotografiat, parcă erau desprinși dintr-o altă lume.O mulțime de poze mi-au făcut și toate ba cu o carte în mînă, ba un album subsuoară.Pe unde s-au pierdut fotografiile celea, ce s-a făcut cu ele, că n-a rămas nici una.Sau poate că îngeneral nu le-au făcut, nu știu.  „Ai rezervat un loc !” - mi-au zis ei într-o zi, după un scurt examen la matematică față de tata, cu mult înainte de absolvirea școlii din orășel. Dar la litere, la Universitatea din Chișinău, acolo unde vroiam eu să mă înscriu, pe cine aveam ca să mă sprigine ? Cine să-mi facă un examen prealabil? Teancul de plicuri pe care l-am primit de-a lungul anilor din redacții și pe care le-am legat într-un pachet cu o fundă roșie, furată de la mama ,ascunzîndu-l într-o valijoară de la capătul patului , era unica mea speranță, unicul lucru care m-ar fi ajutat să-mi fac un loc în lumea aceasta mare. Dar dacă nu m-a protejat și nu  m-a ajutat în lumea cea mică a școlii din sat ,unde am fîcut prima mea alegere în viață și unde toate erau dominate , de la învățători pînă la copii ,de niște instincte obscure și rele , de o ură primară cum ar fi putut să mă ajute într-o lume mai mare.Toate erau incerte.Iar eu ca să rezist acestei lumi trebuia să fiu și mai rău decât ea. Și doar uneori, la un apus de soare, la un cal în galop, la un cîmp de maci , în adîncul meu se trezea o uimire adîncă și o spaimă cumplită că nu pot iubi pînă la capăt.Lucru care mă făcea să plîng îndelung Mai ales cînd mi se făcea câte o nedreptate.(va urma)
                                                                    * * *
    Citesc  de dimineață , pe mintea proaspătă, o postare cutremurătoare de  Andrei Țurcanu. Este vorba de un poem scris de către Sergiu Mandinescu , un tînăr care a suportat  timp de 12 ani experimentele odioase asupra psihicului uman, aplicate în celulele  penitenciarului de tristă faimă din Pitești . Și primul gînd care imi vine este că tot ce s-a scris la Pitești, dar și-n alte inchisori comuniste din Romînia sau Rusia la acea perioadă , de către Gheorghe Calciu, Serafim Ciciagov,  alți deșinuți care au opus rezistență, poartă aura martirilor creștini. Sînt texte peste vremi, scrise în groapa cu lei.Iată doar un rînd din poemul lui Sergiu Mandinescu, sfărîmat prin reeducare la doar 38 de ani:„Dar viața mea nu-i, nu-i, prietene, decît o moarte vie.” Care face cît munți de poezie din librăriile noastre de astăzi.
                           
                                                                      * * *
Astăzi a apărut decusară, dinspre est. Deasupra Botanicei.O lună plină, uriașă, dulce , de miere. Ca un sîn de femeie în ochii pruncului celui sugaci din mine.  Străină și în același timp, parcă intimă, deosebit de aproape. Ca un reflex al astrului încă nestins dinspre vest.Aceiași lună care aseară , trecind de miezul nopții ,  m-a trezit, inundîndu-mă mai mult decit ziua.Stătea la geam, peste vișin  ,și-mi năvălea odaia și casa pustie cu o lumină care descoperă acul si străpunge lucrurile pînă-n adinc.Cu o lumină din raza sfinților sau poate din cea a femeilor perfecte ale lui Murakami. O lună plina , de vara, in miez de iarnă. O Ană rătăcitoare dintr-o baladă modernă. Înfiorat am stat in pat  și-am așteptat. Mult si nemiscat. Fără de somn si fara sa respir. De parcă m-aș fi temut să nu piierd ceva. Undeva departe a scrisnit greu , din bălămăli, o ușă. Undeva aproape s-au auzit pași. Dar am ațipit și-am scapat. Cind  m-am trezit , in casa s-a instapinit iarasi  pustia materiei. .Și întunericul  .Si frigul din pat. Si nimicul monstrului cu patru etaje de peste drum.  Care mi-a mîncat cu  bolgarca o vară, și iată acum a sorbit pînă la sîn ,cu tot cu zid de mortar, vizavi,   si luna ei plină, toată de vis ,de iubit și de scris.

RÎNDUL NOSTRU SĂ FACEM MINUNEA

Aud ca la Chișinau in septembrie 2018 se va desfașura Congresul Mondial al Familiilor.Aud si nu-mi vine a crede. Aud si m-a intreb: cui i-a venit in gînd această poznă. Să  convoace un Congres al Familiilor intr-o țara unde familia trăiește poate cell mai mare șoc de la aparitia ei. Ca sa vorbeasca despre ce? Despre uriașul val de migratie ,despre despărțirea cuplurilor, despre pustiirea satelor, in timp ce solutia se afla la  suprafata, pe buzele oricarui prunc alăptat:locuri de munca pentru părinți.. Cineva e surd probabil si face congrese pentru  muti.

                                                                             * * *
De ce ni se intimpla mereu lucruri de care ne temem? De ce tragedia  "Oedip  rege" ramine vesnic vie? De ce incepem sa vedem doar atunci cind ni se deschid ochii intunericului, al marilor suferinte? Cum sa ne purtam azi cu raul , care a devenit o parte a vietii si  nu poate fi eliminat din ea ,ca el sa nu devina un rau si mai mare?Iata asa o suma interogativa acumulata printre sarbatori, timp in care am trecut de la Jung la Murakami, apoi la Ferrante si brusc m-am intors la Sofocle. Virajul omului modern. O nebunie.Dar poate si o cautare de sens, care ,in loc sa se arate din fata,  raspunde din spate .
                                                 
                                                                          * * *
Mănăstirile s-au impodobit in albul botezului.  Un alb pur.Un alb pe care mama isi cosea minunatele sale flori ,din matcale in toate culorile lumii.Ca mîine, ca pe o ninsoare de azi , iși îndrepta degetele amortite de ac , răsufla ușurat si așa dintr-odata florile  pe care le-a cusut toata iarna se  ridacau de sub miinele ei  și se contopeau cu alte flori ,argintii  ,de pe geam. Si  acum venea rindul nostru să facem minunea.Ne aplecam peste ele cu rasuflarea fierbinte si le sarutam dureros ,pînă la lacrimi, pina cind  se topeau, dezvelindu-ne sinul virgin al iernii.Sinul pruncului din Betleem si colindelor nemuritoare.

LUMINILE DE PE RÎUL SINGURĂTĂȚII

Intotdeauna de sarbatori  ,dupa clipele frenetice ale  reintilnirilor, ale colindelor, ale amintirilor,ale meselor pline  ,vin asa  de odata,pe neprins de veste cele nostalgice, prevestitoare de desparțire. Nu stiu daca le-ați simțit vreodata. Ele vin cam pe la mijlocul sărbătorilor,pe la capătul meselor, ca un revers , si se cuibaresc in sunetele stridente ale  farfuriilor vîrfuite în chiuveta de la bucătărie, in pașii furișați pe scara de la camera de dormit, in sunetele  încrucișate ale telefonelor mobile, care incet, incet te absorb ,te prind si te duc pe nesimțite într-o altă realitate, facindu-te riu de singuratate. Asta e legea vieții, contradictia sufletului si universului. Sarbatorile. Clipele de vesnicie. Luminile de pe rîul singurătății.. Care vin si se trec. Ne intilnesc si despart de oamenii dragi.Prin întunericul vieții și nopții.Iată de ce în preajma lor pun  la capatul patului faimosul roman al lui Dostoievski "Amintiri din casa mortilor".El m-a salveaza. În pofida marilor mele ezitări și confuzii.”Pe lîngă evlavia sădită din copilărie în sufletul lor, - se referă Dostoievski la sărbătorirea Crăciunului în penitenciar, - ei simțeau instinctiv că , cinstind cum se cuvine această sărbătoare, se apropie oarecum de lumea dinafară, că nu sînt cu desăvîrșire uitați de soartă și izgoniți din rîndul oamenilor, de vreme și în temniță le este dat să împărtășească o bucurie a tuturor.„ Citesc de ani de zile la sărbătorile de iarnă  această capodoperă .Este de o simplețe cuceritoare. Nici o notă falsă.Omul adevărat după care tînjim cu toții..Nicaieri in alt pasaj,la nici un autor, n-am intilnit o legatura mai strinsa dintre deceptia sarbatorilor si credința in viata.Dintre singuratate si om.  Libertate  și umilință. O legatura care pe an ce trece devine tot mai evidenta, pe masura deceptiilor acumulate , a imposibilului, dar si a vietii care  pe cit se scurteaza devine mai fascinanta.Alta decit mi-am imaginat ca ar putea fi vreodata. Ca o virtute descoperită  într-un suflet de ocnaș.Anul acesta insa,nu stiu de ce, l-am  inlocuit pe Dostoievski cu Ferrante. Poate pentru ca si singuratatea are limitele ei ,pe care traindu-le ajungi la iubire .Sau poate pentru că postmodernismul este și el unul din copiii bastarzi al lui Dostoievski. Sper sa nu fi greșit.

                                                                       * * *
O3:04. Noapte profunda. Ultima pagina din "Kafka pe malul marii"  de Haruki Murakami.O intrebare ravasitoare la  sfirsitul lecturii rostita de Kafka Tamura,protagonistul romanului :"De ce a iubi ptofund pe cineva e acelasi lucru cu  a-l rani profund pe acel om? " Este un mister pe care Murakami cearca sa-l dezlege de la o carte  la alta.Mereu schimbindu-și unghiurile ,  dar intrebarea si autorul ei ,sub diferite chipuri, ramanind dureros același.

