Pîine cu unt

  Pîinea. Încă un miracol al copilăriei mele. Poate chiar cel mai mare. Iar uneori cînd privesc la televizor, departe pe planetă, copii înfometaţi mă gîndesc, că nu doar al copilăriei mele ci şi al lumi.Nu ştiu de unde vine acest miracol.Poate de la cinele cele de taină ale familiei, după care, cu burţile pline de ciorbă, înţepeneam deodată într-o muţenie desăvîrşită. Poate ne pică o bucăţică mai bună. Problema vieţii această bucăţică într-o casă cu mulţi copii. .Parcă-l văd pe tata cum ,  veşnic chinuit de  ea, se scoală brusc în picioare, se apleacă  deasupra mesei  şi mătură încet, încet cu palmele lui late  un pumn  de firimituri. Cîntăreşte apoi acel pumn cu privirile ,desface palma   şi zice:" Luaţi , mîncaţi Pîine de la domnul!"

  Sau poate că de la muncile grele ale cîmpului. Din nesfîrşitele lanuri de secară.De acolo se ridica mai întîi Pălăria lui sură, cu pană de cuc,ca un sol, jucînd departe în apele multe ale văzduhului.De sub pălărie răsărrea apoi chipul lui puternic şi ars de soare, parcă turnat,  aţintit fix spre nemărginirile orizontului. Şi abea de dincolo de orizont, de sub chipul lui, răzbătea mai tîrziu căruţa. Un nerv.O vigelie de spiţe,copite şi nări aburite , care clătina lumea, înghiţea drumul şi cotea peste porţile abea întredeschise de mama. " Tpru-u-u!" -striga el şi totul amuţea. După care cobora, tipărea coamele cailor , le desfăcea dinainte opalca şi scotea de acolo pentru noi un călcîi de pîine,uscat ca iasca, negru ca tăciunele.Ce mare minune se întîmpla  în clipa cînd îl ridica sus, sufla de pe el sişca şi zicea: "Luaţi, mîncaţi! Pîine de la iepuri!"

 Sau poate de la pîinea albă pe care mama o cocea doar la marile sărbători, de Paşti şi de Crăciun.Se întîmpla însă uneori,  în lungul lanţ al zilelor de vară,la munci,  să i se oprească şi ei mămăliga în gît.Aşa că alegea o zi, punea scara la pod, cobora un tobultoc de făină chicluită ,din grîu nou, şi plămădea de pîine albă.Sfînt momentul acesta al copilăriei noastre, o sărbătoare fără de sărbătoare, cînd da gurarul de la cuptorul încins între-o parte şi scotea o pîine albă, mare şi rotată , cît o roată de căruţă. Rupea pîinea aceea cu mîinile , în darabe mari, ne cuprindea din priviri şi zicea : " Luaţi, mîncaţi! Pîine de la îngeri!".

      Sau poate de undeva mai adînc, de la poznele noastre, care stau ca  o zdreanţă de nor posomorît pe cerul copilăriei.  Şi asta în timp ce mama muncea pe rupte. " Măi copii!"- striga ea uneori după ajutor.Cine s-o audă însă şi cine s-o sprigine? Vîntul ? Ograda pustie? "Las-că vă prind eu, nenorociţilor!" - ameninţa ea  cu mătura devale, spre iazuri.Trecea o clipă însă, scotea din blidar o pîine mare, albă, de împăcare, anume pregătită, o tăia hrinci şi zicea:" Haide, veniţi! Luaţi şi mîncaţi! Pîine de la mama!"

    Luam. Pîine de la Domnul. Pîine de la iepuri.Pîine de la îngeri.Pîine de la mama. Pîine care părea că ne satură şi în acelaşi timp nu ne-a săturat niciodată.Poate pentru că hrinca ceea de pâine era legată de fiecare dată cînd o luam din mîinile trudite ale părinților de cîte o poveste nouă pe care doar ei știeau să o compună și să o spună.Venea o vreme în viața  fiecărui copil de la țară din timpurile acelea cînd  poveștile  se terminau.Și rămîne doar simpla, rudimentara bucată de pîine.Pîine cu oloi.Pîine cu sare.Pîine goală. Pîine plă care îți amăgește gustul , te satură definitiv și te  învață greutățile  și te scoate desculț la marele, lungul și anevoiosul drum al vieții.în loc să astîmpere foamea mai mult o provoacă.Și cine știe poate că aș fi tras și eu o grămadă de foame ca multă lume pe vremea aceea.Norocul sau cine știe nenorocul vieții mele esteînsă că exact atunci , sus, în capul satului, pe şleahul dinspre Corbu ,s-a ridicat o fabrică de zahăr.Și o mîndrețe de orășel în jurul ei.Multă lume s-a grăbit încolo după cîştig. sărmana şi ea să ne sclipuiască cîte o bucăţică mai bună .Parcă o văd şi astăzi cum îşi încarcă bidoanele cu mană de la vaci, cum îşi îmbracă pufoaica, cum îşi leagă şalinca după cap şi porneşte ,cu picioarele pînă la glezne în noroi , pe  noroaie ale drumurilor de ţară. Uneori,în iernile mele de nesomn, cînd gîndul ratării mă strîne de gît, îmi pare că şi astăzi  înnoată prin întunericul vîscos al nopţii, urcă neîncetat, ca bibleicul Iov, spre un uriaşul coş de fum din zare ca să facă un rost pentru copiii ei în lumea aceasta  în care banul începea să fie totul. L-a făcut totuşi sau nu? Multe bucurii ne-a adus ea, o ţărancă analfabetă, de la zavod.Şi cutii de creioane.Şi hărţi colorate.  