SCURTA DE SCRIITOR

Odată demult,în tinerețile mele îndepărtate, am prins cu pionezile pe ușa de la camera mea de dormit cuvintele lui Laslo Bascardi, un celebru   regizor de teatru maghiar, care spunea ceva de genul acesta: încerc să simplific lucrurile, caut esența prin simplitate.Era ca și cum mi-ași fi spus zilnic: vreau să exprim ceea ce este în adîncul sufletului meu, adevărul meu,să ajung în zona în care nu există minciună.Era o formă de purificare, de căutare nonconformistă a libertății, specifică tinereții. Atunci se pare în urma unor îndelungi reflecții am ajuns să înțeleg odată și pentru totdeauna că libertatea adevărată nu se găsește niciodată prin politic. Libertatea autentică se găsește numai prin artă  sau se află în sacralitatea unor fenomene de obicei puțin accesibile sau chiar inaccesibile pentru noi, și unde se ajunge doar prin ritual. Probabil de asta în creștinism icoanele, odăjdiile clericilor, Sfintele Liturghii, împărtășaniile și mărturisirile ocupă un loc central.Posibil că de asta dansurile nunțiale  la animale, premergătoare marilor împerecheri, sînt de o cuceritoare frumusețe, de la reverența micilor buburuze și pînă la tandrețea cailor. Și cu siguranță, în mod cert a avea, a purta o scurtă de piele pe timpurile tinereții mele era ca și cum ai fi scriitor.Ca și cum ai fi avut acces la marile taine ale omului.Nu întîmplător aceste scurte erau purtate și de elita de partid, ca un însemn al puterii.Unde le găseau și cum le găseau doar ei știeau, posibil pe la bazele de comerț,  în magazinele valutare sau în deplasările peste hotare,  pentru că în magazine nu le vedeai niciodată la vînzare,  dar odată îmbrăcate de monștrii sacri ai literaturi noastre ele puneau o linie strictă de demarcație între scriitori și aspiranții la titlul de scriitor. Iată de ce cînd în una din călătoriile mele de concediu prin țările Baltice, cu un tren de turiști din Moldova, am dat undeva într-un magazinaș de provincie  de o scurtă de piele aproape am țipat de bucurie. Nu-mi venea a crede .Lungă, de culoare maro, cu   poalele aproape pînă la genunchi, cu doua buzunare laterale pe dinafară și guler larg răsfrînt în față ea stătea pe un umeraș, printre un maldăr de haine nearătoase și parcă anume pe mine mă aștepta. Ca o minune. Am scotocit prin toate buzunarele, pînă la ultimul bănuț,am împrumutat cîte ceva de la prietenii mei condrumeți  și  am îmbrăcat-o pe loc. Așa că întors la Chișinău o purtam mîndru ca un cucoș pe coridoarele vechii ”Culturi„ , nu o dezbrăcam nici măcar la volante, amestecîndu-mă îndrăzneț cu monștrii sacri ai cuvîntului, cu Nicolae Bătrînu și Leonid Busuioc, Dumitru Trifan și Zenon Reaboșapca. Pînă cînd într-o zi Dumitru Triifan, bunul meu prieten și neîntrecutul caricaturist, m-a luat peste picior:„Dezbracă băi porcul acesta al tău, măcar la masă!”  Glumele lui atunci făceau ravagii în mediul artistic. Dincolo de orice glumă însă scurta aceea în scurt timp a devenit cel mai util lucru pe care l-am avut vre-o dată în viață. Ceva mai mult decît o haină. Ceva mai mare decît un vis de scriitor. I-am pus o dosală din blană de oae și o purtam anul împrejur, și vară și iarnă, și primăvară și toamnă.Cărțile și scurta, două lucruri indispensabile pentru mine, spriginit de care am cutreierat tot  Chișinăul acesta surd și mut, de la o gazdă la alta. Cărțile mă mîngîiau ,servindu-mi de pat și așternut, iar scurta mă învelea.Uneori mă săturam de ea și-o aruncam.Trecea un timp, o curățam cu o cîrpuliță și iarăși era ca și nouă.Iarăși  plecam în deplasări cu ea , tăvălind-o prin trenuri, autobuse, hoteluri. Iarăși mă duceam la întîlnire cu fetele. Iarăși plîngeam și rîdeam.   Astfel că deloc întîmplător ,aflat într-o toamnă tîrzie la o casă de creație din Pițunda, fără casă, fără masă, într-un impact desăvîrțit cu mine însumi, m-am ghemuit în ea  de durere și-am așternut pe neașteptate pe hîrtie ,dintr-o răsuflare , una din cele mai frumoase nuvele ale mele:„Lela”. Cîteva pagini  despre jocul dragostei și jocul artei, jocul unui geniu străin cu o fată urîtă și depreciată din copilărie  care de odată s-a făcut frumoasă  și apreciată, nu doar de mine, ci de o lume. Un poem în proză , o metamorfoză, care pentru cîtăva vreme m-a făcut fericit și desăvîrșit. De atunci unn singur gînd aveam în minte cînd o puneam și cînd o scoteam din cui: casa de creație din Ialta.Lumea normală se odihnea, iar eu ca nebunul așteptam concediul ca să mă duc la altă muncă, la creație. Atîta doar că această muncă era un chin pentru mine, adevărată ocnă. Ani întregi mi-am irosit  concediile la Ialta ca să scriu măcar ceva  și nimic, nici un rînd.O neputință cumplită , un hău absolut se deschidea din străfundul hîrtiei.  Măcar să te împuști nu alta cum spunea Dostoevski.  Noroc de Vasile Vasilache care ședea acolo  aproape că anul împrejur împrejur,scriea, traducea, departe de bîrfele bîlciul Chișinăului și care într-o zi, văzîndu-mă trist  s-a îndurat și mi-a zis:„Ioane nu sta așa că-ți plînge norocul.Mai anină și tu cîte o femeie!” „Mi-i frică, maestre!” - i-am zis eu umil. „Pai mi-i frică și mie, dar așa mă bag, pentru că ce fel de scriitor sînt eu dacă nu cunosc femeia?” Ce fel de scriitor ar fi fost într-adevăr dacă nu ar fi cunoscut omul, dacă nu ar fi iubit omul și dacă ar fi trecut pe lîngă un nenorocit ca mine , indifrent, fără ca să mă observe.”Haide atunci la o plimbare!”- mi-a zis el. M-am dus și din clipa aceea plimbările cu Vasile Vasilache  pe aleile Ialtei au devenit taina aflării mele mele acolo. Un dialog continuu cu marile spirite tutelare ale lumii, cu Socrate și Platon, Confucius și Buda, Dostoievscki și Stendal, Shakespeare și Servantes.Știa ca nimeni altul să dea viață acestor umbre printre care se mișca leger și firesc, de parcă ar delibera cu niște colegi reali  din  chiliile Ialtei. Un excurs în istoria civilizațiilor, pe care îl începeam în fiecare zi  de la malul mării și-l duceam încet pe cărările Ialtei pînă sus pe serpentinele prăpăstioase ale muntelui. Ce mare fericire era pentru mine să mă regăsesc în acest dialog  cu cîte un gînd, cu cîte o istorisire , cu cîte o angoasă, de parcă aș fi schimbat prin ele cursul lumii,cursul vieții, dîndu-i un sens adăugat nou.  Întorși în chilie beam cîte un ceai, făceam schimb de cărți.Păstrez  pînă și astăzi în biblioteca mea cîteva cărți cu însemnările lui, care , la distanțe de ani mă fac să conchid că , dincolo de orice canon, Vasile  Vasilache rămîne totuși un scriitor al dialogului neîntrerupt cu lumea, dialogului cu sine, peste care tronează  neîntrerupt daimonul socratic. ”Uite ce, Ioane, eu cred că tu ai putea fi un bun scriitor, așa îmi spune daimonul meu,- mi-a zis el într-o zi ,curat, de la inimă, ascultîndu-mi  păsul, - doar dacă vei schimba accentele. Proza iubește detaliul, concretul, viața așa cum este ea.” A spus și parcă a proorocit. Peste cîteva ore de la cantina scriitorilor, aflată sus . pe munte, mi s-a furat scurta. Iar încă peste cîteva ore am devenit cel mai  popular scriitor din Ialta. ”Cac ăto ? Pisatelei razdevaiut, ne mojet bîti ?!„ - s-au frămîntat  nemulțămite celebritățile moscovite.„Ba se poate !” - am ripostat eu. Cîți scriitori erau atunci în Ialta? Treizeci, cel mult patruzeci de condeeri . Ei bine , fiecare din ei , considerîndu-se amenințat, a socotit necesar să ia act personal de acest caz.  ”A administrația cito?„ - mă cetărau ei. ”A nicego!„ -zicem eu. Am tot povestit istoria scurtei mele de zeci și zeci de ori , mi-am tot deplîns paguba, pînă cînd la un moment  dat am început să mă cred și eu singur o celebritate. Astfel că într-un sfîrțit, solicitat de administrator , i-am trîntit-o obraznic:„ Ce scurtă? O căprioară veritabilă , Domnule!”   Ceva nu i-a plăcut în toată istoria asta lui Vasilache. Peste cîtăva vreme eșind la plimbare mai să nu vorbească cu mine.S-a răzgîndit însă și mi-a  zis-o franc :„Ascultă băiete, termină spectacolul!” După care s-a întors și-a plecat, dînd de înțeles că plimbările noastre s-au încheiat, odată și pentru totdeauna. Cîteva zile am stat închis în chilie, cu gîndul acasă. Să plec sau să nu plec ? Și-n ziua cînd mi-am făcut valiza  ca să plec una  din femeile de serviciu a bătut la ușă și m-a măsurat cu dojană:„ S-a găsit scurta!”Am luat-o în mînă.  Scurta mea din piele de porc, purtată de ani de zile, veche și roasă pe la poale și umeri.  Parcă era ea.Visul meu.Lacrima mea.Și parcă nu era ea. Era mai curînd înfrîngerea mea.Rușinea mea.Am îmbrăcat-o și-am părăsit Ialta în grabă, nu cumva să mă vadă cineva. Multă vreme am purtat-o apoi după aceea ca pe o rișine a mea.Pînă cănd într-o zi m-am așezat și am scris  o altă nuvelă. Tocmai atunci am înțeles mesajul salvator al lui Vasilache, unicul ritual care îl duce pe scriitor în taina omului este spectacolul vieții, cu toate tacîmurile și întîmplările ,înseși propria lui existență, cu concedii irosite, cu casă de creație, cu scurtă cu tot, dar trăită și gîndită cu adevărat,nu mimat.Abea după aceasta urmează scrierea  și conectarea ei la vecie...  