                                                                       * * *
Pe vremuri o stație de cale ferată  reprezenta un model de civilizație. Gara de trenuri Dondușeni  , cînd am descoperit-o, a fost ca un continent, ca o lume nouă, un miraj.Într-o seară am rămas să înoptez acolo, la sora mamei.Pînă a mă băga în pat însă , ca sa ascult trenurile, a trebuit s-o las ca să-mi spele picioarele. Asta a fost condiția nanei.Acum aud că Guvernul Filip anunță închiderea a 14 stații de cale ferată.Și atunci , dacă închidem gările și mor nanele, unde ne ducem, domnule Filip, să ascultăm cum șueră trenurile și cine ne spală picioarele?

                                                                      * * *
Citesc Ferrante  ,aceasta geniala povestitoare,  in paralel cu Ana, eu in romina, ea in engleza. Eu in Dealul Schinoasei. Ea in zbor  ,de la Londra. Ne-am intilnit in final, la nunta Lilei, pe ultima  pagina, semn ca, incet,  incepem sa ne despartim,sau invers ne ținem disperați unul de altul,in graiuri diferite ,fara ca sa ințelegem.     
   
                                                                     * * *
Fum si ceață  eri. Si senzația ca ne mișcam , calatorim fara de nici o ținta. Undeva pe șoseaua Balcani,la intoarcere din Țiganesti,  intr-un sat,  fumul a patruns violent in cabina mașinii.Lena a frinat si l-a tras adinc in piept .Era fumul inecăcios al rășinei de brad, de la focul cu lemn, mirosul casei parintești ,cînd toți eram launloc, grămadă si sănătoși, lingă soba fiebinte. Brusc a devenit, pentru citeva clipe ,fericita. A trait o așchie din acel sentiment atoatecuprinzator care, imediat si-a dat seama, nu-l va reconstitui niciodata.Si-a accelerat iarași, prin ceață si beznă.
                                                       
                                                                 

ÎNTRĂRILE ȘI EȘIRILE MELE

Draga Ion Panteleevici! Am aflat cu durere despre pierderea care o suportati in aceasta ultima luna de toamna , decesul sotiei. A plecat cea care imi raspundea mai toata vremea la telefon. Cea care te proteja de rautatile acestei lumi. Cea care a stiut ati usura si face suportabile suferintele deloc usoare pe care le-ai avut si le mai ai ca scriitor si profet al unui neam de multe ori nerecunoscator. Acum ai ramas singur la telefon.Nu mai are cine Te striga de la masa de scris:" Vanea, Chisinev!" Tine-te tare! E poate cel mai mare examen al vietii. Inima mea in acest moment dificil  este alaturi de Dumneata. Condoleantele mele sincere.
Ion Bradu, Schinoasa Noua, Chisinau.
       
   * * *

 Diaspora face parte din fiinta mea intima.Diaspora e fiica mea de la Londra si diaspora e milionul de moldoveni in pribegie. Diaspora e sensul pe care ei il cauta chinuitor in strainatati ca eu sa-l gasec in singuratati. Diaspora e ceea ce ne lipseste noua acasa si ceea ce  n-au ei acolo. E viata noastra  a moldovenilor care fara de drumuri,  copii si iubire devine un nonsens.
                                                                * * *
Insomniile își au și ele rostul lor în econimia vieții , dar mai cu seamă a creației.Aseară ,tot impunîndu-mă să dorm, am luat niște decizii importante. Bunăoară să nu mai dorm pe partea dreaptă. E păgubos.Și încă. Să-mi curăț scrisul de artifiiciile verbale. Sînt mortale. Să cerc , să mă impun să scriu , simplu, direct  , confundîndu-mă cu viața adevarata dinafară, dar într-ales cea dinăuntrul meu. Măcar cît o pagină. Măcar cît un alineat. Sau un cuvînt de Ferrante. Din care am citit pînă-n zori tot impunîndu-mă să adorm fără ca să pot dormi.
                                                                         * * *
 E post și toată lumea creștină se roagă. Îl slăvește pe Domnul. Îi mulțumește pentru binefacerile primite de la El. Se roagă pentru alte binefaceri.Pentru că bun este Domnul. Și blînd. Și îndelug răbdător.Așa fac și eu.Rugăciunea împletită cu viața , pentru cine înțelege asta, sopun Sfinții Părinți, este un post perfect. Poate unicul prilej de a ne întîlni cu Domnul și învăța ce să facem cu răul care a devenit un fapt recunoscut în viețile noastre.Nu știu cum se face însă  că tocmai atunci cînd sînt gata să mă întîlnesc cu El , să mă deschid, ceva se întîmplă.Apare un sunet de telefon. Deslușesc un zgomot. Descoper o sintagmă neînțeleasă. Și cînd m-am întors, gata, nu-I, a plecat.S-a topit ca un fum. Și iarăși trebuie să iau lucrurile de la capăt.Nu știu dacă există ceva mai greu pe lumea asta decît să te rogi cu adevărat.E ca și cum ar trebui să miști un munte.Ca și cum ai urca pe cruce. Ce-o fi însemnînd oare aceste întrări și eșiri ale mele? O neputință a mea izvorîtă din chiar  înseși textele rugăciunilor :” Binecuvîntează Doamne toate întrările și eșirile mele, faptele, cuvintele, gîndurile...”. O viață a mea în căutare de sens.O ușă care se  deschide cînd o închid și se închide cînd o deschid? Asta l-am întrebat într-o zi pe preotul  meu de la  biserica ”Sfînta Parascheva„ din Dealul Schinoasei.”Așteaptă!„ - mi-a zis el și s-a dus să desăvîrșească Sfinta Liturghie.De atunci au trecut zeci și zeci de liturghii. Am tot așteptat .Și n-a eșit.Așa încît uneori stau și mă întreb să fi descoperit oare și el , între timp, această veche rugăciune iudaică, care pentru mine a fost o revelație.Rugăciunea spune așa:„Noli foras ire, in interiore homine habitat veritas!„ Adică ,nu eșiți ! Nu vă duceți afară, în omul interior sălășluește adevărul. Deci, lăsați-mă ,părinte, în neputințele mele.Nu vă faceți griji. Și poate într-o zi se naște din ele izvorîtorul de har și de milă și atunci vom eși împreună.Cu un colind de milenii. ”Linu-i lin și iarăși lin...„
                                                                     * * *
Omul nu rămîne nicidată singur. Ar fi insuportabil. Rămîn animalele. Rămîn plantele. Rămîne vișinul. Toate înrudite cu el.Spun asta gîndindu-mă la primele zile de ocnă ale lui Dostoievski, deosrbit de grele pentru scriitor, Niciodată nu m-am simțit mai deprimat ca atunci notează undeva el. Și iată că in mijlocul iadului acela am descoperit că ceva cald, omenesc îmi sare la piept.Era Tărcuș, cățelull penitenciarului. Și dintr-o dată m-am simțit salvat.
                             

DRUMUL LUI ANDREI GĂINĂ

Domnule Botezatu, bastina mea de fapt este satul Donduseni aflat la o zvirlitura de baț de orasel. Dar consider că, istoric, este aceiași localitate. Iar satul, legat ombilical de orășel  ,este chair mai vechi decit urbea. In orășel, dupa absolvirea celor șapte clase din sat, am facut școala medie.Patru ani ,aproape cinci ani incheiați, am frămîntat drumul pe jos ,din sat si pina la gara de trenuri, pe glod și viforniță, cu carțile in spate. Cunosc mirosurile din orășel, mirosul de piine coaptă, de patocă și melasă de la fabrica de zahar, de șină inferbintata de la roata de tren, de lapte inăcrit de la combinatul de brînzeturi, cunosc drumurile, cărările, oamenii care au fost și acum nu mai sint. O civilizație care s-a nascut , a înflorit și s-a stins în mod dramatic sub ochii mei, doar pe parcursul unei vieți de om. Asa ceva , o mare a vieții  cu mii de scopuri, care să apară și să dispară subit, pe un loc uitat de lume, se intimplă foarte rar. Doar într-un accident istoric. Sau într-un miracol. Aș vrea , aș putea să scriu ceva despre asta. Un roman. O nuvelă.Un poem. Ceva foarte adevărat și profund.Aproape de drama prietenului meu Andrei Găină , care într-o zi s-a dus în orășel, cu o canistră, după gaz lampant și s-a întors cu picioarele retezate de o locomotivă de manevră. Ceva identic cu frămîntările, pribejiile  unei generați, care marcată de acest accident,dar și cel economic, întervenit mai tîrziu, așa și nu s-a împlinit. Dar ceva îmi lipsește din acest fabulos mozaic. Ceva mă depășește. Așa ca daca aveti cumva un proiect includeți neaparat, macar partial, si satul. Sau ridicați, după cum sujerați, cel puțin o dronă.Ca să cuprind încă odată, dintr-o privire,  de sus, drumul acela fatal al lui Andrei Gîină după o canistră de gaz, printre șinele de cale ferată, și atunci cine știe poate-l recompun, accidentul cela de civilizație.Pentru că toate pornesc de la un drum, ceva șerpuitor care nu se închide niciodată.Și nemuritoarele locuri de joacă ale copilăriei, marcate de dramele unor personaje ce nu vor dispare nicicînd.Cît este vie memoria.
                                                                       * * *
Nu mai știu de unde mi l-a adus Ana.Probabil că din Mexic. De la o mănăstire din munți. Un dar . O amintire împletită în filigran de către o călugăriță protestantă.Un semn de carte. O bijuterie pe care azi n-o schimb nici pe un palat de cleștar. Știea ce-mi aduce. Sau mai degrabă a intuit . Că acest semn de carte va deveni unul vital pentru mine. Ca aerul. Ca soarele și ca apa. Și asta pentru  că eu fără lecturi nu pot respira. Nu pot să traiesc. De cum mă trezesc îl pipăi pe întuneric și mereu îl mut, dintr-o carte în alta, cît ține lumina.Citesc cîte zeci de cărți deodată.Și scriu. Călătoresc dintr-o zi în alta. Și dacă mă-ncurc cumva în acest complicat labirint o singură carte m-ajută să ies la liman:Psalmii. Și dacă n-ajută nici psalmii atunci închid tot. Închid  pe masa de scris viața mea toată și pun peste ea acest semn fabulos. Și aștept pe-ntuneric pînă se face un ochi de lumină ca să pot să și iert și să-ncep a iubi de de la capăt.Cărțile și viața. Viața și cărțile.Ceea ce presupun că de fapt este scrisul.
                                                                     * * *
Azi ,19 octombrie, zi de referendum, am stat inchis in casa,ermetic.Am stat si m-am uitat prin ceata cum cade frunza, fara nici o iesire sau intrare,  mai dihai decit un pustnic. Domnilor politicieni, vad ca ati inceput pe la televizoare sa-mi impartiti, pe felii, singuratatea. Opriti-va! Nu-i de mincat. E de suflet!
                                                                    * * *
  Rar de tot, cum spuneam, sînt sunat de cîte un ins aici în Dealul Schinoasei. Lumea ,dacă nu prea participi la evenimentele și sindrofiile ei, te uită. Iată însă că mai dăunăzi cineva și-a amintit de mine. „Ioane, am dat aici în „Liteeratura și arta” de cîteva nuvele, văd și fotografii - îmi zice la telefon Gheorghe Madan, un vechi prieten al meu, - ai serbat cumva vreun jubileu?” „Da , Gheorghe! -zic, - pic cu pic ne trecem.” Bine, eu la altceva mă uit, - adăugă el filozofic, referindu-se la ”Scurta de scriitor”, o nuvelă despre Vasile Vasilache, - Iacă tu l-ai văzut printr-o  scurtă, care ți-au furat-o acolo la Ialta. Eu însă îl confund  mereu cu telefonul cela automat de la intrare. Ți-l amintești?” Cum să nu, Gheoeorghe,  cîte ore în șir am vorbit cu Chișinăul de la Ialta, fără să achit o copeică! Apăsam  pe un clempuș , aruncam în aparatul cela sofisticat o monetă și, poftim , vorbește cu cine vrei și cît vrei , de la prieteni, soție și pînă la  amantă. O legiune întreagă de scriitori moldoveni, în momentele grele ale scrisului ,cu buzunarele goale, s-a folosit de această șmecherie descoperită de Vasilache, cu prețul unor ani grei  de sihastrie la Ialta, ca de o salvare, fără ca să-l vadă în ea. Așa sîntem noi cînd descoperim printre noi cîte un mare scriitor. Mai întîi vedem în el șmecheria noastră și abea după aceea purcedem să-l cuprindem în toată plinătatea , cu toate șmecheriile scrisului său, care de cele mai multe ori sînt de necuprins.