Minunea  minunilor însă era totuşi, un boţ de unt, pe care, cumpărîndu-l  îl învelea grijuliu într-o băsmăluţă albă şi-l tăinuia undeva adînc, adînc în cotloanele răcoroase ale cămării.Potrivea momentul apoi,ne aşeza la masă, îl scotea  şi-l netezea subţire, subţire, întinzîndu-l cu o infinită speranţă , ca un abur, pe hrincile de pîine, poate că ne satură:"Luaţi şi mîncaţi! Să nu vă văd cu darabul prin sat.!" N-am împlinit niciodată această sfîntă dorinţă a ei.Pîndeam o clipă, ascundeam hrinca sub poalele hainei şi alergam la joacă. În Grădina lui Uncu.În grădina fără de garduri.În grădina cu o casă pustie.Şi cu un prieten care mă aştepta neîncetat.Nu ştiu cum a apărut acel prieten în viaţa mea.Poate că din întîmplare.Sau poate că mi l-a trimis Domnul.Nu ştiu exact cum îl chema.Poate că Gicu Calancea. Sau Gicu Gribencea. Sau Gicu Vancea.Numele lui îmi scapă. Ştiu însă că era dintr-un sat străin. Şi că era nemăsurat de bun.Smerenia înseşi. Şi fără mamă. Şi cu un tată contabil care lucra ca un rob la zavod. Lacom tatăl său.Şi aspru.Şi singuratec. Iuda îi zicea satul.Veneticul. Ani întregi am ascuns hrinca de unt sub poala cămăşii şi-am alergat s-o împart cu el. Ani lungi am muşcat  pe rînd din ea.Ca nişte fraţi.Ca dintr-o mare minune a lumii. Eu o gură .Şi el o gură. Muşcam şi alergam .Alergam şi muşcam. Grădina lui Uncu era unicul loc din lume unde ne săturam. Şi ne rătăceam. Cu o coajă uscată de pîine puteam să ne ţinem sătui o zi întreagă de vară, de dimineaţă şi pînă seara tîrziu..Şi să ne căutăm.Şi să ne regăsim. Pe după copaci. Prin casa pustie.Sau în stelele de pe frunţile cedrilor. Pînă cînd într-o zi a vinit şi el cu o hrincă de pîine cu unt. A scos-o de sub poala cămăşii, cu unt de două degete netezit pe ea , şi mi-a zis:" Muşcă!" Am muşcat. Şi de parcă m-aşi fi prăvălit în abis. Pîine cu unt de două degete întins pe ea. Pîinea civilizaşiei.Pîinea puterii. Pîinea competiţiei. Cine o muşcă odată nu se mai satură niciodată de ea. Din ziua aceea  copil mai cuminte pe lume ca mine nu s-a aflat.Toate le-am lepădat. Şi grădina lui Uncu. Şi poznele. Şi prietenii. Stăteam acasă, lîngă mama, o ajutam la muncile casei şi ciuleam urechile: poate o cheamă vecina." Fa Hană, mă auzi?" - răsuna la un moment dat de pest gard. Ce mare bucurie chemarea aceasta pentru mine.Scîrţîia portiţa, dispărea mama ,acaparată de bîrfele satului, şi eu mă grăbeam în adîncul cămării, la legăturica de taină a mamei. O găseam, de fiecare dată în alt loc, rupeam un dărap de pîine şi-l ungeam din belşug cu unt, zi de zi, mă aşezam la masă şi-l mîncam de unul singur, poate mă satur.Pe cît mai mult mîncam pe atît mai flămînd deveneam.Şi cine ştie unde aş fi ajuns cu această foame a mea şi aceast singurătate dacă aş fi continuat aşa. Poate că m-aşi fi făcut un parlamentar. Sau un oligarh. Sau aşi fi nimerit într-o celulă de penitenciar.S-au aş fi rătăcit ca un cîine maidanez prin Europa. S-a întîmplat însă că într-o bună zi, pe ploaie şi vînt, de undeva din adîncurile satului, de printre grădini şi hîrtoape , s-a strecurat şi mi-a răzbătut în faţă, ca un şarpe, o veste:"S-a aninat!" "Aracan de mine!Cine? "- a prins a boci mama."Iuda!" - a răspuns cineva de departe.Vuia satul:"Nesăţiosul!". Gemea cu crengile la pămînt Grădina lui Uncu: "Sărmanul!". Plîngea cu lacrimi de foc mama:"S-a săturat,Doamne! A lăsat un copil pe drumuri!" Lacrimele celea  au întrat pentru totdeauna în inima mea.De parcă ar fi plîns cu lacrimele mele.Trei zile am stat în pat, ca un mort, fără să mănînc şi să beau, după care m-am ridicat, am uns o hrincă de pîine cu unt, faţă de mama, subţire , subţire, aşa cum îi plăcea ei, şi-am alergat în Grădina lui Uncu, să-mi caut prietenul. Pe Gicu Calancea. Sau pe Gicu Gribencea. Sau Gicu Vancea.Nu l-am găsit însă, nici în Grădina lui Uncu, nici în casa lui de la margine, nici în vreun sat de alături.Şi de atunci îl tot caut.Întreagă mea viaţă nu este decît o căutare..Şi o singură zi.Mă scol dimineaţa , şoptesc rugăciunea, îmi ung o hrincă de pîine cu unt şi pornesc spre ea ca spre o nouă creaţie a Domnului. Ca spre o mare taină ascunsă în ea. Doamne ce lugă e această zi şi ce mare taina.Şi unde e Gicu Calancea. Sau Gicu Gribencea. Sau Gicu  Vancea.Sau unde sînt eu.Abea acum îmi dau seama că ţara aceasta nu este decît o grădină pustie, fără de garduri. O jertvă.Şi-o aşteptare. Pentru o hrincă de pîine cu unt. Dau mîinile în jos şi mă aşez la masa de scris.Aştept şi eu. Poate că de undeva din străfundurile hîrtii se ridică Gicu Calancea. Şi-mi întinde o hrincă de pîine cu unt, minunea civilizaşiei.Eu muşc, mă praval în abis şi strig disperat:"Iartă-mă, eu sînt vinovat!" Şi poate că mă aude. Şi-mi întinde mîna.Mie.Ţării. Şi civilizaţiei.