CAPRA

 Parcă-i înțeleg pe baetii aceștea de la Platforma "Da". Au făcut multe și bune.Merită să scoli pe cineva la miezul nopții cum am făcut eu cîndva cu Cheianu și el să-ți zică, de pe somn , fără frică:„Da!”. Da iaca mai zilele trecute, iarăși, au protestat pentru Petrenco, împreună cu Usatii și Dodon, la judecătoria Rîșcani. Este un lucru pe care înțelegerea mea ințeleasă nu-l înțelege. O încurcătură atit de a dracului încît nici înțelegerea cea neînțeleasă a lui Stan Pățitul n-o înțelege.Iaca așă fel de viață împîclită avem noi.Cei de la Jurnal TV pun elefanți în frigider la păstrare pentru zile mai bune și bani de buzunare, iar cei din piață cresc în băltoace crocodili care să ne pape pe toți , chiar azi, la desert , cu Ungureanu și cu Dabija și cu toată Unirea.Nici la fund să te dai și nici la mal să te întorci și ajungi. Doar să strigi,din gură de crocodil, ras pe curat, cu tricolorul în mînă: ”Ho Țară! No haram! No Jurnal!„
                                                                                       * * *
 Mă gîndeam zilele trecute unde a dispărut marea literatură rusă, nuvelistica lui Șucșin, Belov, Rasputin, romanele lui Astafiev, Abramov? Să fie oare o etapă, o filă depășită? Iată însă  o carte care mă împedică să trag această concluzie.Mă refer la ”Pismenic„ de Mihail Șișchin. Scrisă în altă parte decît la bucătărie sau întinsurile siberiene ,în exil, undeva prin Elveția, de un autor s-ar părea evadat dintre oameni,ea denotă o adîncă vigoare sufletească și mare dragoste de viață, de oameni.Semn că sufletul rus în adîncuri trăiește, e viu, cu toate experimentele macabre la care e supus.Și că se îndreaptă senin , prin canon,fără cutremur, spre un nou Nobel rusesc. 
                                                                                      * * *
 ”Oamenii lipsiți  de nădejde cu cît sînt mai puțin atenți la păcatele proprii , cu atît sînt mai interesați de păcatele altora. Nu caută să îndrepte, ci să critice. Și pentru că nu pot să se scuze, sînt gata să-i acuze pe ceilalți.” Citesc aceste rînduri din Omilia  la Psalmul 10  de Fericitul Augustin și mă gîndesc la puținii prieteni care mi-au rămas, dacă au rămas. Dar și la mine bineînțeles, cu deznădejdile mele toate. 
                                                                                                    * * *

Deadea Vanea, fratele mamei,este unicul motiv de întoarcere la baștină care mi-a mai rămas. Altădată drumurile acestea erau fără număr. Cîți oameni dragi , cîte case, cîți prieteni atîtea drumuri de întoarcere. Acum din atîtea drumuri de întoarcere mi-a rămas doar unul, drumul spre dedea Vanea. Cobor din tren, țintesc spre creștetul bradului secular din curtea buneilor, trec printre ruinele fabricii de zahăr, mă opresc o clipă lîngă casa părintească, trec pe la mormîntul părinților,urc Dealul liu dedea Vanea, acoperit de paragină, deschid ușa spriginită cu un făraș , îmi torn singur dintr-un clondir de pe masâ un pahar de rachiu, îl aștept ore întregi, el vine, își toarnă și lui, tae cîteva hrinci de pîine, o felie de slănină, sorbim din lichidul grețos amărui și tăcem îndelung , după care abea întors acasă mă pregătesc de un alt drum. Tot în Dealul lui dedea Vanea.Tot la mormîntul lui tata. Nimic nou în acest drum care se repetă în fiecare an. Același timp încremenit. Aceleași amintiri despre niște oameni care nu mai sînt.Aceiași haină veche pe care o scutur de molii și praf. O piesă a absurdului din care iată abea în toamna aceasta a răzbatut o replică care le rezumă pe toate:„Da eu cu tat-to nu m-am împăcat niciodată!” „De ce neică?”- i-am zis. „Păi capra, nu mi-a întors capra!” De atunci stau cu capra în față , aici în Dealul Schinoasei, cu taina omului cum ar zice Dostoevski , obida care l-a ajutat pe om să supraviețiuască tuturor celor care l-au obidit sau văzut și știut vreo dată în această obida a lui.Și mă întreb cine i-ar putea întoarce capra?Tata care nu mai este? Ce l-ar mai ajuta să trăiască?Nu știu. Nimic.Poate doar, supraviețuirea mea inconștientă în timpuri imemorabile, ca un ecou de obidă, legată de păscutul unei capre,pe Dealul lui de paragină, pentru că au fost timpuri pe aici pe la noi cînd viața omului nu valora nici cît o capră, nici cît un pahar de lapte.Timpuri pe care le-au știut doar tata. Și dedea Vanea. Care au ținut, ca să-și crească copiii, o capră în doi.Și n-au putut-o împărți nicicacum. Gîndul acesta mă cutremură.

DOAMNA CU CĂȚELUL

    Astăzi este ziua de naștere a Lenei, cumnata mea Și cu această ocazie mi-am scos de pe facebook o imagine cu una din broderiile lucrate de ea.Este „Doamna cu cățelul” la care revin așa precum revin la cărțile, filmele sau picturile mele preferate. Nu știu în cît timp și-a scris marele nuvelist A. P. Cehov celebra lui ”Doamna cu cățelul„. S-ar putea că într-o singură zi.Poate o săptămînă. Maximum o lună.Depinde de starea de inspirație care a avut-o. Lena a lucrat la această ”Doamnă cu cățelul„ un an de zile.Cu acul și cu gîndul la copii. Mă uit la ea și nu mă pot sătura de uitat.Probabil că după Cehov nimeni nu și-a imaginat-o mai perfectă, mai plină de taină, mai cu două vieți,una în adîncul inimii,știută doar de ea, și alta pe dinafară, văzută de lume.Îmi doresc o asemenea broderie.Sau măcar o nuvelă.Din păcate n-am să am nici una, nici alta.Și știți de ce?Pentru că Cehov e Cehov,iar ea își păstreză lucrările,capitalul ei de singurătate, la copii,în Canada. Aici,în țara aceasta care n-ar fi încăput nici în imaginația lui Jonathan Swift,  își trăiește doar suferințele. Și brodează.La mulți ani, Lena!
                                                                                        ***
  Gălbinele.Mai întîi au răsărit lîngă poartă, în față, fără să le seamăn. Multă vreme au petrecut-o și întîmpinat-o pe Ana de la școală, veghindu-mi singurătățile. Apoi au trecut în ogradă,sub vișin. De acolo au  eșit în față și-au inundat toată grădina.Astfel încît supărată astă vară soția le-a zmuls și stivuit într-un vraf de gunoaie.„Ce faci ” - am dat să să strig. ”Niște buruiene!„ - mi-a zis calm. Ce era să-i spun că buruiana aceasta este singura care iernile îmi potolește durerile de la arsurile depresive de stomac? Că drumul calendulei pînă aici este de fapt drumul meu tăcut de viață,de pe urma cărjuia m-am ales cu aceste arsuri? Că este o plantă a Domnului , care nu trabuie nici semănată, nici plivită, nici udată, doar culeasă?Am luat într-o doară cîteva fire plăpînde și le-am răsădit dinafară,înspre Valea Grecului.Și-am uitat de ele. Și iată că la sfîrșitul verii , după minunea cireșilor trecuți prin înghețuri, s-a întîmplat minunea Calendulei.S-a întors Calendula, cu mii de căpușoare urcate spre soare.Așa că acum în miez de iarnă biau ciaiuri de calendulă. Și culeg roadele răbdării și rugăciunii.Toate învățate de la calenulă.
                                                                           ***
 Părintele Mihail Bortă , preot la biserica USM din Chișinău, care a unit aproape toate mănăstirile și bisericile într-o rețea electronică , fiecare cu pagini web conectate la facebook, a izbutit aproape imposibilul, monahii noștri comunică astăzi cu frații lor de pe Atos. Strădania sa poate fi asemuită doar cu cea a vechilor peregrini la mormîntul Mîntuitorului.Ultimul său popas la Mănăstirea Suruceni,loc de rai, este marcat pe facebook și  de cîteva imagini minunate  unite într-un întreg de clipa păpădiei și eternitatea pinului. Mă uit la ele și-mi zic că totuși se poate face ceva pe pămînturile acestea unde de douăzeci și cinci de ani nu izbutim nimic, doar dacă este voință și credință.
                                                                              ***

   Îmi place să-l citesc și recitesc pe părintele Gheorghe Calciu.Să-l învăț pe dinafară. Ceea ce mă impresiona la mama, scrie el, era rugăciunea ei. Mama vorbea cu Dumnezeu așa cum vorbea cu tata.”Doamne, de ce găinele mele  nu mai fac ouă? Vreau să hrănesc copii aceștia!” Cuceritor acest fel de a gindi.Genială această relație personală cu Dumnezeu.Unde credeți că a fost dobîndită? În penitenciar.Celula și chilia iată marele dascăl al sfinților. Și al scriitorilor care au ceva de spus despre om. Printre care Dostoievski, Soljînițîn, Pascal și poate chiar Socrate. 