MINA DE AUR

  O veche predică creștină spune așa: „ Noli foras ire , in interiore homine habitat veritas!” Adică, nu vă duceți afară, în omul interior sălășluiește adevărul.
                                * * *
Astăzi ,11 octombrie 2017 ,părintele Mihail Bortă și-a serbat ziua de naștere. I-am scris pe Facebook:  „La mulți ani, părinte Mihail Bortă! Fapte frumoase ai săvîrșit anul acesta.Temelia Paraclisului de la Spitalul Salvării. Lucrările  de restaurare  a Cuconeștilor Vechi. Volumele  despre preoții martiri ai Basarabiei. Munca de rutină la Mitropolie. Sute de Sfinte Liturghii, mărturisiri, impărtășiri. Mă aplec spre ele și deslușesc în depărtări, sau poate ascunși în chiar miezul acestor fapte ,pașii Domnului. Cheamă rugăciunea și El ți se va revela. Pentru sfinția ta, dar și pentru mine care IL caut cu atîta sete în deznădejdile mele. Te îmbrățișez cu  inimă de frate.”
                                                                              * * *
Nucii devale au îngălbenit subit, toți într-o noapte, din tălpi pînă-n creștet. Frunza stă să cadă-n  troiene.Vișinul , în deal ,sub geam , doar pe la tîmple, ușor, ușor, ca un rug roșietic  ,abea aprins, limbile căruia ba se stîng în  adinc, ba izbucnesc deasupra. Așa se întîmplă și cu oamenii. Mor și se nasc diferit. În adînc.
                                                                              * * *
Am pierdut metaniera, pe undeva prin casă. Un cerculeț mic din opt sîmburi de măsline,atît cît să încapă pe degatul arătător, pe care Părintele Tihon iernile l-a meșterit și sudat  cu o fibră de la unealta sa de pescuit. Ca o verighetă.„Ia-o , - mi-a zis , - sper să te-ajute!” Are părintele darul de a pune în lucrurile mici adevăruri mari. Cu metaniera aceasta  am învățat să-mi număr pașii, gîndurile, căderile și urcușurile. Cu ea am învățat pe dinafară o groază de texte din Dostoievski și Brodsky. Cu ea mai ales , sîmbure cu sîmbure, am deprins rugăciunea, viața. Doar că veșnic o pierd . Lunecă de pe deget și atunici o caut pe urmele mele de mă smintesc. Prin lada de gunoi .Pe raftul de blide.În  locurile de mînie și trîndăvie. Sub piernă. Pe masă .Printre cărți. Prin buzunare. De asta dată însă nu este niciunde. ”Poate am pierdut-o definitiv?” - îmi zic păgubaș? „Nu cred, caut-o - răspunde  celălalt eu din  adîncuri, -și-a găsit un loc nou și-ți cearcă voința.”
                                                                              * * *
  De ce plantele, copacii, mai ales nemuritorul meu vișin , se sting atît de frumos în toamnă, în miliarde de culori? Și de ce omul ajuns la ceasul  din urmă moare atît de cenușiu ,fricos  și urît? Nu cumva pentru că s-a depărtat de legile firii ?E o întrebare pentru mine în dimineața aceasta orbitor de senină.
                                                                            * * *
I-am trimis un email lui Dabija, legat de jubileul meu: „Dragă Nicolae! Te-am sunat, dar telefonul tău tace.Vei fi plecat undeva.Pe cinci noiembrie fac 70 de ani.Asta conform metricii.Tatăl meu însă întîmplîndu-se odată la oraș, cam pe cînd imi sărbătoream ziua de naștere, s-a uitat posac la masa cu bucate, pentru că acasă nu m-a prea alintat cu asemenea bunătăți și-a zis:„Apoi tu ești născut undeva prin decembrie, cam pe la Crăciunul cel nou, dar ei te-au scris cum au vrut!” „Ei”, în limbajul lui însemnau rușii , care mi-au schimbat ziua de naștere și pe deasupra m-au supranumit Ivan.Cine știe , poate că de asta după aceea viața mea , casa mea au devenit  ca un peron, ca o gară.Oricine a dorit a întrat în ea.Și oricine a vrut a ieșit din ea. Drama nu este însă că mi-au schimbat numele și ziua de naștere. Nici că viața a fost ca un iarmaroc. Drama este că întorcîndu-mă înapoi totul e pustiu.Nimic și nimeni n-a mai rămas din nămetul acela de lume care m-a învățat cum să trăiesc, ce să vorbesc și ce să gîndesc..Doar chipul blînd și sarcastic al lui Dumitru Trifan, bunul meu prieten, care văzîndu-mă într-o zi cum suspin pe coridoarele ”Culturii„  m-a compătimit și înțepat în acelaș timp, așa cum putea doar el:”Ioane ,suferă, raiul mamei tale, poate dă ceva din tine!” De suferit am suferit. Dar iată cu suferința ,această mină de aur pentru un scriitor, n-am prea știut ce să fac. Am tot risipit-o.Aici se ascunde probabil motivul pentru care țin ca aceste texte („Scurta de scriitor”, „Rem”, „Pianul”, „Muștele”, „Bolgarca”) , trimise ție, să apară la „Literatura și arta” , ultimul loc de suferință și cugetare al acestui inconfundabil artist, dar și al neamului nostru aflat într-un mare dezbin.