VALEA GRECULUI, VALEA PLÎNGERII

                                                                         La rîul Vavilonului, acolo am şezut, şi am plîns,
                                                                         cînd ne-am adus aminte de Sion.
                                                                                                             Psalmii 136,1

   Dragă Ana! Astăzi este ziua mea. Iar mîine este ziua ta.Două zile de naştere  aşezate de Domnul una lîngă alta parcă anume pentru a fi sărbătorite împreună ani de-a rîndul împreună, cu toată rubedenia,cu potop de lume  și potop de crizanteme în Dealul Schinoasei.Astăzi aici este pustiu, doar umbra mea rătăcește prin casă,numărîndu-mi zilele, și doar vișinul freamătă la geam, scuturîndu-și  frunzele.Ca niște singurătăți zilele mele.Și ca niște picături de ceară frunzelle vișinului.

    Lumea astăzi ,spre nefericirea mea și a ta,și poate a milioane de alți pămînteni, cu excepția vișinului, este extrem de grăbită. Lumea nu are timp, nu cutează să-și privească în față deloc ,măcar o clipă.Mereu aleargă către altcineva și altceva.Într-un galop nebun.Mereu se-ntîlnește și mereu se desparte. Pe cît de nemărginită și cu ochii la cer era lumea eri, pe atît de neîncăpătoare și cu ochii în pămînt a devenit astăzi.Privesc uneori la televizor  şi mă cutremur.Programele matinale încep pe mînecate cu accidente și se termină seara tîrziu, după miez de noapte, tot cu accidente , blocurile de ştiri încep cu  accidente şi cu accidente se încheie, cad avioane supersonice, deraiază trenuri de mare viteză,se ciocnesc automobile, mor oamenii ca într-un adevărat măcel. Continentele în acest început de mileniu, au devenit un uriaş cîmp de întîlniri şi despărţiri, iar omul un ghem de frică şi nelinişte. Să fie oare catastrofa subliminal, după cum tot afirmă în previziunile și scriirele lor de ultimă oră postmoderniștii, un scop înconştient al omenirii?

      N-am crezut niciodată în aceste  profeții.Prima ta plecare însă la Strasburg,la studii, în orașul cela medieval din centrul Europei a risipit tot optimismul meu.Ţii minte cum te-ai zmuls din brațele mele,ca dintr-o colivie,ai suit în maşină și-ai plecat necugetat de fericită?   a pocnit poarta cu dinţii ei de oţel,reci, nemiloşi, a scrîşnit "Mercedesul" din balamale, a sunat lung , suicidar, undeva aproape, undeva departe  o sirenă, care s-a contopit cu clacsonul automobilului, şi mi s-a părut că gata, se clatină casa, se sfîrşeşte lumea."Ana, fiți atenți!" - am suspinat și strigatul meu s-a stins, înăbuşit, înainte de a fi sunat pe buze. Simţea inima mea că ceva trebuie să se întîmple, chiar dintru început, chiar de la primul tău drum!Şi n-a greşit. În Ungaria mi se pare, într-un orăşel de provincie, pe traseu,cineva din voi, tu , sau mama, sau şoferul, nu mai ştiu, tocmai cînd contemplaţi nesfîrşitele frumuseţi ale cîmpiei Panonia,castelele ei medievale și verdele crud al verii, a simţit că se-năbuşă.Ardea motorul. Cine ştie de la ce s-a aprins, de la suprasolicitare,de la viteza mare, de peste o sută de chilometri pe oră, în care l-ați pus chiar din start, de acasă,grăbindu-vă spre destinație, sau de la careva defect de fabrică, căci motorul era nou nouț, sau de la prostia şoferului, care din negligență și necunoaștere l-a alimentat cu benzină în loc de motorină,așa cel puțin arăta cecul de plată,pierdut enigmatic mai tîrziu,  sau pur și simplu de la aventura voastră, de la aventura lumii în general, care astăzi e toată pornită pe sărbătoare și spectacol, norocul vostru este ,însă, că aţi descoperit incidentul la timp.N-am să uit niciodată cum ați sunat și strigat în telefon, de parcă aș fi fost alături, într-un sătuţ din Ungaria, sau dimpotrivă voi eraţi  undeva pe o hudicioară din Schinoasa  și puteam să vă ajut cu ceva:„Ardem!” Asta e, ardem, am pierdut cu toţii  instinctul de conservare şi salvare în lumea aceasta atoatecivilizatoare.Şi nu ne putem din păcate ajuta unul pe altul cu nimic.Sau nu ne auzim.Sau sîntem prea departe unii de alții.Sau vrem binele dar ceva ne împinge să facem mereu răul.Răul este între noi și înaintea noastră. N-ai să uiți probabil nici tu cum ai coborît din mașina avariată, încinsă de fum și de flăcări,doar cu telefonul și cîteva haine în mînă,cum ai trecut cu frică pe carasobil și cum,ajunsă în afara pericolului, ai început să-ți pipăi înfrigurată gentuța.