POLITICA SFINȚILOR

  Se împlinesc 150 de ani de cînd F. M. Dostoievski a început publicarea romanului ”Crimă și pedeapsă”.Timp în care omul și societatea nu s-au schimbat cu nimic.Aceiași criză morală fără de ieșire. Aceiași bătrînică în zeghe, cu cîțiva bănuți într-un colț de șalincă,care face un drum pe jos, din Onești pînă la Țigănești, pentru cîteva picături de agheazmă.Și același tînăr orgolios care o urmărește pe internet,cu toporul în mînă, poate salvează lumea cu nenorociții ei de bănuți.Iată de ce mi-am schimbat fotografia de profil de pe facebook. Alta e calea. Eu sînt Alioșa. Eu sînt Cuvîntul.Eu sînt cu părintele Mihail.La față, în gînd și simțire. Asta e unica salvare,încă valabilă, oferită de marele geniu. Mie și lumii.Prin toată creația si suferința sa.
                                                                                          ***
   Întreaga mea copilărie a fost printre cai. Am copilărit lîngă o fermă de cai.Tata a fost grăjdar. A îngrijit de cai. A muncit și visat cu ei.A îmblat la fete cu ei și a murit cu ei.Întreaga lui viață și-a închinat-o cailor. Caii m-au învățat să rîd și să plîng și pe mine.Să cad și să mă ridic. Să călăresc la limita dintre viață și moarte, cu frica de a cădea sub copite .Să muncesc pînă la sleire. Să rabd. Să tac. Caii m-au învățat totul. Dar în primul rînd să iubesc. Pînă și astăzi în clipele de mare tulburare simt în nări mirosul  de coamă fremătîndă a Șargăi,o iapă care m-a învățat să călăresc și  mai tîrziu să mă țin tare pe pcioare în viață.De aici și prima mea creație literară,despre moartea  sau învierea Șargăi,într-un grajd pustiu, cu ușile deschise vraiște și pănuși purtate de vînt, care astăzi îmi dau seama că ar fi trebuit să fie ceva mai mult decît o nuvelă. Caii, aceste tandre și în același timp smerite făpturi, sînt pentru mine niște ființe cu deosebită căldură și afecțiune, pe care oamenii mai tîrziu nu au putut să mi-o înlocuiască cu nimic și cărora le datorez un roman.Poate chiar memorie veșnică.
                                                                                ***
Papa Francisc în Paraguay:„Cer să nu se ajungă la un model economic păgîn, care sacrifică viețile omenești pentru bani și profit.” Și pe noi , moldovenii, cine ne apără? Azi dimineață pe internet un filmuleț cu rînduri kilometrice la oficiul stării civile pentru perfectarea actelor nesare la obținerea cetățeniei romîne.Plecăm.În căutarea unor locuri de muncă, ca să ne sacrificăm viețile pentru un viitor incert al copiilor.Iar cei rămași disperăm, mîncați de funcționari nesătui, de sărăcii și nevoi.Se pare că sîntem cea mai sensibilă jertvă de pe harta Europei? De ce și de este cunoștință la Cel Înalt ne întrebăm cu cuvîntul psalmistului ? 
                                                                                 ***
Toți cei care doresc să influențeze alți oameni fac politică.Iar sfinții sînt oameni care fac politică. Și una mare. Asta spunea în 1994 bizantinologul englez Steven Runciman.De aici Vasilioos Kallakmanis pune o întrebare: cineva care nu este gata să jerfescă funcția, averea, propriul interes pentru binele urbei poate să facă politică? Într-o lume civilizată nu. La noi însă da. Și astă pentru că în loc de propria jertfă ne jertfesc pe noi.Propriului interes.O năucitoare răsturnare de valori.Sau mai curînd o lipsă totală de orice valori.

BĂTRÎNA ÎN ZEGHE

 Fratele meu Nicolae Dabija scrie în ”Literatura și arta” de joia trecută un editorial memorabil, cu un titlu șocant:”Jos Gimpu!” Acum , după ce l-am citit, am înțeles din subtext că mesajul e tocmai invers decît cel anunțat. Un fel de apărare peiorativă, cu o mică doză de rezervă pentru sine.Nu însă și pentru dușmanii lui Ghimpu. Eu însă ce-am strigat în toți acești ani,după trădarea lui Roșca, cu text deschis? Doar ”Sus Ghimpu!” Ca la un idol. Ca pe o ultimă credință și șansă a mea. Sus în Parlament,trecînd peste toate .Sus la Primărie, sărind peste poate.Sus peste sus, pînă-n vîrful cireșilor mei.Poate că măcar odată ar fi trebuit să strig și eu ”Jos Ghimpu!”, precum fratele meu Dabija, ca să-l feresc de această greșală fatală a mea,dar și a sa, pe care iată o ispășesc, păzindu-l,  în vîrfuri, cu prăjina în mînă. De cine? De Șor? De grauri? De Alianță? De protestatari? Sau poate de vișin, din alt colț al ogrăzii, care-l repetă patern pe Dabija :”Jos Ghimpu !” Și adăugă tăcut:„Unde-i miliardul?„

                                                                                          ***
  Am întrat dăunăzi pe pagina de facebok a părintelui Irinarh, starețul Țigăneștilor,pentru a-l felicita în intimtate, mai departe de ochii lumii cum se spune, și ce-am descoperit? Atîta norod cum n-am văzut demult.Și eu care credeam că doar eu mă duc cu suferințele mele la el, că doar suferințele mele sînt pe lumea asta.Și cînd colo o grămadă de popor , fiecare cu cîte o suferință, din care iată abea dăcă răsare cîte o felicitare seacă: „La mulți ani!” Și dacă ar fi doar aceste suferinți. Dar mai există și o mănăstire care trebuie ridicată din cenușă.O obște monahală de peste treizeci de călugări care trebuie hrănită,îmbrăcată, încălzită, păstorită de la părintele Lazăr și pînă la părintele Tihon. O moșie mănăstirească pentru care se judecă cu forțele urîtului de ani de zile.Un drum spre mănăstire care mereu se surpă și mereu se cere îndreptat. Un minunat  monument de arhitectură, trapeza, care necesită restaurare urgentă.Sfintele Liturgii, zi de zi și Duminică de Duminică.Încît stau și mă gîndesc dacă nu cumva granițele civilzației acestea firave, înainte de a ajunge în punctele fiebinți ale lumii, în Siria sau oriunde în altă parte, trec mai întîi prin Țigănești și cum de le mai ține Starețul pe toate.Cînd se mai roagă penru sine? Dar poate că noi iști cu suferințele multe trebuie să ne rugăm pentru el,pentru că așa ne învață Domnul .Măcar o zi pe an.Cu speranța că Domnul o să ne audă pentru un an întreg, în suferințele noastre toate.

                                                                                      ***
Gînditor , cu fire argintii în pleată, și aplecat adînc către sine , așa l-am găsit în toamna aceasta pe părintele Irinarh, starețul Țigăneștilor.Așa l-am văzut de ziua ingerului său păzitor,în miez de iarnă. Așa îl las de fiecare dată , sub teii și brazii eterni ai Țigăneștilor, cînd mă întorc în capitală.Și așa mi-l închpui în nopțile mele de rugăciune din Dealul Schinoasei, cînd somnul, această dulce zăbavă nu vine. Așezat pe aceiași bancă, cu aceiași borsetă în palme și cu aceleași frămîntări în cuget.Cine-și închipuie că viața de mănăstire este astăzi un rai  sau borseta lui plină de bani se înșală amarnic. Un milion și unu de gînduri plutește pe fața starețului și un duh mut în borsetă. O luptă crîncenă se duce cu aceste gînduri de reîmpărțire a lumii și omului în inima lui.La care,după fiecare mărturisire a mea, se mai adaugă unul ,cel al mîntuiriii mele, păcătosul și deznădăjduitul din urmă, ce le răstoarnă pe toate și-l pune într-o mare dilemă:să între la înjerul său păzitor sau să nu între? Să pună adică un cuvînt pentru mine,duhul cel mut și surd, care iarăși mi-am mărturisit necredința, sau nu?  Curaj părinte. Bătrîna aceea din Onești , care bate de ani buni drumul Țigăneștilor pe jos, prin ploae și vînt , ninsoare și vifor,mai este încă unica chezășie a sfințeniei tale și singura nădejde a mea,păcătosului și necredinciosului.Că de fiecare dată , cînd printre cărți îmi pierd credința, o regăsesc la Țigănești, îmbrăcată în zeghe și îngenunchiată  sub teii și brazii etrerni . Așa că întră.Îndrăznește.

UNDE-I MILIARDUL ?