CORBII

         Scrisoare  către Maia Sandu

                         
   Dragă Maia, În ultimul timp m-am prins că scriu scrisori nu doar Anei, ci și multor tineri din generația ei, unii dintre ei absolut necunoscuți ,care de abia își încep viața în Occident și se confruntă cu mari probleme de adaptare. Simt că asta îi salvează . Pe ei, dar și pe mine. Ce s-a întîmplat? De ce?Problema, după mine ,din punct de vedere psihologic  este elementar de simplă. Vremurile de libertate și  democrație venite peste noi pe nepregătite, în loc să ne unească și să  ne pună la treabă, cum au făcut cu popoarele baltice de exemplu, care în scurt timp au durat niște state civilizate , ne-au dezbinat. Lupta intestină pentru putere și lipsa de cultură a maselor s-au dovedit a fi fatale pentru noi.De această luptă s-a folosit în mod ipocrit vechea nomenclatura comunistă, care iată ,solidară, s-a furișat în buna noastră intenție și  guvernează de peste un sfert de sesol,  umplîndu-și pungile fără nerușinare.  Se spune , că la ora actuală Republica Moldova cunoaște cel mai mare eczod din Europa.Nimeni nu știe, însă,  adevărul curat.Știm în schimb că avem sate pustii, aproape șterse de pe fața pămîntului. Știm de asemenea că uneori în aceste sate se  întîmplă  cîte un bătrîn , neputincios și bolnav , care abandonat așteaptă ca cineva să-i întindă o cană de apă. Este cea mai cumplită așteptare  a moldovenilor  de după război încoace. Știu ce spun. Am simțiit-o pe pielea mea proprie în ziua cînd poarta de la casă s-a-nchis , ireversibil, și Ana a plecat la studii în Europa, mai întîi la Srasburg, apoi la Milano. Știeam că de acolo nimeni nu se întoarce,ca să-ți deschidă poarta, dar nici s-o opresc nu puteam. Fiecare pe lumea asta cu destinul său.„ De ce îmbrățișezi imposibilul, e păcat?- mi-a zis vișinul într-o zi, văzînd că mă usuc - Toți se întorc. S-au întors, trecînd peste mări ,eroii vechii Elade . Sau întors  de asemenea ,  călătorind prin pustiu, înțelepții iudei. Se vor întoarce numaidecît, cu lecțiea învățată a civilizației,  și moldovenii.Pentru o viață adevărată.” Cuvinte memorabile. Doar că mila la noi,cum spune psalmistul, e mai bună decît viața.Așa se face că într-o zi, aparennt fără de nici un motiv, ți-ai făcut bagajele și-n plină carieră ai părăsit biroul Băncii Mondiale din  Washington. Nu puteai s-o lași pe mama singură. N-a fost ușor. Corbii nomenclaturii comuniste, de cum te-au văzut în fotoliu de ministru , au și început a se roti hulpavi deasupra ta. Multe mituri au creat ei pe sama ta .Mitul ibovnicei. Mitul falsei reformatoare. Mitul femeii aspidă. Dar nu ele contează .Astăzi contează că elevii care au  susținut bacul pe timpul reformelor tale educaționale, sînt studenți  la Harvard, ca și tine. Contează de asemenea că Ana, din centrul financiar al Londrei , de la HSBC, și-a creat un model din cariera ta, privește  temerar spre Banca Mondială. Și mai ales contează că la un moment dat  într-o ședință de guvern, cu miniștrii în plen ,ai zis curajos:„Stimați  colegi , noi ce facem? Votăm acoperirea unei fraude bancare uriașe cu mijloace bugetare?  Unde-i miliardul? În buzunarul cui?” Afirmația aceasta a șocat nomenclatura și entuziasmat mulțimile.Era pentru prima dată cînd un reprezentant al puterii critica puterea din chiar sînul ei.  De fapt, cu acea afirmație a început adevărata ta cariera politică.Dragă Maia, îți spun lucrurile acestea ,întrucît sînt poate  cel mai  fervent susținător al candidaturii tale la alegerile prezidențiale aici în Dealul Schinoasei.Nu  există  gospodar pe tot traseul meu de plimbare ,de la bătătura de sub vișinului meu și pînă sus,pe culme, la liceul de arte „Nicolae Sulac”, pe care  să nu-i fi convins, măcar odată,  de necesitatea alegerii Maei Sandu la cîrma țării. „Măi oameni buni ,- le ziceam, -  noi avem nevoe de un președinte tînăr, onest, curajos,instruit!”  ”Da, sigur!” - încuviința fiecare. .A doua zi însă iarăți se îndoia„ Ce poate face o copchilă?” Și așa luni de zile. ”Copii în Occident, Romînia, la școli aveți? ”- nu mă lăsam. „Avem!” „Credeți în ei?” „Credem!” -  susțneau ei în cor.„Atunci? ” ”Ei, asta e altă poveste!” Povestea lor adevărată este însă că ei nu cred în nimic.Nici măcar în copiii lor. Dostoievschi spune undeva că în lume există doar trei forțe în măsură să subjuge , în numele propriei lor fericiri, conștiința oamenilor.Miracolul, taina și autoritatera. Nomenclatura comunistă și descendeții ei din Republica Moldova au explorat magistral aceste forțe,  mai performant decît premergătorii lor din fosta URSS. Mai întîi le-au umplut mințile cu povestea de succes a Europei  și „lîna de aur” care-i așteaptă acolo , provocîndu-i la  un exod nemaipomenit.Apoi , în mare taină , prin persoane interpuse, ofșoruri , firme fantomă i-au furat pînă la ultima ață .Astfel că într-o bună dimineață s-au trezit niște  robi perfecți la marginea Europei.Cîte o pensie mizeră și cîte un apartament în niște blocuri de beton jerpelite,  mîncate de igrasie , cu pisici sălbăticite și cîini vagabonzi pe la scări, atît le-a rămas din agoniseala de-o viață. Nimic altceva. Banca vopsită în tricolor din curtea liceului , unde dezghioacă semințe și macină visele neîmplinite este  unica lor mîngîiere . Stăteam  în preziua alegerilor finale pe acestă bancă, ascultam  un fragment muzical necunoscut, care se revărsa tumultos din ferestrele deschise ale liceului, și-mi ziceam necăjit: „ Despre ce-am uitat să le mai vorbesc? Poate doar de Moțart! ”  Vera, stăpîna locului, sau muta cum i se mai zice aici în Dealul Schinoasei , dovedise  să facă pe mînecate lună curtea liceului.Acum,  măturătoarea strîngea ultima grămadă de frunze și o presa într-un sac mare de celofan. Bolise probabil și-n curte se  adunase gunoie pentru o duzină de asemenea saci. Peste ceva timp , urma să-i aburce  pe umeri și să-i care unul cîte unul la tomberon.Dar înaite de asta s-a îndreptat din spate și ,văzîndu-mă ,a  fluturat  bucuroasă cu mătura. Putea în sfîrșit să facă o mică pauză. Să schimbe cîteva semne cu mine. Așa face cu fiecare trecător prin curtea liceului. Cu fiecare schinoșean care întră și ese pe scurtătură din Dealul Schinoasei.Cu cei care pleacă în Italia. Cu cei care es doar pentru o zi de muncă în oraș. Cu cei care es diminețile cu pungile de gunoi și în loc să mai facă un pas , pînă la tomberoane, i le las hoțește ,pe sub arbuștii de măcieș, și se întorc voioși înapoi la bolgarcă, ca să sape tuneluri, să ridice garduri.Îi salută pe toți ca un acar. „Doamne , -mi-am zis, - cum am putut să uit de Vera?” Era  ultimul om din Schinoasa pe care-l mai puteam convinge ca să te voteze. Nu știeam nici măcar dacă are pașaport. Nici dacă era pe listele electorale. Nici cînd a apărut în acest  necăjit cartier. Nici cine i-a pus mătura în mînă și i-a dat un pat la subsol.De parcă ar fi existat aici din toate timpurile.Necăjită și chinuită.În așteptare să fie miluită. Să cerc sau să nu cerc? Mă uitam la mătura ei și de odată am simțit că era unicul semn de iubire  care mi se arata  de cînd am venit aici în Schinoasa. „Vera , tu cu cine votezi?„ - am zis într-o doară, ca și cum aș fi încercat să conving încă odată întreaga Schinoasă, cu riscul de a pierde definitiv. Așa cum stătea cu mătura sus, dintr-o smucitură a ridicat-o și mai sus,  ca o amenințare zeilor,s-a îndreptat din umeri ,și-a strigat clar, răspicat:”Maiiiaaa!„ Strigătul acela al ei n-am să-l uit niciodată.A bubuit ca un tunet, în urechile mele,după care împletindu-se,  în adînc, cu toate fricile pe care le-am trăit vreodată, ca un vîrtej, a țîșnit afară și-a spart cerurile. Fuioare de frunze s-au desprins de pe copaci și, legănîndu-se încet , sau revărsat peste întreaga Schinoasă. „Gata, - și-au zis  schinoșenii înfiorați , pășind peste ele ca peste niște prejudecăți - mîine votăm Maia! ” Așa și l-am pus pe internet. Mii și mii de likeuri a adunat. A doua zi însă tot Dodon au votat. Și nu m-au mirat. Așa sînt ei de cînd îi știu.Asta e conștiința lor mutilată de nedreptățile istoriei. Una spun și alta fac. Este în firea ta, în conținutul tău, însă o forță, întegratoare, deasupra tuturor autorităților și minunilor, un material de multe carate, o realitate care m-a făcut să-i iubesc și mai tare.La fel ca și pe tine. Ca și pe Ana.La fel ca și pe întraga voastră pleiadă de tineri cu strălucite studii în Occident.Un minereu pe care l-am întîlnit doar la poiticienii europeni de mare calibru, poate la Havel , Merkel și încă la alți cîțiva de statura lor. Este adevăr și este simplețe. Este dîrzenie și este cumințenie de acasă. Un ceva în care, dacă-ți iubești cu adevărat poporul, dacă trăiești umilințele lui ca pe umilința ta proprie  , nu ai cum să nu descoperi un ideal de libertate și frumusețe refulat de secole în adîncurile subconștiente ale memoriei lui colective .Ca o ultimă șansă de fericire, adevăr și dreptate. Întrega  ta viață de pînă acum , școala de acasă, studiile și munca în strinătate, accederea în guvern,demisia, alegerile prezidențiale confirmă reabilitarea lui .Așa se explică că la un moment dat în alegerile prezidențiale ai devenit pasul acestui popor. Urechea lui. Întruparea lui. Mila lui. Nimeni nu ne-a adunat mai mulți la grămadă ca tine în ultimii ani.Alegerile prezidențiale au fost un triumf al nostru asupra dezbinului  și neputințelor noastre. O biruință a sinelui. Iată însă că după ultimile tale declarații referitor la unire, după crearea blocului preelectoral cu Platforma DA, după denunțul depus la procuratură, după  ultimile dezbateri televizate cu repezentanții puteri, acest ceva s-a clătinat. Cîrduri răzlețe de corbi s-au ivit pe neașteptate la orizontul toamnei  și ți-au aținut pasul, oriunde nu te-ai fi îndreptat și orice n-ai fi spus.Și tot vin și vin,cu fiecare pas, de la gunoiștea de la Țînțăreni, de la aeroport, de la firmele fantomă , de la Orhei, de la politicienii ratați de peste Prut, de pretudindeni unde mai zace cîte o rămășiță de hoit nomenclaturist. Plopii din Dealul Schinoasei aproape că se rup sub greutatea lor.Cerul e plumburiu. Ce i-o fi stîrnit în această toamnă de se adun atît de agitați și agresivi în Dealul Schinoasei? Renumitii nucari din vale? Roadă ca anul acesta nu s-a mai aflat. Copiii  tot strîng și strîng la nuci dintre frunze? Tomberoanele pline vîrf cu gunoaie? Nu cred. ”Aia ! ...Aia!” - îi sperie Vera cu mătura. Ascult  aceste  strigăte  și dintr-o dată realizez că prada e alta . Prada lor este de fapt biruința ta. Care iată plutește în aer. Au simțit-o demult , încă pe cînd nomenclatura te-a primit, corp străin, în organizmul ei. Au trăit-o devastator , ca pe-o înfrîngere, la alegerile prezidențiale,ascunzînd-o de noi, și-au așteptat tăcuți  ca să ți se clatinele pasul. Măcar odată. Și acum s-au năpustit asupra ta.Feroce . S-o devoreze. Ca la un mare festin.Ce să-ți spun? Ridică, dacă te-au tulburat cumva acești corbi răpitori, de pe internet  povestea Verei ,  măturărătoarea la liceului teoretic de arte „Nicolae sulac”. Sau, mai bine ți-o spun. .Există acolo, , un postulat revelat în mod neașteptat , de un om simplu, de o măturătore, dar valabil și pe măsura distinșilor intelectuali. El spune așa : marile , sfintele biruințe , ca și marile iubiri, se tac. Ori se strigă! Doar o singură dată.Urmînd ca mai departe să fie doar apărate. Ține cu dinți biruința. Și pășește curajos înainte, contează pe iubirea noastră , pe Ana , pe întrega pleiadă a generației tale care iată vine din urmă, pas cu pas, pe un drum curățat de Vera. Spre civilizație și carte.                                  