„ Actele! Nu cumva le-am uitat în mașină?” - ți-ai zis.Erau la loc, în gentuța ta elegantă de piele, achiziționată special pentru acte, cu mult înainte de plecare, şi poate că văzîndu-te cu ea în faţa oglinzii, atunci demult, cum scoţi şi aşezi la loc actele, mai mult într-un joc, pentru prima dată am priceput că am fată mare,că într-o bună zi vei pleca,iar în altă zi, mai tîrziu, voi rămîne și eu , ca și tatăl meu,singur și neputincios, și m-am întrebat: oare ce voi face? Am alungat însă, ca și acum, acest gînd urîcios. Ai scos deci deci actele din gentuţă,acolo pe carosabil, și te-ai uitat la ele ca la o mare minune.Apoi le-ai pus la loc.Apoi iarăși le-ai scos.De parcă ai fi continuat, încîntată, jocul cela de-acasă. De zeci de ori le-ai tot scos și le-ai tot pus la loc, încercînd să te convingi că totul e-n regulă,că da ,ai cîștigat concursul de admitere, dintre sute de alţi concurenți, că a doua zi dimineața,exact la ora fixată, te vei prezenta în Strasburg, la Universitate, pentru a fi înscrisă la facultate, că ești aproape gata studentă. Pînă cînd , printre acte, ai scos şi cutiuţa de machiaj, cu tot cu oglindă, care a lunecat şi s-a spart. Mii de ţăndări strălucitoare au împînzit asfaltul Ungariei. lunecat şi s-a s Cum însă dacă mașina, această putere a lumii, stă moartă alături, ca un monstru? Dacă șoferul stă și el alături de ea,neputincios, cu cîrpa în mînă, mort și el de frică. Dacă ungurii pe care îi chemați să vă ajute  alături  Acesta a fost primul tău gînd care te-a fulgerat pe carosabil.Nu cumva le  Aşa s-au altfel ,însă, el te-a pus faţă în faţă cu viaţaAsta era însă abea începutul. Peste cîteva zile, întoarsă de la Strasburg, mama a plecat iarăşi în drum, de data aceasta  în interes de serviciu, spre China.După care nu mult şi , fără să mă fi anunţat prevenziv, tot încolo s-a deplasat şi Veronica. Nu s-a închis bine uşa după Veronica şi inima mea a săltat puternic, ca o corabie în furtună. Drumuri, drumuri,numai drumuri în viața mea, în casa mea,în Schinoasa, în lume și atît de încîlcite, ca o plasă subțire de păianjen, încît uneori nu se vede nimic dinspre ele, nici o șansă. Abea atunci cercul s-a închis definitiv în jurul meu.Abea atunci am înţeles şi simţit cu adevăratelea singurătatea şi frica de moarte, care pînă odinioară nu erau decît un gest teatral, o închipuire şi un moft. Un pas mă temeam să fac. De cine să mă sprigin? O vorbă nu mă încumetam să zic. Cine să mă audă? Maica lui Dumnezeu, am murmurat eu înăbuşit, nu mă lăsa! Asta însă încă nu era totul.Afară mă  mai aştepta o fiinţă, la fel de neputincioasă şi singură ca şi mine, Rem, cîinele copilăriei tale,paza credincioasă a casei, prietenul nostru comun, care nu mîncase de cîteva zile şi care aştepta măcar un călcîi de pîine, măcar o ţîrică de plimbare şi libertate, atît cît se cuvine unui cîine în lumea asta egoistă și rapace. Cînd ai şti cu cîtă umilinţă şi devotament m-a întîmpinat cînd m-am apropiat de ţarcul său, cum s-a ghemuit la pămînt, contopindu-se cu ţărîna cînd am întrat la el, şi  cum s-a uitat la mine, cu ce ochi, cînd l-am mîngîiat şi hrănit, dacă ai fi văzut toate acestea, în clipa aceea, şi dacă ţi s-ar fi întîmplat apoi să trăieşti vreo neputinţă, aşa cum am trăit eu atunci  şi cum trăiesc eu adesea în ultimul timp, sînt sigur că nu te-ai i fi încrezut nicicînd  în ajutorul omenesc.Şi nici pe viaţă n-ai fi pus mare preţ. Sus, însă, pe un cer de smarald, într-un ocean de lumină,al astrelor, strălucea soarele, jos, alături, în alt ocean de lumină, al vieţii şi ierbii, se cutremurau de vînt,  cu miriade de frunze, copacii. Viaţa mergea înainte, zbura spre veşnicii.Şi cît îţi trebuie uneori, cu toată vremelnicia ta pe pămînt, ca să se te agăţi iarăşi de această viaţă. Uneori doar un strigăt, un suspin,din adînc. La cer. Sau ciuva de alături.Poate chiar unui cîine, care să-ţi răspundă şi să-ţi dea sentimentul că nu eşti singur pe lume, că mai trebuieşti cuiva. Aşa că m-am uitatat la el, am oftat adînc din rărunchi ţi-am strigat scurt:"Rem!" El s-a culcat la picioarele mele, eu m-am aplecat, l-am apucat de cap, auzindu-l cum suflă aproape, ca pe o fiinţă dragă, i-am pus zgarda, am legat cureaua  şi, ţinîndu-mă cu mîna strîns de ea, încet, încet, cu păşi mărunţi, tremurători, purtaţi de pieptul lui muşchios şi puternic înainte,am pornit sprfe Valea Grecului.O grădină a raiului, lăsată în paragină şi veşnic disputată de mai marii vremurilor, această vale. Primul a poposit aici după „perestroică”, în anii noştri  tulburi de speranţă şi avînt, Andrei Sangheli.Erau vremuri grele, timpuri de război şi pace, cu împuşcături şi salve de şampanie, în care independenţa se pierdea şi se recîştiga în fiecare oră.Demnitarii munceau, mîncau şi dormeau în birouri. Zile şi nopţi în şir. Mai cu seamă premierul Andrei Sangheli care care stătea în masivul său cabinet  , încărcat de telefoane şi de lume, de la Casa Guvernului.Rar de tot îşi părăsea el locul de muncă. Poate doar în otrele de cumplită oboseală şi de incertitudine a deciziilor. Scurte  Venea, cobora devale la „brigadă”, lăsa maşina sub stejar, la prietenul său, un schinoşean tăcut şi ursuz, dar extrem de devotat, ultimul stăpîn al acestei văi, şi