Se pare că toamna s-a dus. Vișinul meu, nebunul de vișin de pînă mai ieri, a întrat în asceză. Nici o frunză pe el, nici un alint, doar brațe osoase și artere vîscoase.Iar asta inseamnă ca toată lumea creștină se pregatește de post. Pornește in pelerinaj . Eu pina la Mănăstirea Țiganesti. Preotii Octavian Moșin si Mihail Bortă de la Biserica USM putin mai departe, spre diaspora moldovenească din Italia. Maica stareta Epistemia de la Suruceni ,impreună cu un grup de creștini, si mai departe, la mormintul Mintuitorului. Părintele arhimandrit Irinarh ,departe de tot, la Athos. Pîna si călugării de pe Athos și-au luat sandalele în mînă și se aburca desculț spre vîrful de munte. Acolo, nemasurat de departe, intr-o chilie de stincă , se zice ca viețuiește din timpuri imemorabile un călugăr cu toane și alb de tot, care deține cheile desavirșirii si care le dă doar celor care ii fac năravul. Acuma stau cu visinul meu de sub geam si-i zic: ”Vișine al meu,  daca dupa acest urias efort, ne-am pomeni impreuna cu tot neamul acesta galagios, cu tot Parlamentul ,cu toți protestatarii, cu toate televiziunile si analiștii la cheremul batrinului  ce-am face ca să scăpăm din groapa aceasta în care am nimerit? Am răbda toate toanele bătrînului ? Ar tacea bunăoară Lupu, cu toată lungimea lui, aplecat, șapte ani incheiați ,făcînd ascultare fără crîcnire în chilia  cea scundă a bătrînului ?Sau Filat , cu toată mîndria lui,s-ar îmbrăca în haine de sac și i-ar spăla blidele, i-ar mătura chilia și prepara ciaiul măcar  cîțiva ani la rînd,rugîndu-se neîncetat ? Dar Ghimpu,cu puțina lui răbdare, s-ar așeza într-un ungher și ar sta nemișcat săptămîni întregi, ascultînd mulțimea de vizitatori , cu toate neroziile lor, care se perindă prin chilie fără să le dea încaltea o replică.  Iar protestatarii, mult osîndiții noștri protestatari ,furați de un miliard, ar putea să stea luni de zile la chlia lui, cu ochii pe el, pe arșiță și frig, făcîndu-se ca un om ce nu aude și nu vede? Ce spui, vișine al meu?„ ”Grele incercări, -zice el, legănîndu-se în vînt  - dar pe puterea oricui,  chiar și a ta.” „Dar asta nu-i tot, vișine al meu. Se zice că un episcop din Torino, cu ghete de lac și care a dormit toată viața în puf, dornic să-și spuie păsul, le-ar fi răbdat pe toate împreună. Ar fi ridicat sarcina lor într-o bună zi și ar fi purtat-o șapte ani la rînd, pînă cînd s-a făcut ca o pană. Și atunci într-o altă zi oarecare bătrînul i-ar fi zis :”Haide, acum poți să vorbești! ” ” Nu mai am ce spune ,avo!” -  a răspuns episcopul.”Dragul meu, - i-a zis bătrînul ,- tu nu aveai ce spune nici cînd ai venit la chilie.S-a schimbat ceva în lume în acești șapte ani de cînd ai plecat de acolo? Te-a căutat cineva?Are cineva nevoie de tine? Toți pe lumea aceasta au nevoie doar de Dumnezeu”.Ar putea,vișine al meu, cineva dintre noi să repete fapta aceasta? Spune!” "Asta-i o faptă pe măsura sfinților !",- se cutremură vișinul. Tace o  clipa si apoi adaugă:"Doar dacă  bătrînul va intreba: unde-i miliardul?" Asadar, undei-i miliardul ? Asta-i intrebarea mintuitoare fundamntală de care nu scapam nicaeri.Nici aici pe pamint. Si nici sus, la Domnul. Visinul stie ce stie.
                                                                     
                                                                   *** 
„Sînt zile,vișine al meu, cu toată toamna aceasta extraordinară, de o cumplită tristeșe și deznădejde.Zile pe care doar tu le știi și tu le numeri, vișine al meu. Zile fără  de început și fără de sfîrșit.Zile care vin și pleacă, pleacă și vin, fără de nici un motiv. Zile în care nu-mi doresc nimic, dar absolut nimic, decît un psalm vechi de mii de ani , de la porțile Ierusalimului, din repertoriul prorocului David.Și dacă tu, vișine al meul, mi-l aduci în palmă ca pe un dar minunat cu ce-ți pot răspunde sau răsplăti în neputința mea?„ Tace vișinul meu Cu o tăcere de veșnicii.De stea și țărînă.De mugur și pribegii.După care învelindu-se-n veșnicii ofteză, adînc, din rărunchi și zice:”Decît cu un vers din același psalm al prorocului David:”Iar tu Doamne, sprijinitorul meu ești, slava mea și cel ce înalți capul meu:” Citiți Psaltirea și, dacă nu aveți un vișin, într-o zi, tot de toamnă, veți descoperi  de unii singuri că lumea dacă se mai ține în iadul acesta de afară se ține pe Psalmi.Și pe vișinul meu de la geam.

                                                                ***

 Ieri a fost o zi superbă , de neasemuită frumusețe, dar și de adîncă tristețe pentru mine.Este pentru prima dată cînd am simțit ce înseamnă să pornești în lumea asta ceva care ți se pare măreț și că va dura veșnic și la un moment să te întorci și să constați surprins,că gata s-a dus, ca un fum.Din tot ce-ai zidit și simțit a rămas doar un vișin,la geam, care  e doar așteptare. Astăzi e altă zi aici în Dealul Schinoasei, spre deosebire de Țigănești .O zi în care cețurile Londrei, împletite cu crengile vișinului, au ajuns acasă înaintea Anei. Vișinul suspină și tace. Am răspuns la toate cele treizeci și opt de mesaje pe care le-am primit de la prieteni cu ocazia zilei de naștere și parcă ceva nu-mi ajunge la bucuria deplină pînă a o întîlni pe Ana.Poate să recunosc în fața lui, cu mîna pe inimă, că toate aceste mesaje, pe care le-am numărat virtual, pe Facebook, ca un zgîrcit cămătar, ca Gobsek, e singura mea parte de viață acolo, în lume, care parcă este și parcă nu este.De asta și uneori se întîmplă că viața mea toată încape într-un like virtual. Sau suspin real.De vișin. Ca o cunună de spini, a împlinirilor și dezamăgirilor.     

O FLOARE DE SUB PICIOARE

E sfirsit irsit de toamna si casa mea, ca pe timpuri la mama, se umple de crizanteme. Ziua mea. Ziua copiilor. Multe evenimente si multe crizanteme.Si iata ca din aceasta mare de flori s-a desprins o stibla de crizantema si-a cazut sub picioarele oaspetilor..Mai sa o calc si eu. Ca pe timpuri in tineretile mele de reporter ,la un concert din provincie, a unei mari cintarete , acoperite cu o mare de flori, multe din ele risipite jos , pe podele. Doamne cum a mai cintat. S-au cutremurt peretii. Putin mi-a lipsit sa ma indragostesc de ea. Doar o floare. Si de unde sa o iau in clubul acela de provincie decit de sub picioare. Doar ca nu am ridicat-o si nu i-am dat-o, frica mi-a fost sa n-o umilesc.. Poate de asta si-am purtat-o in inima intreaga mea viata. Ca pe un dor de cintece multe. Ca pe un vis de carti nescrise si desavirsiri neimplinite. Pentru ca intr-un sfirsit sa-mi cada iarasi sub picioare, ca semn de fericit naufragiu. Si accept ca in viata pot fi si alte impliniri, simple de tot. De exemolu.,sa ridici de pe jos o floare , cu un gest de profunda noblete, si sa o pui intr-o vaza ,separat de marea de flori, intru amintirea marilor artisti, care coboriti de pe scena au intrat in uitatre.

NU ESTE OMUL

  Eri toată ziua cu o altă frază din Fiodor Mihailovici Dostoievski, care spune Bursov, unul din interpreții săi principali, este deviza scriitorului: „Nesti celovec, ije ne sogreșit.” Am raportat-o la toată opera scriitorului, la destinul lui. Am trecut-o,ca s-o-nțeleg, prin viața mea.Am vînturat-o prin toate dicționarele din biblioteca mea.Am tradus-o în zeci de variante, pe care le-am șters și scris din nou.M-am consultat cu prietena mea, Eugenia David, o foarte bună traducătoare. Pînă la urmă am dat mîinile în jos și am scris pe un petec de hîrtie, lipit de ușa bibliotecii:” Nu este omul, pînă ce nu va fi păcătuit.” Cu gîndul că poate cineva mă ajută azi, sau mîine, sau undeva spre sfîrșitul vieții,, pentru că dincolo de aparenta ei simplețe se ascunde o adîncime înspăimîntătoare.Poate chiar destinul umanității.
                            ***
E toamnă,o toamnă atît de de adîncă aici în Dealul Schinoasei,încît parcă o văd pe Ana prin gălbenușul de aur al soarelui grăbindu-se spre muncă,acolo departe prin cețuri, la Londra.E toamnă , o toamnă soră cu veșnicia încît aud printre tăcerile ei,cum cade frunza.Iat-o se rupe din creștetul vișinului, face cîteva piruiete prin aer, se rotește și pică.Nimic mai măreț în lume decît această cădere.O viață de om încape în ea,Totul.Citeam măi dăunăzi la un călugăr de pe Atos că fiecare frunză pe lumea asta are identitatea ei absolută,unică și irepetabilă, asemeni omului. Pică frunza,deci, aici în Dealul Schinoasei, se aude cum pică fruza pînă la Londra și-n Europa.Pic eu.Pică Dealul Schinoasei.Pică Streleț.Pică Lupu.Pică oligarhia.Pică Europa.Pică civilizația.Totul se duce dracului și clipa și veșnicia.Și eu iată mă bucur ca nebunul.Dar știți de ce, pentru că am la geam un prieten al meu, cu un trunchi prin care aud,printre căderi, cum urcă iarăși frunza. Urcă omul.Același și mereu altul.Fratele meu care-mi dorește binele și mereu face răul de-a pururi.                                                              
                                                               ***                                                                      
Cineva dintre prietenii mei mai noi mi-a băgat pe peretele meu de Facebook niște domnișoare cu țîțele goale.Altcineva s-a grăbit să le apricieze.I-am radiat și pe unii și pe alții.De acum înainte ușile mele pentru astfel de oameni sînt îmchise.Nu înainte însă de a le spune că altele sînt femeile mele. Și altul sînul lor.Poate îmbrăcat în mantia toamnei acestea desăvîrșite.Poate cufundat în albastrul cerului ei. Acolo departe, la hotarele dintre creat și necreat, unde legile firii se suspendă și unde minciuna se preface în adevăr, iar gestul de jlob devine printr-o mare minune unul de mare ascet.Un sîn desăvîrșit, temeinic ascuns, de orice ochi omenesc,motiv pentru care.vorba lui Marian, rușinat, un timp mă retrag. La fel îi sfătui și pe prietenii mei mai noi, pentru că drumul e lung, cere putere, multă rușine și nu se știe cine ajunge.                         