BALAURUL DIN POVESTE

Am fost la Bostaniadă, la Lozova.Mi-am cumpărat 100 de kilograme de bostan pentru iarnă și am participat la minunatul  spectacol organizat de  Vasile Nicolaescu,  fermier de prin părțile locului. Îi mulțumesc acestui om frumos, în primul rînd, pentru cele două bilete de invitație venite pe neasteptate de la el. Apoi  pentru înseși conținutul festivalului. De toate am văzut și trăit acolo. Un bostan guliveric și copii care se uitau la el ca la o poveste. Miere de pădure  și plăcinte de bostan mai dulci ca mierea. Baloturi  uriase  de paie și oameni ai țărînei, cu mîini trudite, așezați pe aceste baloturi  și vorbind la celular cu fii si fiice  din strainatate.  Interpreți deosebiți și oameni care știu asculta adincul cîntecului  lor. Mai pe scurt ,o picătură din patrimoniul nostru cultural, pe care  ,savurănd-o astăzi ,imi dau seama că totul trebuie plătit pe lumea asta.Am răcit.Dar nu asta este plata cea mare. Plata cea mare sînt drumurile, care mi-au intors intestinele pe dos.Așa că ,pornind de la ele, am ajuns să-i dau dreptate lui Poroșenco care a promulgat legea educației.Omul își apără statul, spiritualitatea, lucruri legate geamăn. Dar al nostru ce face? Îl risipește. Și dacă ar fi numai el. Deschideți cutiile poștale ale memoriei noastre colective  și-o să vedeți că tot ce-au promis omenii noștri politici in campaniile alegerilor,  de la Snegur și pînă la Dodon, indiferent de culoarea lor, drumuri,  spiritualitate prosperă, economie competitivă, adică stat funcțional, s-au prefăcut acolo în adîncurile întunecate și depresive ale subconștientului nostru în niște himere .Nimic mai mult. Astfel încît uneori nu îndrăznesc să deschid nici  măcar cutia poștală reală.Dacă de acolo răsare balaurul cu mai multe capete al unirii, cum mă isprăvesc cu el ,fără un om de poveste ca Vasile Nicolaescu?
                                                                   * * *
Jung despre clipele , orele, zilelele,  ernile de singurătate cu vișinul meu:”Uneori ți se pare că și animalele și plantele „știu”.
                                                                  * * *
„Nici creștin, nici altceva. ” - îmi zice Jung, nimerind drept în țintă. Atunci ce? Un broscan, ca la Muracami, pentru că și acesta este un ochitor fără greș și fără iertare?
                                                                 * * *
Jung scrie așa în Jurnal:„Nimeni nu mi-a putut lua certitudinea că eram  pus aici ca să fac ce vrea Dumnezeu și nu ce vreau eu. Asta îmi dădea deseori impresia că eram, în toate situațiile cruciale, nu cu oamenii, ci singur cu Dumnezeu." De parcă ar fi scris și vorbit despre tiparul meu de simțire și gîndire, care la rîndul lui este parte dintr-un alt tipar,o matrice gîndită și creată ca să umple toate singurătățile lumii.
                                                   
                                                             
                                                           

PLÎNSETUL LUTULUI

Am fost la Bookfest. Mi-am făcut datoria. Am ales două cărți. ”Amintiri, vise, reflecții” , un jurnal de C.G. Jung, și ”Kafka pe malul mării” de Haruki Murakami.Doar două pentru că atîtea cărți stau pe masa mea și-și așteaptă rîndul să le  ridic și să le fac parte din gîndurile și sentimentele mele.Nimic mai plăcut și mai tainic însă, încă din timpurile studenției mele, de a lua cîte o carte nouă și a o adăuga lor la sfîrșit de august și început de septembrie . Altefel cum l-aș fi întîlnit pe Vladimir Beșleagă? Cum le-aș fi strîns miinele lui Costică Dragomir, lui Nicolae Popa, lui Iulian Ciocan?Cum aș fi avut curaj să mă așez lîngă dooamna Maria Șleahtițchi? Cum i-aș fi dat prilej Veronicăi, fiica mea, să-mi facă o poză superbă ? Cum cineva din colegi m-ar fi întrebat indirect , un pic rautacios  ,mai tîrziu:„Am auzit că te-ai călugărit?” Daca n-ar fi fost Bookfestul? Nu stimate coleg, nu m-am calugarit.  Dar există un soi de singurătate , mai mare decît cea monahală, din care parte fiind se întîmplă uneori ca eșind la un asemenea eveniment  să cerci sa  cuprinzi lumea dintr-o dată într-un singur cuvînt.Bănuiesc că asta te-a interesat cel mai mult, cuvîntul, taina lui si Bookfestului. Ți-l spun:”Vă iubesc!” Asta le-am zis colegilor mei și-mi pare rău că n-ai să-l cunoști niciodată.
                                                                   * * *
 Azi dimineață l-am sunat pe Ion Druță să-l felicit cu ziua de naștere și să-i spun că  volumul sau „Stîlpii noștri de rezistență”  apărut la editura Academiei de Științe Romîne  a ajuns într-un sfîrșit și la mine. Mi l-a adus mai alăltăieri de la București domnul Grecu, o bună cunoștință a mea și un vechi prieten al scriitorului. Cînd să culeg însă am dat de belea. Numărul de telefon al scriitorului a devenit aproape indescifrabil. Se mai întîmplă.Cu cărțile de rugăciuni. Cu numerele de telefoane la care umblăm mult. De la multă folosință  și multă trăire ele la un moment dat se topesc în pagina , ca și cum s-ar ascunde în ființa noastră lăuntrică.Și atunci unica noastră salvare este memoria.Multă vreme am puchit asupra numărului de telefon moscovit, cu o mulțime de cifre, unele le-am citit din carnet, altele le-am pribuluit, ultimele, printre care 9 și 0, le-am restabilit din memorie. Și-am sunat, într-un noroc.Și-am nimerit.„Am primit cartea, Ion Panteleevici, -i-am zis, - este minunată! La multi ani!” După care am închis și-am restabilit încet, migălos, cu un creion chimic , întreaga caravană de cifre. Semn că cele trei nuvele , cele trei femei  de caracter, „Samariteanca”,  „Roaba Domnului, roaba munților” și ”Bucovineanca” , adunate în acest volum de „Toiagul păstorii” împreună  vor supraviețui, vor dăinui împreună, lucru rar întîmplat în viață la niște femei, așa precum dăinuie rugăciunea domnească. Și asta pentru că în spatele lor de fapt se află un sin gur personaj.Un singur caracter. Un Druță.   
                                                                   * * *
   Sînt zile cînd simt că întregul pămînt nu mă încape cu nevoile și suferințele mele. Nici un locușor nicăieri nu găsesc ca să mă dau la dos, să m-a fac covrig și să aștept pînă se vremuiește, ca-n copilăria mea. Și atunci mă prinde un dor de mama ,de rochia ei  cu falduri, sînt gata să fac imposibilul, să desfac pămîntul în două cu palma, cu unghia, ca o fiară, să cobor lîngă ea, sa m-a cuibaresc acolo între hume și să m-amestec cu plînsetul lutului.”Învață mai întîi, frate Ioane plînsetul omului!”- îmi zice părintele Irinarh.” Dar ce înseamnă, părinte, -zic- plînsetul Omului?” ”Plînsetul omului înseamnă răbdare.” „Dar cît se poate de răbdat , părinte?” ”Pînă la Dumnezeu, frate Ioane.” „Dar ce înseamnă Dumnezeu, părinte, dacă mă lasă atîta să sufăr?” „Dumnezeu e plînsetul lutului ascuns în faldurile  cuvîntului.Rabda si pazește cuvîntul.”   