urca cu pas scurt, liniştit, pe un traseu ştiut doar de el,cucerind una după alta ,vestitele, celebrele terase budiuliste.Cămaşa lui albă licărea de departe ca un steag de pace pe ele. Am urmărit-o nu odată de la balcon cum flutură în zare. Ce gîndea în acele plimbări vestitul demnitar? O renaştere a acestui altar al neamului pîngărit de predecesorul său, veterinarul Ivan Bodiul? Un proiect al său personal? Sau pur şi simplu asculta cum sună iarbă unduindu-se cosmic sub mişcările vîntului, se minuna de faptele marilor boieri de odinioară,întemeietori de țară, care cine știe le vom mai putea repeta vreodată? Este greu de zis. Dar un lucru e clar,după plecarea lui Andrei Sangheli din aceste locuri și de la putere,renumitul Institut al viilor și livezilor, înglodat în datorii și furat pînă la ultima lețcaie s-a prăbușit,într-o singură noapte, împărțindu-se într-o puzderie de alte gospodării.Și Valea Grecului a început să moară. timp aici a fost locul de popas şi plimbare al lui  Şi poate că e bine că nu o pot împărţi. Ziua întreagă am rătăcit apoi împreună cu Rem printre livezile de cireş şi migdal.Doar seara m-am întors acasă. A doua zi am luat-o de la capăt. Se coceau măceşii pe terase, musteau murele , ascunse printre tufele de busuioacă, miroseau tămîios strugurii,  pocneau nucile, căzînd la pămînt şi se zbătea inima mea, gata să sară şi ea din piept, ca o nucă, dar nu renunţam.Urcam şi coboram terasele în fiecare zi, coboram şi urcam pînă cînd într-o zi , spriginit de Rem,am ajuns sus de tot, sub măslini, locul popasurilor noastre, acolo de unde te-am învăţat să visezi şi de unde lumea şi casa se vedeau ca-n palmă,şi pentru prima dată am simţit că mi se taie răsuflarea: ce frumuseţe sălbatecă!Încă o clipă şi aş căzut la pămînt. Doborît de frumuseţe şi nu salvat, cum ar zice Dostoievski.De acolo,însă, din inima frumuseţii acelea,  de pe o cărăruşă uitată sau poate din Strasburg, s-a zbătut de odată şi s-a ridicat tot atunci pînă la mine, odată cu zbuciumul nervos al lui Rem, un apel de telefon:"Tata!" Nu ştiu dacă te-am auzit mai disperată vreodată.Şi nu ştiu cui am strigat şi eu,în telefon, ţie sau mie:"Ţine-te!" Dar nici asta  nu era totul.Nici schimbul de facultate pe care l-ai făcut în continuare. Au urmat scurtele, fulgerătoarele tale vacanţe din primele luni de studii, care începeau şi sfîrşeau prin venirile şi plecările tale de-acasă.Mai exact, întîlnirile şi despărţirile noastre din început.Ele au împlut paharul amărăciunii. Nu ştiu dacă am trăit ceva mai sresant şi deprimant în viaţa mea. Şi cred că nici tu.Un sentiment sau eveniment  care răsărea chiar din tinda casei mele, o trăire  personală şi scumpă, intimă, predestinată doar mie, care părea că mă împlineşte şi care la un moment mă depăşea,trecea de mine, risipindu-se în miriade de catastrofe şi făcîndu-mă.Unde era catastrofa? Departe în lume sau sub picioarele mele?  Nu dovedeai să întri în tinda casei şi începeai să te pregăteşti de plecare.Plecai  la Strasburş şi gîndul tău alerga înapoi în  Dealul Schinoasei. Necontenit. Psalmistul spune despre acest fenomen simplu: omul ca iarba, un vînt  Cine ştie poate că s-ar fi prăvălit, poate că praful s-ar fi ales din ea,pustiul şi şi disperarea, dacă peste o săptămînă nu te-ai fi întors.După care iarăşi ai plecat la Strasburg.Şi iarăşi te-ai întors.Şi iarăşi ai plecat.Pînă cînd într-o zi întîlnirile şi despărţirile noastre din tinda casei în loc să o şteargă de pe faţa pămîntului, cu tot cu loc şi cu nume, au  făcut-o şi mai plină, au ridicat-o şi mai sus, cu geamurile pline de soare, în văzul Schinoasei,la marginea lumii şi a speranţei.Miazmă dulce de trandafiri şi lacrimă sfîntă întîlnirile şi despărţirile din tinda casei acestea.Scopul vieţii mele din toate timpurile. Piscul ei..Loc de rugăciune şi de taină tinda în care se întîmplă acest pisc.Stau cîteodată iernile, cu geruri cumplite de-ţi îngheaţă suflarea ,sau verile, cu călduri de te topeşti, la masa de scris , fără de nici un cuvînt , într-o casă pustie ,şi mă întreb :care e sensul? Pînă cînd, îmi zic?Şi iată că deodată de undeva de sub întinsurile înţepenite ale zăpezilor sau de sub deşerturile moarte ale căldurilor răzbate  un clinchet slab, abea auzit de clopoţel:"Dzin!". Parcă este şi parcă nu este. "Dzin !"