MĂRTURISIRE PE HÎRTIE

  Am ascultat și eu în direct , de la Parlament, de pe tribuna centrală a Țării, luarea de cuvînt a lui Vladimir Filat după ridicarea imunității sale parlamentare și înainte de arestul preventiv provenit dintr-o pîră pentru complicitate la furtul miliardului.Ce să zic, așa, omenește vorbind este cutremurătoare.O mărturisire de fapt, care zice el de acum înainte, avînd timp berechet, urmează să o pună pe hîrtie în izolator.Pentru istorie adică, drept cel mai viu document despre zbuciumatele vremuri ale democratizării.Și pentru sine, aș adăuga eu, pentru eul său lăuntric care de acum încolo ancorat în ea, strivit de ea,renăscut din ea, urmează s-o repete la nesfîrșit ca să-i adaoge noi și noi amănunte și să-nțeleagă într-un sfîrșit că altul e sensul vieții aici pe pămînt decît avuțiile și măririle.
   Eu altceva însă mă întreb dacă au înțeles cumva acest lucru și cei din sală, care au votat unanim pentru ridicarea iminității lui Vladimir Filat.Căci este nedrpept să-i promiți unui popr marea cu sarea ca să întri în Parlament și după aceea să-ți faci doar interesul tău propriu, deosebit de al țării.Ceea ce se întîmplă acum la noi în Moldova este o compromitere totală a democrației și liberalismului.Așa ceva nu se iartă. Nici sus, în cancelaria Domnului.Și nici jos, în cancelariile lumii. Doar dacă te apuci și te mărturisești.Pe hîrtie.

                                                                     ***
 Am citit acum cîteva dimineți un eseu al lui Vitalie Călugăreanu, ziarist de vocație de la Deutsche Welle,publicat în cadrul proiectului ”Parteneriate pentru o Societate Civilă Durabilă în Moldova” , despre presa din RM și m-am îngrozit. De fapt noi nu mai avem presă liberă.Analiști, păduchi, găinari, oricum nu ne-am numi, toți sîntem puși în buzunarul cuiva. Intuiam acest lucru.Iată că acum este formulat de către cineva aproape științific,pus într-o schemă matematică.Și dacă presa manipulează opiniile mai dihai decît pe timpurile comuniste, atunci cine spune adevărul? Politicienii? Ridicol. Profesorii ?Greu de tot. Scriitorii? Compromiși și ei definitiv sărmanii. Ajuns aici parcă presimt că cineva mă apostrofează:”Dar poporul, Domnule? Ai uitat?” N-am uitat. În toată istoria noastră n-am renunțat nicicînd la acest apelativ salvator:„Poporul!” N-am uitat nici noi. Nici părinții noștri. Și nici părinții părinților noștri.Iar uneori, simțindu-i muțenia,chiar l-am inventat.L-am tot chemat. Și cînd a vorbit ne-am îngrozit.Altfel cum se explică asemenea fenomene, curat anomalice, ca Usatîi la Bălți, Șor la Orhei, și Dodon la Chișinău.Și atunci ce aș putea face eu diminețile decît să deschid Biblia și să citesc un pasaj oarecare, la întîmplare, după care să purced în tăcere, la recuperarea cuvîntului.Și dacă-l găsesc în acest mare haos care s-a instalat în jurul nostru, dragii mei prieteni, să-l pun pe hîrtie sau să vă dau cîte un like,tulburător, adevărat și promițător ca toamna de afară.Faceți și voi același lucru și poate într-o zi ne regăsim , devenim un popor cum am fost, înainte de comunism, capitalism și oligarhism.Altfel fără cuvînt de-nceput ne destrămăm.


                                                     

REM

  Ana, a plecat Rem, plînge întreg Universul. Plînge casa. Plîng eu.  Au trecut atîtea zile de cînd ți-am expediat aceste rînduri, acest tulburător mesaj pentru mine și sper că și pentru tine, dar emoția lor nu s-a potolit nici cu o lacrimă.Azi dimineață devreme contabila a sunat la poartă, i-am deschis și înainte să între s-a uitat în stînga, s-a uitat în dreapta ca să se asigure dacă  adevăratul stăpîn, marele stăpîn al acestei case este slobod sau ba și abea atunici a intrat.Toți care întrau în casa asta se temeau de el. Toți se asigurau mai întîi dacă este închis. Și toți îi purtau un imens respect.Respectul care se cuvine aici și pretutindeni adevăratului stăpîn și suveran al locului. Și iarăși mi-au dat lacrimile.Și iarăși s-a tulburat duhul meu.Iarăși s-a-n tristat inima mea.Nu este Rem.Nici slobod.Și Nici închis. A plecat. Iar asta înseamnă, vreau eu sau nu, că acest cîine a ocupat și ocupă încă un loc decisiv în casa aceasta din Dealul Schinoasei,în viața mea și aș îndrăzni să zic că și în destinul tău. Probabil că nu ții minte, erai încă mică, dar casa aceasta din Dealul Schinoasei s-ar fi putut să nu se întîmple niciodată.Schinoșenii sînt o seminție care nu te primesc printre ei cu una cu două. Tot ce-aduceam eu aici și clădeam eu aici, de la materiale de construcție și pînă la lucruri elementare necesare pentru gospodărit era furat și risipit,pînă și cîteva biciclete au dispărut.Și atunici amărît, uitîndu-mă la Gesi , o cățea mîngîietoare ,jucărică pentru copii, cu opt pui la țîșele ei, ce mi-am zis, ia să-mi las eu unul în locul ei, paznic de casă și frică pentru tîlhari.Și l-am lăsat, pe cel mai prăpădit dintre ei, care nu răzbătuse niciodată la țîțe și-a pierdut competiția cu frații. A pierdut-o cu frații, dar a cîștigat-o în viață.Am citit undeva că un cîine bun se crește  doar dacă nu îl bați niciodată, nu te atingi de el nici cu varga măcar, nici nu strigi.Îl hrănești doar tu și încă cineva, în lipsa ta.Îl plimbi.Și-l mîngîi cu cuvntul și cu o bucățică bună pe care o porți mereu în buzunar.Atît. Asta am făcut. Cu Rem, dar și cu tine care ai avut norocul să crești odată cu el.Și ce cîine a crescut.Ce fată aici în Dealul Schinoasei.În Cîțva ani Rem a făcut ordine în ogradă.Nici pasărea nu zbura pe deasupra casei fără știrea lui.Și nu doar în ogradă, dar și în Valea Grecului, locul plimbărilor noastre.Și nu doar în Valea Grecului, ci în sufletul meu secătuit și pustiit. Pentru că ce altă mare fericire pe lumea asta decît să ieși într-o imensă vale, acoperită cu copaci și arbuști de toate felurile, împreună cu o făptură neliniștită, numai nervi și mușchi, să o slobozi din legătură și ea să se rupă și să topească fulgerător în imensitatea văii, lăsîndu-te neputincios și cu riscul de a o pierde definitiv.Nimic mai înșelător însă decît această senzație de neputință, pentru  că este de ajuns să te pipăi la buzunarul cu bucățica de carne sau cîrnat, să strigi „Rem!” și-n cîteva clipe e la picioarele tale, ascultător și cu un șoarece sau șopîrlă în gură.Totul era în acest gest al lui de smerenie. Și libertatea absolută.Și lupta fără compromis în marea competiție a vieții.Și iubirea.Și credința. Și devotamentul care ne lipsec atît de mult nouă oamenilor.Iată de ce într-o zi, ocupat cu serviciul, te-am întrebat:”Ana, tu l-ai hrănit?„ ”Da, tată!”- mi-ai răspuns. Seara cînd am venit ceaunul era neatins. Era pentru prima dată cînd mă mințeai.O negură deasă s-a așezat peste sufletul meu.„Tată, - ai plîns tu atunci, -mai dă-mi o șansă!” Ți-am dat-o. Ți-am dat-o și n-am greșit.Șansa ta era să-ți însușești marile calități ale lui Rem.Și le-ai însușit , pînă la desăvîrșere.Astfel dacă într-o zi ai ajuns să cîștigi în competiea pentru un loc la cea mai mare bancă din lume asta doar datorită lui Rem, care în clipa decisivă a fost alături de tine, împreună cu mine. În clipa aceea nespus de fericită pentru mine dar și extrem de grea, am înțeles un lucru, că nu te mai întorci. Un gol imens s-a căscat în sufletul meu.Dar îl avem pe Rem.Culegeam dimineața din frigider o bucățică de carne,o puneam în buzunar, ieșeam afară, strigam „Rem!” și viața mergea înainte.Iată însă că zilele trecute,într-o dimineață, nu mi-a răspuns nimeni.Multă vrema a trebuită să aștept pînă a ieșit din culcușul său cald.A venit, m-a ocolit încet,și obosit a urcat pe prag. O zi întregă a stat pe prag uitîndu-se ba spre Schinoasa, ba spre Valea Grecului, ba spre poarta prin care a curs atîta lume, doar cu acceptul lui,la viața lui de cîine adică, după care s-a întors la locul lui și nu s-a mai sculat.Nici un medic nu l-a mai putut salva.Nici mila și curajul mamei. Așa și am rămas cu bucățica ceea de carne în palmă.O pun în frigider,diminițile o scot și strig:”Rem!” Dar nimeni nu mai vine.Probabil că noi fiecare ajungem în viața asta la o zi cînd, cu o bucățică bună în mînă, strigăm:„Rem!”. Dar nu mai vine nimeni. Și atunci înțelegem că această bucățică e mai mult decît niște colocei și bomboane pe care le-am cîștigat cu colindul la bunei.Mai mult decît niște merinde pe care ni le-a adus mama într-un cămin studențesc.Mai mult decît niște bunătăți, din pămîntul de-acasă trimise unui copil la Londra.Aseasta bucățică este pînă la urmă viața noastră , șansa noastră pe care dăcă vrem să se împlinească trebuie să o jertvim.Numai așa vor ajunge într-o bună zi copiii noștri să audă de la un coleg de competiție cum ai auzit tu la Strasburg:”Ana, dar ești de nedepășit!” Și numai așa vei răspunde sau ai răspuns dega, nici nu mai știu:”Dar știi de ce ?Pentru că lupt pentru șansa mea.Și pentru șansa lui tata!”Lucru care nu se prea obișnuiește în Occident.Și fapt pentru care ai noștri sînt buni acolo.Mai buni decît toți.  