EFECTUL MURAKAMI

 Citesc Murakami.Dacă tot nu pot face nimic de călduri hai măcar să citesc Murakami. Mi l-a adus Ana și l-am luat pe rînd..”După cutremur”, „La sud de graniță, la vest de soare”, „Pădurea norvegiană”. Este uriaș.Dar constant depresiv.Așa sînt japonezii, în special scriitorii. Așa e omul modern. Acuma imaginați-vă eu depresiv, prin firea mea. Murakami depresiv .Căldurile de afara ,parcă fără sfîrșit, depresive și ele. Puneți toate acestea împreună, mai adăugați sirenele de la salvare care sună neîncetat, sus, pe șoseaua Grenoble  și veți avea iadul.Da, iadul asta am scris.Pentru că ce  altceva înseamnă o stare cînd îți dai seama că nu mai ai nici o șansă în lumea asta, cuprinsă de egoizm și singurătate,nu-ți ajunge aer, totul arde, te cuprinde un întuneric și o toropeală de moarte. Cît durează acest întuneric ? O clipă? O viață?Nu știi. Dar la un moment dat deschizi ochii și auzi cum la sreașina casei picură ploaia.Efectul Murakami.O ploaie care curăță lumea și te face să i-ai viața, iarăși de la început.
                                                                            * * *
Am închieiat lectura lui Murakami.Mă refer la volumele pe care mi le-a adus Ana: „După cutremur”, „La sud de graniță, la vest de soare” și „Pădurea norvegiană”. Probabil că am să mai revin la ele.Mai întîi la însemnările , pe care le-am făcut pe margine, apoi deplin, textual, filă după filă, cercînd să ghicesc de unde vine puterea , centrul de seducție al operei sale. Din marii premergători, de la Akutagava pînă la Kavabata, sau din postmoderniștii europeni? Nu știu.Dar pînă atunci trebuie să-mi aleg un personagiu.Așa fac întotdeauna cînd descoper un mare autori, aleg un personaj, care mă leagă definitiv de el și mă ajută să revin constant la opera sa. Care însă dacă toți eroii lui  sînt goi pe dinăuntru? Niște marginali care din varii motive au pierdut sensul vieți și care înving acest gol pe parcursul întregii vieți printr-un mare, supraomenesc efort de supraviețuire. Așa ajung să înțeleagă că pentru a se întoarce la viață de cele mai multe ori, dincolo sau dincoace de efortul uriaș care îl fac, este nevoie ,paradoxal ,doar de o mică deschidere, de un foc aprins pe malul mării cu cineva, sau o minciună nevinovată spusă cuiva.Adică de un lucru simplu, o elementară comunicare omenească.  Cine știe poate de asta,un marginal fiind și eu, din mulțimea de personaje ciudate, mari, perfectioniste, mai toate deprimante, fabuloase sub aspect literar, ale lui Murakami am ales-o pe Reiko.Dacă aș fi să pornesc în viață cu cineva acum, de la-nceput aș face-o desigur cu Reiko. Nu, nu este o perfecționistă ,este o femeie imperfectă într-o lume împerfectă. Dar are acel elementar omenesc. Cald. Palpabil. Menită la început să devină o interpretă de exceptie ,un geniu muzical, să aibă glorie, o familie excepțională, copiii frumoși și iubitori, prosperitate, această femeie cu fața împăiengenită de riduri, cu șaptesrezece ani mai în vîrstă decît Watanaba, la un moment dat pierde tot, dar nu disperă , luptă pînă cînd într-o bună zi ajunge să descopere și să accepe muzica doar ca o preferință .Un hoby. Închid ochii și iată o văd în fața mea, cu chitara în mînă.Este o femeie minunată. Leit  viata mea. Adică ceea ce-mi lipsește mie.  Cîntă mai întîi dumnezeieste  „Pădurea norvegiană”, „Westerday”, ”Michelle”, apoi fuga ei favorită de Bah și iarăși „Pădurea norvegiană”. Cine mai cîntă  în lumea modernă doar pentru sine, ca Reiko? Sau cine scrie un blog ,fără ca să fie citit de cineva așa cum fac eu? Scrisorea ei de răspuns către Watanaba, care , prins între două femei, Naoko și Midori, îi cere un sfat este una magistrală.Un manual de viață pentru omul modern neîmplinit, angoasat  și disperat. Un argument că deși se întîlnește cu Dostoevschi  omul lui Murakami își continuă drumul sau magistral mai departe , pentru a descoperi, printre hățișurile modernității, că viața este o suferință, iar a supraviețui înseamnă a găsi un sens în suferință.Asemenea texte merită a fi învățate pe dinafară, ca o rugăciune.Iată doar cîteva rînduri paradoxale :„ Te rog, nu te mai consuma fără rost. Totul se petrece așa cum este scris și chiar dacă faci eforturi să nu superi pe nimeni, lumea tot se supără dacă a venit momentul să se supere.” Care  sujereazîă că viața este scurtă și trebuie să ne grăbim s-o trăim .Pentru că viața este un paradox care trebuie iubit.
                                                                            * * *
 Ana ,bucuroasă, imi scrie pe viber :„Am trecut testul de conducere!!!” Îmi închipui .Testul de conducere într-un megapolis ca Londra și testul de conducere la Chișinău. Cer și pămînt.Totuși îi scriu, tot pe viber:„Tu l-ai trecut încă în iulie, pe serpentină la Țigănești.Toată viața te-am dus eu cu mașina. Atunci lucrurile s-au inversat-m-ai dus tu pe mine. Felicitări.” Așa am deprins-o de la bun început, marile examene , înainte de străinătate, să le țină mai întîi acasă.Mai ușor și pentru mine.   

MUȘCATELE MAMEI

E arșiță.Meteorologii au anunțat cod portocaliu de caniculă în țară și intr-o bună parte a Europei.Arde tot aici în Dealul Schinoasei.Arde iarba pe terase. Ard florile de cîmpie. Arde grădina. Ard eu, sleit la masa de scris, într-o tăcere de lut. Și doar din cînd în cînd prin această tăcere se aude cum cade cîte o vișină, care-mi amintește că trebuie să lupt.Dar cum ? Scrisul nu merge. Plimbările nici atît. Rugăciunea nu. Munca în grădină nici ea.Nimic.Și din acest nimic iată că la un moment dat se  alege o forță de gravitație care m-a ridică din pat, ca o pană. Florile mamei. Mușcatele.Parcă  mai eri , gata să moară,le-am coborît de la geam pe terasă și iată că  acum freamătă-n vînt și soare afară.Le ud dimineața și seara.Le ud cu stropitoarea și cana. Le ud pînă cînd biruit de căldură cad iarăși la pat. De unde mă ridic și de iznoavă le ud. Cu gura. Așa precum într-o vară , leșinat de căldură, mama m-a stropit cu apă din gură. Ca să mă ridic, se merg și să ajung lîntr-o zi la masa de scris din Dealul Schinoasei unde iubirea și mușcatele ei promit că nu vor muri nicioadată.De la nici o căldură sau calamitate.
                                                                                   * * *
Acuma despre Cheianu și Durbală.Părerea mea este că ei sînt minunați. La un moment dat , acest duet , creat dintre un actor și un scriitor , dotați cu har și un nemaintîlnit sentiment de libertate pe aici, a substituit toate teatrele și scenele din Moldova, toate programele televizate  de divertisment, toate ziarele și cărțile care se scriu, dar nu se citesc. A devenit un fenomen de cultură. O șezătoare națională și conștiință. Așa că a lovi în ei  este ca și cum am lovi în noi înșine. E bine să ne stapinim instinctele.Chiar dacă uneori sîntem tentați să invingem si sa murim frumos.Trebuie sa o facem fiecare pe cont propriu.
                                                                                   * * *
Căldură mare, deaceea es la plimbare dimineața devreme, pe mînecate. Așa face toată lumea în Dealul Schinoasei. Astfel că ,ajuns sus ,în  părculețul liceului de arte „Nicolae Sulac”, găsesc toată lumea la treabă. Puținii oameni care au rămas în liceu pentru vară, de la paznici și pînă la deriticătoare, muncesc de zor.Cosesc iarba, îndreaptă cărările , curăță și vrăciuesc rănile nevindecate ale copacilor ,se pregătesc de 1 septembrie, marea sărbătoare a sufletului aici în Dealul Schinoasei.Și de cum mă văd , dau buluc spre mine.Care m-a salută. Care-și spune durerea. Care pur și simplu tace."Curat!" - striga administratoarea prin curte de dimineata si pina seara.Dejeaba. A doua zi mizeria este la loc. Blocurile de alături au făcut din  parc o gunoiște. Nu știu de ce, dar în ultimul timp , privind la această gunoiște, simt că am și eu nevoie de ei.Astazi mă uit însă și nu-i recunosc, stau muți, înstrăinați și mă privesc de departe. Abea într-un tîrziu Tom, țiganul,se rupe dintre ei și-mi zice:„ Dom”profesor Vera zice că vrea să moară !” „Cum, mă?” ”Păi ,doamna administratoare a pus--o pe soare să ...” - strînge el din umeri. Am muțit și eu de la cuvintele lui. Știu cum spune o țară că vrea să moară, de la cinizmul și hoțiile politicienilor. Știu cum a zis tatăl meu la un moment dat , slăbit de boală, că nu mai vrea să trăiască.Știu cum zic eu uneori la necaz că vreau să mor.Cum zice un mut însă care matură de-o viață curtea unui liceu,devenită gunoiște ,fără ca cineva să-i fi multumit  cindva cumva, că vrea să moară, asta n-am s-o știu niciodată. Deaceea mă întorc și-i spun:„Stai liniștit Tom, Vera nu moare! Vera este un sfînt!” După care mă întorc și cobor devale spre casă.Cu un gînd, la sfinții care trăiesc printre noi.Și nu mor.