- mai răsună odată, aproape de tot. Şi încă odată, din chiar pragul casei.Este, e el, clinchetul  inconfundabil al soneriei, ecoul vocii tale, unul dintre milioane, care iată odată pornit de departe spre casă, odată răsărit din muţenia aşteptărilor, dintr-o cască de telefon sau dintr-o fereastră distantă de internet, într-o clipită răzbate meteoric prin vămi şi prin aeroporturi, trece pragul, se srecoară printre uşi, mă ridică  pe sus de pe scaun,  mă zboară ca pe o pană pe scară , ne pune faţă în faţă, tată şi fiică, fiică şi tată, şi ne  aruncă brusc în tindă, în braţele îmbrăţişărilor tale , în braţele îmbrăţişărilor mele, într-un vîrtej neoprit, de suspine şi plînset, care nu mai pricepi, e bucurie sau mahnă, e întîlnire sau despărţire. În ultimul timp m-am gîndit des la aceste momente, la această podoabă a mea.Există în ele o taină care preface bucuria în mahnă şi mahna în bucurie, o putetre care  mă smulge din mizeriile şi contradicţiile veţii, mă eliberează de toate poverile, şi mă urcă sus de tot peste ele , ca o pasîăre, prefăcîndu-mă pe mine însămi în viaţă. Fiodor Dostoievski, marele cunoscător al tainelor omeneşti, într-o scrisoare către fratele său Mihail, cu eşafodul în faţă, îi scrie simplu de tot despre acest moment  :"Ăto otrada!Ne unîti i ne pasti- vot v ciom jizni." Şi dacă e aşa pe ce se ţine totuşi viaţa mea în lumea asta întoarsă pe dos, unde lumea mai mult pleacă decît vine şi unde vîntul şuieră a pustiu.Un timp am crezut că  pe dorul tău de copilărie, pe Rem. Pentru asta te întorci acasă, să-l auzi şi să-l vezi pe Rem.Ţii minte cum a apărut pe lume , neputincios şi mic,în deplină noapte, cu ochii închişi, lăbuţele moi şi o mulţime de fraţi mai puternici, care l-au tot înghesuit de la pîntecele unei căţele blînde şi bune pînă cînd într-o zi a rămas singur, nenorocit şi prăpădit.Nimeni n-a vroit să-l ia. L-am luat noi.L-am lăsat să ne fie cîine de pază. Şi zeu ocrotitor al casei acestea.Aduţi aminte de plimbările pe care le-am făcut împreună cu el, alături de casă , în în Valea Grecului. El şîşnea înainte, fugea,se bucura, amirosea fiecare iarbă, simţea că viaţa e scurtă. Iar noi alergam din urmă. Nici n-am observat, cînd a crescut,  un rotfeler de toată mîndreţea, un paznic de mare preţ.Nici n-am simţit cînd te-ai ridicat şi tu, o fată ca din poveste. Nimeni nu se apropia de el, nimeni nu-l hrănea, doar noi doi.Te aştepta şi simţea cînd vii de la şcoală încă de pe drum, din Dealul Televiziunii. Cîini , spre ruşinea noastră, ştiu uneori a preţui devotamentul mult mai adînc şi mult mai bine decît specia umană.Într-o zi însă , grăbit, pentru că lucram la televiziune,te-am întrebat: "Ana, l-ai hrănit pe Rem?" "Da, tată!"- mi-ai răspuns impasibil.Cratiţa cu mîncare ,pe care  o pregătisem, însă stătea plină plinuţă, neatinsă pe plită.Era pentru prima dată cînd mă minţeai.O lacrimă tristă s-a cotilit pe obrazul tău.Şi alta fierbinte în inima mea.Gata, copilăria ta plecase."Tata,- m-ai rugat atunci, -m-ai dă-mi o şansă!" Ţi-am dat-o şi asta pentru că era şi şansa mea.Au trecut atîţea ani de atunci, atîtea întîlniri şi despărţiri în tinda casei şi iată astăzi mă întreb ce şansă ar putea să-ţi dee ţie sau mie Rem dacă el nu te mai recunioaşte ?Dacă tu nu-i poţi arunca măcar nişte firimituri de pîine, printre gratii, ţi-i frică? Sau poate că şansa ta sînt totuşi vacanţele, vii acasă, te scuturi de fricile lumii acestea globalizate, te bucuri, te încarci de impresii, şi te întorci înapoi la marea  luptă a finanţelor, acolo unde o franţuzoaică după examen, într-o aulă la Sradburg, ţi-a zis:"Ana, eşti de nedepăşit!".Deşi am impresia că nici vacanţele în ultimul timp nu-ţi sînt de mare folos.În primul rînd, pentru că le cheltui pe fleacuri, mereu te tot duci undeva prin oraş şi mereu te întorci, de pargă ai căuta ceva de negăsit, astfel încît abea dacă reuşim să ne spunem ceva mai de preţ. Apoi, pentru că sînt scurte , tot mai mici şi mai mici, vara aceasta ţi-a ajuns bunăoară cît să dai o fugă la mare, în Turcia, împreună cu mama şi cu Veronica, fără mine.M-a durut un pic, dar mi-a trecut , pentru că ştieam că alta e şansa ta şi şansa mea. Care alta, mă întreb? Cea a unui loc de muncă în Occident? Posibil. Este visul de aur al moldovenilor care şi-au închis casele, au lăsat bătrînii şi-au plecat într-un drum al Babilonului, al lacrimii şi pătimirii. Cîţi din ei , peregrini pe cărările lumii, n-au visat să-şi găsească o muncă prestigioasă la Londra, la Paris, la Milano sau în altă capitală din Europa, să se căsătorească acolo , să se stabilească şi să se afirme, iar în fapt au spalat latrine şi au îngrigit de alţi bătrîni decît ai lor? Unii însă au avut noroc. De ce n-ai avea adică şi tu o ţîră de noroc? Sau pur şi simplu de ce , cu masterul făcut strălucit, nu te-ai întoarce acasă unde  ai de toate şi ai putea munci şi-mi da cîte o cană de apă dacă devin neputincios, Taina din păcate însă nu e nici noroc şi nici interes egoist.Păstrez în arhivele mele încă din tinereţe cîteva scrisori ale lui  Constantin Noica extrase de prin revistele vremii. Sînt nişte răvaşe şi gînduri către  fiinţele apropiate ale unei personalităţi , care a făcut nişte lucruri fundamentale în cultura romînească şi poate chiar în cea universală.Este filiozoful pe care odată demult l-am luat  drept  model în viaţa mea. Din