ALȚI LUPI , MAI URÎȚI DECÎT MINE

   O singură revoluție cu corturi au făcut frații mei, jurnaliștii, în toată istoria țării acesteia, apărută spontan  pe hărțile lumii. Pe vremurile despotice, de tristă faimă, ale lui Voronin, cînd au cercat să-l dea jos pe Ilie Tleșcu, stîlpul comuniștilor de la cîrma Companiei Teleradio Moldova. M-am aflat printre ei atunci, alături de Ilie Teleșcu, prietenul meu, și față-n față cu dînșii, protestatarii.
   Cît de intransigentă era pe atunci Corina Fusu, cît de năvalnică și impetuoasă Rodica Mahu, cît de neasemit de frumoasă Angela Aramă, cu buric feciorelnic, ușor dezgolit, chiar dacă mă huiduiau și-mi ziceau: „Lașule!” Și-mi părea rău că nu pot să-mi trădez un prieten și să le zic: „Vă iubesc!”
   Dar au pierdut.Au pierdut mai întîi ei, iar mai apoi a pierdut și Teleșcu sacrificat fără jenă de Voronin pentru o coaliție monstruoasă cu Roșca și pentru o democrație mimată, fardată. Și de atunci s-au împrăștiat, ca o pleavă, care și pe unde au putut și doar și-au cîștigat o bucățică de pîine.Doar au pregătit revoluții. Doar au cîntat revoluții. Doar au trădat revoluții. Cu gustul amar al cuvîntului, în pix și în gură. Asta e, din păcate, la noi jurnalistica, mult lăudata și mult pieptănata jurnalistică, o meserie a învinșilor.

ÎNSEMNĂRI FUGARE II.

     Muzică bună, de calitate și Înghesuială mare anul acesta la întîi septembrie pe Aleea  Teilor de la liceul teoretic de arte ”Nicolae Sulac” încît mai să-mi pierd cărăruia prin mulțimea de lume adunată acolo. Și toți de la copii și pînă la învățători cu cîte un buchet de flori în mîini.Copiii cu flori.Părinții cu flori. Buneii cu flori.Profesorii cu flori.Paza de la intrere cu flori.Și toți și le dăruiau unul altuia, într-un gest de nesfîrșită iubire și prețuire. O mare de flori și de oameni din care sau prin care doar un singur om fără flori, o femeie tăcută cu mătura, se mișca încet, pas cu pas , curățindu-le drumul de frunze spre clase.
   Și iată că din această mare de flori și de oameni cineva s-a rupt și la un moment dat i-a întins, în acorduri de Moțart, și ei un buchet de flori, femeii nevorbitoare cu mătura, care de ani buni își face treaba onest și smerit,curățind și purtînd în spate cu sacul munți de gunoaie, fără să scoată un cuvînt.Frumos, halucinant gest, care nevorbitoare fiind și modestă, a descumpănit-o și făcut-o în clipa cînd am făcut clic pe aparat să se dea la o parte de mătură.Eu zic că n-are de ce, mătura s-ar putea întîmpla să fie o cinste și onoare a ei. O podoabă. Un grai al ei neștiut pînă acum de ceilalți.Iar buchetul o invitație pentru a ține în aceste zile de mare tulburare în fața copiilor noștri ,o lecție cu mătura-n mînă, de profundă și adîncă tăcere.Semn că în țara aceasta e nevoie de o mare curățenie, de la rădăcina frunzei și pînă la negura păcatului guvernant.

                                                                            ***
  Aseară pe cînd priveam la  postul de televiziune Moldova 1 lanțurile lui Petrencu, găsite în dotarea radicalului de stînga la pichetarea Procuraturii, pentru a mi se sugera un mare pericol, posibil dinspre minunatul orășel de corturi din piață, am auzit de peste geam, din cireșii mei, un gîngurit nepămîntesc de frumos. Mirat m-am întors înspre ei și-am descoperit o pereche de fazani. E plină Valea Schinoasei anul acesta de fazani. Și iată că din nenumăratele lor cîrduri o pereche s-a rupt și s-a ascuns în intimitate printre crengile cireșilor mei.Incredibil, mi-am zis uitîndu-mă la ei, dar nimic nu se schimbă pe lumea asta.Nici Ghimpu, care cedîndu-le locul acestei frumoase perechi de fazani,cu penet autumnal, s-a dus pe urmele lui Roșca la guvernare. Nici Moldova 1 care minte de îngheață apele, așa cum a mințit cu toate guvernările și toți premierii care s-au perindat pînă acum: Greceanîi ne-a amenințat cu armele, iar Streleț cu mijloacele valutare.Nici Șor care de la hoție a trecut în primărie. Și nici perechea aceasta de fazani care urcați în locul lui Ghimpu s-au ascuns în cireșii mei ca să-și cînte sau să-mi cînte o nemuritoare, curată, sinceră și aproape neverosimilă poveste de dragoste . O ascult încîntat și mă tem,  că tot mințit pînă acum, am s-o pierd,n-am s-o cred pentru că ce altă șansă pentru mine și ce fel de poveste cu Europa, cînd puietul tot a fost scos și toamna îmi plînge în frunză.

                                                                             ***
 Ceea ce m-a întristat în bisericile noastre întotdeauna au fost predicile. Majoritatea din ele departe de viață ca de la cer la pămînt.Adică literă de Evanghelie moartă. De obicei cum zicem despre noi cînd ne plîngem de boli: sîntem ceea ce mîncăm.Mîncarea, hainele, adăpostul, nevoile materiale asta ne preocupă cu prioritate.Filozoful și eseistul Andrei Pleșu spune și el cu referire la această stare de văicăreală  a noastră, la nenumăratele nevoi: sîntem ceea ce ni se întîmplă.Părintele Maxim Melinte, paroh al bisericii din satul Ghidighici, întoarce aceste zise ale noastre obișnuite și filozofice și spune în predicile sale: sîntem ceea ce iertăm.Cu exemple concrete din viața parohiei. Face adică din pagina de Evanghelie pagină de viață.De asta și-am pus una din aceste predici pe facebook, pentru că te apucă și te zgîlțîie.Pentru că întotdeauna în viața aceasta avem ce ierta.Pentru că uneori se întîmplă să purtăm omului  pică o viață întregă.Și nu-l iertăm.Și facem și din viața noastră un chin.De ce oare? De ce păcatul ,nedreptatea, chiar în Duhul Sfînt, face atît de anevoios parcursul duhovnicesc al omului? De ce iertăm atît de greu? De ce?

ÎNSEMNĂRI FUGARE. I

Vine Ana și soția, Nina, s-a apucat să facă curat prin camere, prin subsol, prin pod. Așa e la venirea Anei , de fiecare dată, toate lucrurile trebuie să-și afle locul lor.Să lucreze și ele pentru întîmpinarea Anei, să se bucure și să se întristeze.Și iată că din mulțimea de cărți pe care le-a scos din pod ca să le ducă la tarabă, pentru vînzare, ca lucruri netrebuincioase , dintre volumele complete ale lui Lunacearschi, Stanislavschi,Aizenștein, alți corifei la care m-am închinat și pe care i-am adunat în tinerețe , a licărit acest volum cu Bulgăre, personajul meu iubit, pe care-l perdusem și-l căutam demult prin biblioteca mea, dat fiind că Druță l-a scos demult din roman și el s-a rătăcit printre cărțile și tinerețile mele. De acum înainte nici un fel de ”Zbor frînt” , ”Orbitor” sau „Țesut viu”. De acum înainte asta e perna mea.Volumașul acesta cu coperți de pînză la care am privegheat nopțile și am visat să devin scriitor: ”Povara bunătății noastre”.Cu ea o să mă culc și cu ea o să mă scol, asemeni unui vis pierdut.Pentru că ce altceva ne-a făcut astăzi să fim cei care sîntem:robi, umiliți și ai nimănui.Ce altceva ne-a împrăștiat prin lume,fără să ne mai putem aduna vreo dată împreună.Decît povara bunătății noastre.
                                                                   