ȘANSA

Prietenul meu Valeriu Volontor, are boala singurătății, ca și mine:suspiciunea.M-a sunat astăzi la toate trei telefoanele, în cuteva runde.După ceva timp îl sun eu:„Ce-i Valeriu, s-a întîmplat ceva?„ În loc să-mi spună de ce m-a sunat mă ia la răspăr:”Tu de ce nu răspunzi?” ”Păi, radiotelefonul vara nu-l folosesc, probabil că s-a și descărcat.Fixul nu-l ridic. Oricine mă poate suna acolo.Iar mobilul, ieșind l-a plimbare,l-am uitat.Așa că totui-i în regulă!” ”Nu ești om serios, -continuă el, - dacă te caută cineva?!” ”Nu mă caută nimeni, te asigur, - îi răspund, - Ana și poate tu din cînd în cînd.” ”Catastrofă de om, - spune el, - așa zile ai ajuns?”  ”Zile frumoase, Valeriu, -îi dau replica, - în singurătățile lumii de astazi dacă ai un om care să te caute cu adevărat ai șansa să fii cu adevărat fericit.” Și închid.
                                                                     * * *
Afara  de-a lungul strazii o  caravana de masini. Inauntru  , biserica plina. Dupa sfinta liturghie  m-am apropiat de Octavian Mosin , preotul paroh al bisericii Intimpinarea Domnului,  am luat binecuvintarea  si fara sa vreau i-am pus  mina pe spate. Ud tot. Un preot ,ca sa umple biserica la  oras,  trebiue sa osteneasca mult, ca un lucrator in tarina. Pina la roua Duhului Sfint.
                                                                    * * *
Nicolae Dabija, frate! Nu ne vedem cu anii.Eu în singurătăți. Tu în freamătul necontenit al cetății.Încît unepri, nu mai știi, s-a strecurat pe undeva vreo frustare. O supărare.Un vot  uninominal, mixt, proporțional.Ducem cu toții un război hibrid, nedeclarat.Domnul a dat ca sa ne întîlnim însă de astă dată pe neașteptate, în biserică,la Octavian Moșin . Tocmai recitam în gînd niște rînduri de Iosif Brodsky:„Gospodi , ia govoriu, pomoghi...nad nim, v ătom gorode vnovi nastali  tioplîe dni./ Pomoghi mne ne bîti, pomoghi mne ne bîti zdesi odnim.” Ciudat, nu-i așa? Să te duci la biserică pentru ca să reciți un poet.Seamănă a hulă, nu? Pe timpuri îl consideram un poet minor,agnostic.Acum, după  mai multe catastrofe de suflet, îl descoper enorm de mare.Atit cît să-l spun uneori pe dinafară în biserică. Atît cît să facă atingere cu Domnul. Așa se face că o presupusă sau reală supărare pe care aș fi urmat să o duc, neputincios ,ani de zile în spate,ca pe o piatră de moară, el a topit-o într-o clpă.Iată că încet vine vîrsta omului din psalmi, vîrsta coaptă. La mulți ani, poete! La mulți ani Nicolae Dabija.
                                                                    * * *
Doar a coborît din avionul Londra - Chișinău și m-a întrebat:„Tată, voi ați primit cartea poștală din Mexic?„ Nu, Ana! - zic, -  dar tu cînd ai trimis-o? ” "Nu se poate, - se miră ea, - în aprilie încă ,  cîte luni au trecut? Cartea  lui Chaitanya a ajuns în India.Eu zbor  deja  a doua oara acasa ?” „Așa este Ana, - îi răspund eu, - s-o fi rătăcit pe undeva prin vămi, prin avioane, trenuri ,vapoare, uneori am impresia că noi , moldovenii,nici nu sîntem marcați în cataloagele postale ale lumii.Cine are habar de statul acesta fără frică de legi? De suferințele cetatenilor sai? De așteptările noastre?„ Patru , cinci zile  cît s-a aflat acasă  au trecut ca o zi. Șoseaua Balcani.Țigăneștii cu lacurile și lebedele sale.  Mileștii Mici.Nistru cu malurile lui abrupte.Oriunde ne-am fi  indreptat, in orice clipa nesfîrșitele cîmpii de floarea soarelui au răsărit mereu din față,întorcîndu-ne iminent spre bagagele de venire din  tinda ,   care de fapt,cu mici modificari  , erau si cele ale plecarii. Si iata ca a sosit ora despartirii, de parca  ar fi ora intilnirii. O scurtă îmbrățișare , un efort supraomenesc ca să-mi stăpînesc plînsetul și masina cu Nina, Ana și Chaitanya dispare inghitita de smogul soselii care se surge spre  aeroport. Plînsetul mă zgîlțîie, nici nu știu dacă mai vreau să-l stăpînesc, simt că trebuie să fac ceva  și deschid cutia poștală, poate găsesc  vreun ziar. De acolo însă luneca la picioarele mele doar o carte poștală.  O ridic și plînsetul meu  țăpenește, se preface într-o tacere  si bucurie de piatră. Dacă o fi existat așa bucurii.Poate pe urmele civilizațiilor vechi din Mexic  pe unde  și-a purtat Ana pașii în anul acesta.

HAITELE

E vară. Acolo departe se coace grîul și vreau acasă.Mă duc la gară să iau trenul de Ocnița și să merg îndelung prin cîmpiile și satele împovărate de verde și galben.Să stau la fereastra vagonului, lipit ca de o poză mirifică a copilăriei. pînă ajung la altă gară unde altă dată mă conducea mama și unde am sentimentul că mă așteptă și acum. N-a plecat și n-a murit nicăieri.Să cobor din tren, să o iau de mînă, să mergem prin cîmpul de grîu,  pînă acasă, sub bătrînul copac de sofora, unde să ne-așezăm  și sub florile lui tîrzii , să pierdem timpul și sensul plecărilor, să așteptăm,  așa fără noimă, poate vine tata și începe cositul

                                                                             * * *

    Cu mulți ani în urmă,  după ce-a murit Teleșcu, într-o zi de vară Druță  a început să mă caute. ”Domnule Volontir, - i-a zis ,la telefon, din Moscova,prietenului meu - da Bradu șela ce mai face?” „Păi, domnule Druță, - i-a răspuns Volontir , -  a aplecat de la Companie, odată cu Teleșcu!” Druță a tăcut o clipă, dezămăgit ,dee parcă s-ar fi prăbușit în hăul distanțelot, apoi pe neașteptate a revenit și-a punctat:„Apoi,dragul meu, cu haita venim și cu haita ne ducem!” Nu știu ce fel de haită a fost prietenia mea cu Teleșcu , dar anume ea m-a ajutat să descoper și să mă conving, încă de pe atunci,de la pupitrul de comandă al televiziunii ,un de mă aflam și unde se concentrau toate interesele și scopurile obscure ale  diverselor grupări , că de fapt viața  în țara aceasta a noastră, se desfășoară, după cum a constat mai tîrziu pe dreptate și Druță, după principiul și legile haitei.Doamne ce încăierări se mai iscau înăuntrul Companiei.Dar înafară.Pînă la sînge. Pînă la moarte.Și toate cu sediment si ecou în inima bietului Teleșcu.Toate imprevizibile.Toate demolatoare. „Ce facem?„- mă întreba uneori, disperat, chemîndu-mă la pișătoare.Doar acolo ,cu ochii pe înscripțiile idioate,multe din ele la adresa lui , reușea să fie adevărat și curat.Asta îl ajuta să reziste.  Astăzi mi se pare că nici măcar la pișătoare nu izbutim să fim adevărați și curați.Haitele au acaparat tot.Haitele au murdărit tot. Haitele au acaparat pînă și conștiințele noastre.Mă uit în jur și văd numai haite.Haite la  gunoiștele de la Țințăreni și Bubuieci.Haite la primărie.Haite pe la judecătorii.Haite la Uniunea Scriitorilor.Doar un pic de adevăr a încercat să spună Vasile Șoimaru, acest minunat romîn, la adresa lui Valeriu Matei, directorul ICR, și imediat i s-a dat în cap:„Nu se poate!” De către o listă întreagă de academicieni. Doar o umbră de observație a îndrăznit Jurnal TV către un parlamentar academician și imediat a fost apostrofat, cu altă listă:”Nu se poate!” Haite deci și în templele noastre sfinte.Și dacă peste tot nu se poate ce-i mai rămîne omului simplu în veșnica lui căutare de adevăr și dreptate? Valiza și lumea  cea neagră.Cîți moldoveni s-au scurs oare, ca niște rîuri, în vremurile acestea din urma în gaura cea neagră, veșnică a lumii? Poate că milioane.Nu asta contează ,însă, contează că-n fiecare valuză care se împacatează aici se pune și cîte o tragedie fără de margini. Contează că această tragedie încape, în subteranele ei, toate tragediile lumii.Iată o știre doar.O femeie din Hirova , scriau mai dăunăzi ziarele, s-a întors bucuroasă acasă să-și vadă soțul și cele două fetițe, una de doisprezece și alta de cinci  anișori.Peste o zi această familie a murit.Se  presupune că soțul și-a omărît mai întîi soția, apoi fetițele și la sfîrșit și-a pus capăt și sie. Cît de simplu pare a muri pe meleagurile nostre astăzi, simplu și în acealași  timp anevoios. Poate deaceia și-am salvat-o în computer.Ca s-o citesc iarăși și iarăși , zguduit de gîndul că, dincolo de cenușa morții, această știre ascunde și o necurmată speranță  de-a ridica aici, într-o vale dinspre gaura cea neagră a lumii ,într-un sfîrșit, niște munți de lumină.

                                                                       * * *

Privesc mut cum ambasadoarea Germaniei prezintă concertul de muzică clasică sub cerul liber în limba romînă.Admir cum alt ambasador , James Pettit, al unei mare puteri, vorbește iarăși liber romîna la „Ora expertizei” ,cu Dumitru Mișin, si la un moment dat mă pomenesc că drăcuiesc:”Cum naibii oamenii iștea învață romina intr-un an, doi, iar altii stau muți de cînd le vorbesc și îi știu pe meleagul acesta?