vreme în vreme revin la ele şi , curios lucru, de fiecare dată descoper cîte ceva nou .Iată bunăoară ce-i scria Constantin  Noica ,acum cîteva decenii, fiului său la Londra care hotărîse să se călugărescă:"Citesc cîteodată Mineurile Bisericii Ortodoxe, care-mi plac pentru limba lor romînească fără pereche, şi găsesc în Mineul pe septembrie,  la ziua lui Simion Stîlpnicul, rîndurile acestea uluitoare:"Cuvioase părinte,  de ar avea graiu stîlpul, n-ar înceta a vesti durerile, ostenelile şi suspinurile tale; însă acela nu el te ţinea pe tine, ci mai ales umezindu-l tu, fericite, cu lacrimele tale, ca un pom îl ţineai". Ce minune de gînd, ce vorbă şi ce faptă dincolo de orice judecată citează strălucitul filozof!Aici e miezul de foc. Şi duhul. Şi taina.În gîndurile inepuizabile, sentimentele şi faptele dincolo de orice judecată ale cîte unui sfînt sau ale cîte unui geniu creator care au ştiut  întîmpina calm urîţeniile şi vremelniciile  sorţii, ţine stîlpul vieţii neclintit în picioare şi mişca viaţa, neabătut înainte, prefăcînd-o într-un pom veşnic roditor. Şi noi ce-am făcut cu aceste fapte dincolo de orice  judecată? Cu aceste gînduri  care pe timpuri ne-au cutremurat sau salvatt? Cu scrisorile lui Dostoievski şi Noica, ale lui Velerimovici şi Vulcănescu? Le-am împachetat frumuşel şi le-am ânchis în sertare Sau  le-am sigilat în volume şi le-am uitat prin biblioteci.Mai mult am uitat chiar şi noi să scriem scrisori. Cine ştie poate că de asta şi viaţa nu prea rodeşte şi civilizaţia nu prea merge.Poate de asta uneori pare că stadioanele sînt parlamente şi parlamenteşle stadioane, războaiele au faţa de pace şi pacea are faţă de război.Omul iată comunică mai mult ca niciodată în secolul acesta al internetului, prin scaipuri, telefoane, emailuri şi tot singur rămîne, tot mai singur şi mai singur, chiar şi-n familie. Totul e precar în lumea asta,  care parcă este şi parcă nu este.Primul stîlp al casei acestea din Dealul Schinoasei, de sub tinda ei, de sub întîlnirile şi despărţirile noastre de astăzi, l-am bătut într-o toamnă tîrzie. Se desfrunzeau copacii şi eram fericit. Toată viaţa am fost un peregrin, am tot călătorit cu bulendrele dintr-un colţ al Chişinăului în altul,  m-am adăpostit  prin  gazde, prin cămine, cu speranţa că poate-mi găsesc un loc în el. Aşa şi nu m-a primit. Iată , mi-am zis, măcar marginile lui  mă primesc, măcar Dealul Schinoasei mi-a făcut un loc,  unde pot în sfîrşit să sădesc o livadă şi să-mi cresc copiii.Scurtă mi-a fost bucuria, însă, a doua zi stîlpul era la pămînt.L-am ridicat în picioare şi peste o zi l-am găsit iarăşi la pămînt.Pe scurt , l-am tot bătut şi mi l-au tot dezbătut  pînă cînd într-o zi am priceput, doar cu voinţa şi doar cu drepturile, nu fac nimic: eu sînt venetic pe aceste pămînturi, un orăşan venit de la ţară. Iar un venetic în lumea schinoşenilor, ca de altfel şi-n lumea ceea a ta, în marile centre financiare din Londra şi Paris, Berlin şi Bejin ,prin cutumă, cu toate Constituţiile în mînă, are doar un singur drept: dreptul robiei şi umilinţe. Asta e soarta moldoveanului astăzi, cea a veşnicului peregrin, care parcă are ţară şi parcă nu are, parcă are un loc pe pămînt şi parcă nu are. Greu a fost acest adevăr pentru mine, ningea bogat, scămos, peste Dealul Schinoasei, peste umerii mei, acoperindu-mă cu o mare tristeţe, stîlpul stătea prăvălit la pămînt, cerul era de nepătruns, drumurile se topiseră şi ele în ceaţă şi pentru prima dată în viaţă n-am mai vrut să fac nimic, nici să văd pe nimeni, doar să stau şi să plîng, departe de lume,cu stîlpul în faţă. Ca la apa Babilonului. Atunci se pare tata s-a aşezat şi mi-a scris, prima lui scrisoare în viaţă."Dragul meu copil! - a înşirat el pe o foaie de caiet, cu litere de-o şchiopă,- eu şi cu mama ta sîntem bine sănătoşi. Dar tu ce mai mai faci? Cînd treci pe-acasă? Cu drag, tata." Ruşinea mea această scrisoare. Dar şi norocul meu.În cîteva ore am fost acasă, am stat , am vorbit, am făcut o lungă plimbare prin sat, pe la cele două biserici aflate-n paragină, pe la cimitir, pe la vechea şcoală de zemstvă, după care m-am întors la oraş, la familia mea şi la munca mea , la stîlpul meu care, mare minune s-a aşezat la loc şi-a început să crească într-o mare şi frumoasă casă.Greu a crescut casa aceasta,se pornea , se oprea, iarăşi se pornea să crească şi iarăşi se oprea.Uneori oprindu-se, din lipsă de bani, de meşteri, din alte mari greutăţi,  părea că nu se va mai ridica niciodată, că scopul meu nu este decît o mare utopie. Dar de fiecare dată se întîmpla că tocmai atunci tata se aşeşza şi-mi scria  o altă scrisoare. Avea un simţ al nenorocirilor şi un instinct al vieţii deosebit, care-l ajuta să se descurce în orice situaţie. Tu ce mai faci, mă-ntreba el? Cînd treci pe-acasă? Şi iar mă rupeam înapoi acasă. Şi