                                                                    ***
 Azi pe drum spre Hîrbovăț,uitîndu-mă la drumurile dezastruoase, la satele noastre pustii și distruse, la tarabele de pe marginea drumului, la echipele de vlăjgani, cu prăjini în mînă, care bat nucii de pe marginea drumurilor, la șoferii care nu respectă nici o regulă de circulație, la cîmpiile pîrjolite de secetă, mă gîndeam dacă i-a păsat cuiva vreo dată cu adevărat de această țară în anii de după declararea Independenței.Și la un moment dat m-am întrebat: care e diferența dintre timpurile cînd ni se curățau podurile de pîine, pînă la ultimul grăunte, și vremurile cînd ni se curăță băncile, pînă la ultimul bănuț?
                                                           
                                                                     ***
  Am luat și eu notă de pe facebook despre laureații Premiului Național pentru anul 2015 în domeniile literaturii , artei și științei. Să fiu înțeles drept. Toți sînt buni și merituoși.Mai cu seamă Valentina Nafornița.Nu am nimic cu ei.Legat de lucrările lor premiate îmi vine însă un gînd. Poate că în unii ani, dacă aceste lucrări sub aspect valoric sînt lipsă, să nu ne grăbim, să mai așteptăm. Să nu facem liste. Să nu ne împingem prietenii.Sau pur și simplu, pînă aceste lucrări se vor coace,în literatură bunăoară, să premiem pe un anonim.De exemplu pe autorul extraordinarului volum ”Verde Regal„ apărut se pare la ”Cartier„ sau ”Arc„ nu mai știu. Cine este autorul acestui volum excepționa, pentru că numai la premii și lauri n-a rîvnit?
                                                                           
                 .

O FLOARE PE CARE O UD DISPERAT

   E vară. O vară cum nu s-a mai întîmplat demult.Cu secetă atoateînvingătoare. Cu o caniculă nebună, de luni de zile, care ba se retrage, ba iarăși revine și te lovește în moalele capului încît ți se face lehamite de scris, de citit, de orice lucrare.Te lepezi pînă și  de grădină.Uiți de iarba zbicită, de rozele pale,  de perii și merii, muți și adormiți cu vișin cu tot, chiar și de florile de la balcon, care pîrjolite de soare stau gată să piară în ghiveciuri.Ce rost mai are să lupți dacă totul arde, se face scrum , și floare și pom?
   E vară. Și parcă o aud și pe mama, de departe, din vremuri , cum se frămîntă din miezul  acestor călduri, cu mîinile frînte , și strigă:„Doamne! Ploile Doamne!” Ploile, într-adevăr, ce-am făcut cu ploile, cu darul acesta sfînt al Părinților noștri,de nu mai vin, le-am furat și pe ele, le-am dus prin ofchoruri? E vară, ca o stafie.Ca o țară prădată.Ca  un laț de obsesii care mă-mpresoară și mă prăval , de nici să mă ridic de pe jos. Stau și mă întreb doar. De ce un miliard? De ce de la gura săracilor? De ce Maia? De ce Ghimpu? De ce Șor? De ce secetă?  De ce prețuri peste puterile mele și ale milioanelor de săraci? Și cu cît mă întreb cu atît lațul se strînge împrejur,  căldura mai mare și țara, grădina arde fără scăpare.
  Și totuși în iadul acesta de nedescris, pe la miez de noapte, cu briză răcoroasă,decopăr aici în Dealul Schinoasei două lucruri de care ținîndu-mă,ca de o scară, pot să mă ridic și să apăr barem ceva, măcar o floare.Facebook-ul și ceru-nstelat.De fapt două universuri.Unul pe masa de scris, în palme la mine,cu constelații de oameni care-s foarte aproape și necuprins de departe, cu rubededenii în toată lumea, de la Londra , Toronto și pînă în  California.Și altul afară, peste balcon, alături de masa de scris, cu constelații de astre care mă strigă de foarte departe și nespus de aproape:„Hoții, ei ne-au aprins, din birouri și alianțe!”Închid facebook-ul și es amărît la balcon, sub ceru-nstelat, nepămîntesc de real.Mă uit la el și tac. Măcar ia-l și pe acesta în palmă.Cine oare le-a creat atît de minunat aceste două lucruri, facebook-ul și ceru-nstelat? Desigur că Domnul, iubitorul de oameni,cu palma.Dar cine oare le-a separat? Desigur că răzvrătitul și iubitorul de sine, omul,cu păcatul și mintea.
   Dar stai cineva parcă aici, în Dealul Schinoasei,în această tăcere fără sfîrșit, le leagă iarăși într-un întreg, dintru început.Mă opresc și ascult.Un cîntec intermetent, monoton, pe o singură notă ,se iscă și țese alături de mine, în balcon, dar și sus , între stele, la urechile Domnului.Un psalm rostit veșniciei de înseși Creația Lui.Și o luminiță,care ba se aprinde, ba se stinge,  sub o floare ce-o ud disperat.Dau floarea înntr-o parte și-o iau.Este o pereche de greeri ,copilăria și țara mea veșnică,nebiruită și neprădată de nimeni, pe care o strîng în palme și plîng.Iată că sărmana s-a rătăcit și ea.Pe la care balcoane,pe sub care ierburi , pe sub care păduri?

DARURI DIN MUNTENEGRU

      Azi dimineață sau poate că aseară tîrziu, n-am precizat, Veronica și cu Slava sau întors din Muntenegru unde s-au aflat timp de o săptămînă.Mai întîi m-a semnalat Slava, pe facebook, apoi Veronica, care m-a sunat la ușă.Parcă ieri au plecat și iată că astăzi s-au întors. Plini de viață și energii.Cu fețe schimbate și luminate. Un fel de odihnă actvă această călătorie . Și nu doar al lor.Toată lumea călătorește astăzi, întreaga omenire s-a globalizat.  Pînă și eu, aici în Dealul Schinoasei, în chilie, călătoresc cu Sfinții Părinți spre cuvînt.Sau spre liceul de arte „Nicolae Sulac.Cel mult spre Țigănești.Atîta doar, că ei , călătoriile lor , ca de altfel  și cele ale Anei și Ninei sînt la capătul lumii și se îndreaptă spre polul opus decît cel al chiliei mele din Dealul Schinoasei.Londra. Bejin. Milan. Veneția.Antalia. În scopuri de odihnă sau de serviciu, de afaceri, indiferent.Încolo se îndreaptă călătoriile lor. O diferență de mișcare care, parcă ar trebui să  despartă călătoriile mele și ale copiilor, făcîndu-le antgonice și opozante. Nu știu cum se face însă că depărtîndu-le parcă le-apropie, despărțindu-le parcă le unește.Poate că , pentru omul modern, călătoriile sînt o descoperire de sine.Poate pentru că mă rog pentru aceste călătorii ale lor.Poate că visez la aceste călătorii pe care știu că n-am să le fac niciodată.Poate că întorcîndu-se din călătorii îmi aduc cîte un mic cadou, asemenea acestor minunate daruri , cu iz de veșnicie, lucrate de mîinile unor călugări de la mănăstirea Ostrog,creerul Balcanilor.Sau poate că toate și călătorii, și rugăciuni, și daruri din Muntenegru și toate în lumea aceasta se leagă și izvorăsc dintr-o singură și milenară poruncă Domnească - „cinstește   pe tatăl tău și pe mama ta...„- de roadele căreia îmi place acum să m-ating rușinat, ca de imaginea unui sfînt ocrotitor, și să mă rog neîcetat , gustînd din fagurii sălbatici ai munților.

UN MILIARD AL SĂRACILOR

   De fapt uitasem să vă zic că astăzi , ca și eri , ca și alaltăieri, ca și vara aceasta întreagă, mă îndrept diminețile , spre locul plimbărilor mele , Aleea Teilor de la Liceul teoretic de arte „Nicolae Sulac”. Adică, cum am mai spus și-n alte dăți, spre locul gîndurilor mele, spre locul singurătăților mele, spre vara mea, spre Polul meu Sudic, spre Veneția mea, spre taina nemărturisită a vieții. Odată demult buna și tăcuta mea maică a spus despre această viață, cutremurător de simplu și nevinovat de tot: „O scîrbă!” După care  a tras aer în piept , a zis „Of!”, unul lung cît o viață, și-a scăpat de scîrbele toate, pînă la moarte.
  Pe mine însă și pe Țara aceasta nu ne mai scapă nimic de la scîrbe, nici măcar Sfinții Părinți, cu ferbințile lor rugăciuni.Fă bine, pentru că binele e veșnic, notează undeva în scrisorile sale, se pare Breanceninov, către o prietenă- soră și spune, repetă această scurtă rugăciune , în fiecare zi: „Dumnezeule , fie voia ta! Binecuvîntat și sfînt este Domnul în toate lucrările sale!” Asta și fac, aleg o bancă sub teii eterni, mă așez cu fruntea spriginită-n toiag și zic: „Dumnezeule...” Și zilele trec, se-nghesuie, ca un mușuroi de furnici pe sub picioarele mele. Și scîrbele se-aprind și se sting , ca un roi de stele, deasupra în Univers .Pînă cînd într-o zi mă trezesc tras de mînecă, brusc, parcă de sus din Univers.„Luați!” - îmi întinde un tînăr o bancnotă de douăzeci. Șocat, - asta să-mi fie destinul și soarta? - ridic mîna să protestez. Cineva însă preface gestul meu de protest în unul de ascultare și smerenie.Acum să vă spun, toți care ați făcut clic pe această imagine,prieteni ai mai, probabil că ați anticipat , ați participat, fără să știți, la acest gest următor al meu, Vă mulțumeasc! Am luat! Dacă Domnul mi se descoperă după atîta chin și căutare de ce să fug de El.Țin și acum în mînă această bancnotă. Mă arde. Cu compătimire mă uit la zbaterile tale, scrie Breanceninov, către aceeași prietenă soră  a sa în continuare în aceeași scrisoare, tu te topești în pălălaia scîrbelor, ca într-un foc. Rabdă-le, îndură-le cu demnitate, totul trece pe lumea aceasta,afară doar de iubire, și într-o zi vei simți că au dispărut.Atunci, abea atunci vei înțelege că binecuvîntat este Domnul pînă și în scîrbele sale.Pentru că scîrbele vremelnice,dacă le știm a purta și răbda, ne duc spre bucuriile veșnice.Ce să zic. Rabd. Doar că am o problemă, cum să prefac un dar întîplător,într-o țară unde se fură totul,în unul veșnic, un miliard al săracilor.Sau poate că aceasta e lucrarea Domnului? Spuneți.