MUȘTELE

   În ultimul timp  aici la noi, pe malurile străvechi ale Bîcului, asistăm printre literați la un fenomen extrem de interesant, trecerea masivă a poeților la uneltele prozei. Poeți buni,  afirmați scriu nuvele de proporții, romane, chiar și piese de teatru , care , promovate masiv, le aduc un plus de popularitate și o certitudine definitivă a împlinirii.Este un lucru firesc, absolut normal, o probă de maturitate a literaturii noastre.Și apoi să nu uităm că  marii prozatori au fost și niște geniali , străluciți poeți.Spun lucrurile acestea  referindu-mă în primul rînd la Dostoievski. Dar și la Gogol.Și la Folkner. Chiar și la Druță.”Povara bunătății noastre„ este , după mine, o memorabilă sagă a moldovenilor. Proza e ca și viața, e înseși viață și mai mult decît viață.Ea le cuprinde pe toate, pe cele văzute și pe cele nevăzute, de la iubire și pînă la ură, fără minciună.Totul se vede în ea, ca-n palmă.Iată de ce uneori dragii, bunii ,iubiții noștri poeți, trubadurii, dar și prozatorii, întorcîndu-se de la festivalurile potopite cu flori la masa de scris, ca să încheie sau să pornească un nou roman, ar trebui să se scuture de lauri și să mediteze îndelung, așa ca o temă pentru acasă. Poate că realizează într-un sfîrșit că proza, izvorîtă din păcat, ca și viața, conține toate virtuțile.Dar mai cu seamă una, supremă :jertfa cuvîntului. Care ori te înalță ,ori te dobară. Nu neapărat pe lemnul mesei de scris. Uneori chiar întîrziat, în inima cititorului adevărat , care maturizat, dintr-o dată se simte trădat.Ceea ce ar putea fi tragic și de nereparat.
                                                                * * *
E vară. Așa dintr-o dată s-a făcut vară. Dintr-o dată s-au copt cireșile.Dintr-o dată au dat căldurile.Și dintr-o dată  au apărut muștele. Nominale. Antinominale. Mixte. Liberale. Socialiste. Anul acesta mai multe și mai agresive ca oricînd.Simt mirosul de mîncare mai abitir decît omul.Dar și rugăciunea. Se bagă, musafire nepoftite, în înseși miezul ei.Nu știu de unde se iscă atît de mășcate și grele, încît abea de pot zbura. Posibil că de la tomberoanele de gunoi din oraș, care nu au fost curățite de mai multe zile. Poate de la pungile de gunoi pe care schinoșenii  luîndu-le dimineață subsuoară, în loc să facă un cot în deal , pînă la tomberoane, le lasă direct pe cărare, în Valea Grecului.Poate de la mizeria și minciuna noastră politică, democratică.Poate de la un hoit împuțit. Mă uit la ele  și-mi vine să plîng.O viață întreagă a luptat maică mea cu ele. Și nu le-a biruit. Așa și-a murit sărmana într-un spital din Tîrnova, apărîndu-se neputincioasă de muște cu o creangă de nuc.Tot cu o creangă de nuc și-a apărat maica în plină vară,cînd a murit, părintele Irinarh, starețul mănăstirii Țigănești. Trei zile, nici o muscă nu s-a așezat pe ea.Și tot cu o creangă de copac și-au apărat părintele de muște frații Mihail și Fiodor Dostoievski pe cînd acesta își bea ceaiul sau citea la umbră în balansuar.Și nu se știe nici ei dacă le-au biruit. Oare ce a simțit și trait copilul Dostoievski  în clipele cînd era silit să-și apere părintele de muște.Mult prea probabil o adîncă umilință. Și cum se face că acestă umilință, peste ani, s-a transformat în cărțile sale într-o suferință a lumii întregi? Și poate într-o biruință.Iată taina. Și cît n-aș da ca să pun mîna pe cuiele ei.Ca să răscumpăr suferințele mamei.
                                                            * * *
Mă uit în această Duminica binefăcătoare, la șirurile de moldoveni care s-au îndreptat ,cu tot tacâmul de lautari,ca niște riuriri serpuitoare , la mitingurile chemate sa protesteze împotriva votului mixt, dar și sa-l susțină, cu voie sau fără voie ,peste întreaga tara. Și le compar fără să vreau cu alte siruri,mult mai consistente și mai pline de speranță,  care se mai scurg încă spre Mănăstirea Ciuflea ca s-o întâmpine s-au sa se roage la Icoana Făcătoare de Minuni Paramytihia , și mă cutremur. Cit vom continua să credem și să așteptăm minuni de la Domnul fără să ridicăm singuri macar un deget intru ajutorul nostru?   

PE SCURT

 Am unu,doi ,trei,patru telefoane, două mobile și două fixe, dar pe care nu le car cu mine și la care nu prea plec urechea, pentru că știu ,nu mă caută nimeni aici în Dealul Schinoasei ,doar singurătatea.Eri însă descoper pe unul din ele că totuși cineva m-a căutat. Sun:„Alo , domnule m-ai căutat?„ „Dar dumneata cine ești?” - mi se răspunde răstit. ”Sînt Ion Bradu.”- zic. ”A, tu Ioane! Asta sînt eu, Văluță. Telefonul acesta al meu cîte odată încurcă ițele.” Bine !” -zic. Si dau să închid.” Dar pentru că tot m-ai sunat, - mă oprește el, - hai să-ți spun povestea vieții mele. Vine un timp cînd ori ascultăm povestea cuiva ori o spunem pe a noastră.Așa , dintr-o dată. Iat-o , pe scurt, cît am avut răbdare s-o ascult pe altuia.Mai întîi , consăteanul meu Ion Văluță a fost un mare matemaician, doctor habilitat, o adevărată somitate pe timpurile de odinioară, prorectorul lui Rădăuțan. Apoi,  împreună cu Rădăuțan , a trecut prin furcile caudine ale regimului ,fiind învinuiți de naționalism.Ca să uite de neplăceri s-a îndrăgostit de o aspirantă, cu patruzezi de ani mai tînără. Pentru ea a lăsat tot și a călcat peste toate.Între timp au murit  frații și surorile lui. Au murit și copiii lui. Și a murit și tînăra lui soție. Curios lucru, fără de nici o boală și fără de nici o durere. Acum a rămas doar el  și soția dîntîi, bolnavă și ea sărmana, la pat„Mă duc la ea, îi fac cumpărăturile, stăm de vorbă, ore întregi.Vine momentul însă cînd ea se ridică și spune:gata, pleacă, m-am săturat de tine!” - zice el și încheie cu o mahnă cutremurătoare O poveste de viață. Despre mărire, despre dragoste, despre trădare, despre singurătate și despre iertare care uneori nici cu moatea nu vine.Da, uitasem să zic, profesorul Ion Văluță, consăteanul meu, are nouzeci de ani.Punct.
                                                  * * *
Credeam ca după ce l-au făcut americanii, după ce l-au călcat greiderile lor de mare tonaj, după ce i-au sapat canale de scurgere prin pădure sergenții din trupele lor de elită, după ce l-au netezit tavalugurile lor , drumul Tiganestilor va sta teapan, neted ca palma prin secole.   Nu este chiar așa. Iată renumitele lui gropi au apărut iarăși. Înseamnă că va da o ploaie mai mare, o iarna mai grea, o furtună și intr-o zi vom descoperi ca iarăși s-a-nchis , s-a prăbușit ,nu mai pătrunde încolo și nu mai ese de acolo nimic,  nici măcar gipul Mitropolitului. Doar o cărare știută de o bătrânică din Onești. Și Duhul Sfânt. Cu dările de la alții și către alții n-ajungem departe. E vremea sa ne dăm nouă  înșine. Semn că marii noștri erarhi și strategi mitropolitani trebuie să se grăbească cit mai este ea-n viața sa fixeze  bornele acestei cărări și poate chiar să pună umărul la restabilirea trapezei și bibliotecii , această minunată bijuterie arhitectonica care a adăpostit pe vremuri călugări de o mare credinta, cultură și probitate morală ,vorbitori de limbi europene. Altfel riscam sa nu mai ajungem niciodată la unirea credinței și la cunoștința slavei celei neapropiate a Domnului, cum spunem în pravila noastră de dimineață în fiecare zi de cum ne trezim și  spălăm pe față
                                                   * * *
  Părintele Irinarh, starețul Mănăstirii Tiganesti   ,duhovnicul și călăuza mea prin labirintele încâlcite ale vieții de azi și-a sărbătorit zilele trecute ziua de naștere. Mai să nu-l găsesc în Mănăstire. Modest și ascet în trai fuge cu bună știință de aceste manifestări care pe an ce trece devin tot faste în mijlocul clerului nostru.L-am cunoscut și l-am ales întâmplător, la un ceas de destainuire izbucnit pe neașteptate. Și m-am îngrozit. 50 de kilometri până la Țigănești. Și 50 înapoi. 100 de kilometri la fiecare sfat. Iar eu sunt omul care are nevoie de 100 de sfaturi pe zi. De atunci am vrut să -l schimb de nenumărate ori.Pe cineva mai comod  , în oraș .
Multumesc Domnului ca m-a oprit. Altfel nu aș fi înțeles niciodată că duhovnicul nu este pentru a plânge pe umărul lui la orice poticnit de picioare.Nici pentru a explica sau pune capăt suferințelor.  Duhovnicul este pentru marile, rarele rascruci ale vieții,gata sa te smintească , cum spunea mitropolitul Limasolski,   cind intri în biserică lup și eși om.
                                                * * *
Caii pot iubi uneori mai puternic decît oamenii.Tata meu a avut o iapă Malaxa care atunci cînd se-mbăta, deseori crîncen, pînă la pustiire, îl aducea cu „bidarca„ drept în prag .Și-l preda cuminte maicei mele , care-l lua la blesteme.