AZI DIMINEAȚĂ CIREȘII MEI...

    Azi dimneață pe căldura aceasta nebună de la început de iulie, înainte de plimbare pe care obișnuiesc s-o fac seara, pe răcoare, iar acum am mutat-o dimineață din aceleași motive,  cireșii mei  din Dealul Schinoasei, bravii mei cireși, după ce m-au uimit cu o roadă de pomină din care au gustat și Ion Druță la Moscova, și părintele Octavian Moșin de la Biserica USM, și părintele Mihail Bortă de la Portalul „Moldova Ortodoxă”, și Veronica cu Slava, și copiii din Schinoasa, și toată lumea care a vrut sau a avut poftă, iată că  iarăși bunii mei prieteni mă uimesc.
   Mă uit la ei și pe cine credeți că văd ascuns în frunzetul din vîrfurile lor dizdedimineață ? Pe veverițele  vesele care vin de alături, din pădurea de cedri de pe Grenobl, făcînd un drum de kilometri,  prin vii, doar să guste din ultimele cireșe, cele mai dulci, ale vîrfurilor? Sau stăncuțele bătăioase care poartă sus ,între ele,pe crengi, pentru o cireașă un adevărat război ? Sau coțofenele obraznice care vor să ia totul , fără ca să împartă cu nimeni nimic, nici măcar sîmburii? Da de unde, să vezi și să nu crezi, Mihai Ghimpu biruitorul  a toată această lume iubitoare de cireșe din vîrfuri , în carne și oase.
  Stă și strigă cît îl țin bojocii: „Dorine, tu vezi acolo jos la primărie, iar eu de aici de sus, nu cumva să-l scăpăm!„ „Ce faci Mihai? ”- zic eu înmărmurit. „Dapoi, iaca îl păzesc pe Șor, - spune el, ducînd un deget la gură în semn de mare secret,  - pînă nu-l bag la închisoare nu cobor și nu mă las!„ ”Bun , - zic eu stupefiat, - dar de aici, din cireșii mei? Parcă se poate?„ „Se poate, totul se poate în interes național, - zice el supărat ,strivind o cireașă zbîrcită în gură, - dar care alt loc de unde se vade totul în țara aceasta?„ Șocat și mîndru în același timp pentru acest loc al meu și pentru cireșii mei îl las în pace, îmi iau toiagul și pornesc la plimbare. Iată că și eu am o părticică de taină din uriașa taină a miliardului furat , pe care , pînă nu se așează țara, jur să nu o destăinui nimănui.

O CANĂ DE APĂ ȘI UN MUNTE DE SUFERINȚĂ

  Un blogher, un bun prieten al meu,T.V. de la care din cînd în cînd mai primesc cîte un semnal pe facebook, mi-a expediat zilele trecute imaginea acestui genial măgăruș însoțită de un text scurt și ubicuu: ”Filat ne crede pe toți măgari!„ La prima vedere imaginea acestui măgăruș, ca și textul, apare complect nevinovată.O glumă care în zilele noastre de astăzi, cu democrație fără margini, circulă cu duiumul pe internet, și ne descrețește frunțile , ne umple de optimism.Ne face adică să trăim, să supraviețuim acestor timpuri cumlite și vitregi.Konrad Lorenz , un strălucit cercetător al istoriei naturale a agresiunii, așa și spune în minunatul său studiu, că dacă vom supraviețui asta poate doar prin simțul umorului. Contemplînd  însă mai atent acest animal, citind textul încă și încă odată, raportîndu-mă la situația în care ne aflăm noi moldovenii,la statul meu cu un miliard furat și pe cale de a întra în incapacitate de plată, îmi dau seama pe zi ce trece, că el ascunde de fapt imaginea noastră nu doar în ochi lui Filat sau al oricărui alt guvernant, ci și ai lumii întregi.Pentru că ce altceva poți fi dacă tu ești încălecat și taci? Dacă ești înfometat și rabzi?  Dacă ești umilit și te smerești? Doar să zici:„Filat ne crede pe toți măgari!„? E puțin , mai trebuie să știi a zice :„Iată cine sînt și iată cine vreau să fiu!„ Bancher onest? Om de afacer prosper ? Judecător imparțial ?Om politic dezinteresat? Sau pur și simplu mai întîi de toate om, creștin adevărat?
   Pînă cînd semenii mei și prietenul meu blogher vor depăși acest aproape imposibil de depășit desiș de întrebări îzvorîte din hățișurile istoriei eu prefer aici în Dealul Schinoasei să mă identific cu acest blînd, disprețuit și depreciat animal .În primul rînd pentru că este un model de asceză.Îmi este greu să zic în clipa aceasta  dacă există vreun animal în preajma omului care să se mulțumească cu atît de puțin ca măgarul , spre deosebire de pisici, cîini, bovine sau cai. Pisicile sînt infinit de șirete iar caii nemăsurat de gingași în comparație cu măgărușul. Uneori se întîmplă ca acest animal fabulos  să treacă prin vremuri cumplite de foame și greutăți simplu de tot, doar cu un șumuiag de fîn și o gură de apă, și nu doar el, dar și stăpînul său , care se deprinde , după exemplul măgarului, a trece prin mari încercări doar cu o coajă de pîine și o fărîmă de speranță.
    În copilărie , înainte de a mă sui pe coama Șargăi și a galopa printr-un cîmp sălbatec de maci, am învățat a călări pe un nenorocit de măgăruș, printre spini și ciulini.Pe încăpățînarea lui am învățat ce-i răbdarea și ce-i suferința, mult prea devrema. Așa că nu întîmplător însoțitorul  lui Don Quijote , nemuritorul Sancho Panza călătorește și astăzi prin bibliotecile lumii pe un o măgăruș, o altă temelie mai durabilă a vieții pentru om nu există nicăieri. Și nu întîmplător toți marii peregrini s-au îndreptat spre Sfîntul Mormînt  purtați pe poteci de munte și pe drum neidentificat de pustiu de un măgăruș. După cum deloc întîmplător Domnul în ultimul lui drum, cel al Crucii, în care mai întîi , cu o creangă de măslin în mînă, este adulat apoi scuipat, are doar un singur însoțitor devotat, pînă la sînge, măgărușul.
  Așa că fericiți sînt cei pe care Filat și nu doar el, dar întreaga clasă noastră politică insipidă, îi consideră niște măgari. Fericit sînt eu care spre deosebire de colegii mai de la Uniune, mă consider singur un măgăruș, fără ajutorul lui Filat. Pentru că așa îmi rămîne o șansă. În clipa cînd marii noștri stăpîni de astăzi vor porni, fără scamă de copil alături și fără umbră de om drag, pe marele drum al Crucii, inevitabil pentru oricine în viața aceasta, să le ofer devotat o cană de apă și un munte de suferință , poate că măcar atunci vor înțelege ce înseamnă să trăiești și să speri într-o țară furată și pîngărită pînă la ultimul capăt de ață.

LOCUL

  Aleea de la liceul  de arte ”Nicolae Sulac”.Locul plimbărilor mele de vară și toamnă. Locul singurătăților mele. Locul gîndurilor mele.Parcă mai eri mustea de lume acest loc.Parcă mai eri se plîngea la examene. Parcă mai eri se fuma pe la colțuri.Parcă mai eri se cînta Moțart.  Parcă mai eri își făcea loc prin această lume pestriță și avană gunoierul, o femee mută cu mătura, care dimineața strîngea grămezile de gunoi, iar peste zi  gunoaele se făceau la loc. Încît uneori mă întrebam cine dirijează Moțart în aule, femeia cu mătura sau sau profesorii?
  Și iată că astăzi este tăcere, toată această lume s-a scurs.E curățenie ideală. Au dispărut fetele cu buzunarele pline de semințe. Sau împrăștiat băieții cu țigările ascunse în buzunare de taină. S-a topit femeia cu mătura care comunică doar prin semne. Unde oare? Pentru că nimic nu dispare din acest Univers.Nici viață. Nici moarte. Aud că-n regat, departe, e mare ciartă și luptă. Cică cineva ar fi spus că Eminescu este un poet minor, vetust, iar inima poporului romîn un loc de șezut. La care altcineva ar fi zis că acest cineva pentru asta ar fi trebuit împușcat. Pînă aici nimic grav. În lumea aceasta a vrajbei oamenii se-amenință continuu. Cu sudalme.Cu orgolii. Cu îmbrînceli.Cu elitism fiolozofic.Cu sancțiuni economice. Uneori chiar cu arma. Problema este că aici chiar s-a tras. Cică din Academie, ceva nemaiauzit, și încă în niște intelectuali de elită. Vorbe, zgomot, iar aici pe locul plimbărilor mele dau teii în floare și Domnul din cînd în cînd șoptește prin clătinare de ram că două lucruri a întărit pe lumea asta ca de la cer la pămînt: teii și Eminescu.Și poate încă această copillă, repetentă la BAC, care-o aud cum vine din spate, mă depășește și se furișează timid spre umbra și tăcerea Poetului.