iar mă smuceam înainte la zidirile mele.La stîlpul meu. La casa mea. Păstrez aceste scrisori pînă astăzi.Un maldăr întreg.Toate absolut identice , pînă la o virgulă. Doar data diferă pe ele. Şi plicurile, multicolore, ca o speranţă care nu moare niciodată. Cu scrisorile acelea am ridicat casa aceasta de pe Dealul Schinoasei, desăvîrşind-o sus de tot , pe stîlp, cu o masă de scris ca un acoperiş.Cu plicurile acelea multicolore , ca nişte matcale de aţe ale mamei, te-am crescut pe tine, te-am învăţat să plîngi şi să rîzi, să cazi şi să te ridici, să prefaci eşecul în reuşită, logodindu-te sus de tot, la îmbrăţişarea inimii şi minţii, cu visul de aur al Cambridjului.Cu ele am scris primele mele nuvele, am peregrinat dintr-o redacţie în alta, am schimbat o puzderie de munci, am dormit cu capul pe birouri, cîştigîndu-mi bucăţica de pîine şi pregătindu-mă pentru unicul, adevăratul şi desăvîrşitul meu chin, cel de la masa de scris din Dealul Schinoasei. Cu cuvintele tatei, puţine şi late cît o pagină de caiet, am bătut stîlpul vieţii adînc de tot şi de neclintit  în Dealul Schnoasei. Şi tocmai atunci cînd părea că l-am statornicit definitiv, cînd eram plin de proiecte şi de viaţă, prins de treburi pînă peste cap, iată că s-a  clătinat din nou, s-a îmbolnăvit tata.Întorsăturile vieţii sînt întotdeauna neşteptate.Scurt a bolit.N-am reuşit nici măcar să-l văd. În cîteva zile s-a frînt. A căzut la pat şi nu s-a mai ridicat. De acolo de pe patul de suferinţă a scris ultima lui scrisoare, pe care a împachetat-o grijuliu, a pus-o apoi, într-un noroc, în buzunarul unui surtuc nou nouţ  de la capătul patului, şi-a murit. Multă vreme  după moartea tatei a stat surtucul acela de sac în cuiul său ruginit de deasupra patului , colbăindu-se, ca un reproş al întîrzierii male la ceasul de greutate al tatei.Multă vreme i-a căutat mama un loc mai potrivit în casă unde să-l să-l păsteze, dar şi să-l ascundă de mine , care mă tot împedicam de el şi o mustram. Aşa şi nu i-a găsit , măcar un umerar pe care să-l aşeze, nici asta n-a găsit.A tot adunat colb pe el  pînă cînd m-am decis  şi l-am luat aici în Dealul Schinoasei, în casa mea,poate aici îi voi găsi un loc, unde  însă iarăşi a prins a călători dintr-un cui în altul, dintr-un dulap în altul,  mai să-l mănînce moliile. Era ultima amintire de la tata, trebuia să-l salvez, aşa că, demodat cum era, l-am îmbrăcat  să-l mai vîntur puţin,la serviciu, şi abea atunci, la atîţea ani,în plin vacarm de televiziune, am descoperit în buzunarele lui, ultima scrisoare a lui tată. Iată , o reproduc din memorie:"Dragii mei copii, vă mulţumesc că m-aţi ascultat! Mai cu seamă tu, Nelu! Şi am o ultimă rugăminte la voi. Să nu vă osteniţi ca şi mine. Munciţi cu măsură şi dreaptă credinţă.Tata."Rîndurile acestea m-au cutremurat. Uneori îmi pare că şi acum  îmi joacă dinaintea ochilor, parcă se topesc şi parcă iarăşi renasc din aburul vieţii.Să însemne oare că tata şi-a ratat viaţa,m-am întrebat cu ele în mînă o zi întreagă ? Şi dacă un tată şi-a ratat viaţa,  care e şansa copiilor lui? A mea, pînă la urmă. Niciuna. Sau poate că scrisoarea aceasta, m-am îmbărbătat eu, ca o pagină de evanghelie , dă vieţii mele un scop şi un sens nou pe care eu nici nu-l ştiu? Spre seară, am împăturit-o cu grijă şi-am ascuns-o în masa de scris. Ani întregi după aceea am revenit la ea.Ca la un scop nedefinit.O citeam şi iarăşi o ascundeam în sertarul mesei.O tăinuiam în sertarul mesei şi iarăşi şi o scoteam.Mai cu seamă în clipele grele ale vieţii, cînd porneam vreun  plan sau cînd îl ratam.Ca într-o bună zi s-o pun în sertar şi să n-o mai găsesc.Am pierdut-o! Ce să-ţi spun, este poate cea mai mare  pierdere a mea pe care am avut-o vreo dată în viaţă.Pînă şi astăzi o caut.Uneori în nopţile mele de nesomn şi de deznădăjduire, cînd singurătatea şi neşansa mă strînge de gît, mă scol şi încep s-o caut.Este doar undeva prin casă, dar unde? Răsfoiesc filă cu filă miile de volume din bibliotecă, răstorn sertarele mesei, toate pînă la ultima hîrtie, întorc buzunarele hainelor pe dos, parcurg încă odată cărţile iubite, îmbrac hainele pe care le-am purtat odată, şoptesc în taină cuvintele scrisorii, respir aerul ei, uneori mi se pare că o am chiar în mînă, tot atunci însă dispare ca un fum.Şi iarăşi mă cuprinde nimicul.Cine ştie poate de asta masa de scris a devenit locul meu de suferinţă şi de chin, plînsetul din care pornesc întîlnirile şi despărţirile noastre, taina aceasta din care pînă la urmă iată în toamna aceasta , de ziua ta, se alege un loc de muncă la Banca HSBC,unul din coloşii financiari ai lumii.Bucuria mea acest loc de muncă al tău , poate cea mai mare din ultimul timp.Numai că ,în loc să sprigine stîlpul meu,în loc să aline singurătatea mea, acest loc al tău mai bate un stîlp, acolo departe, la Londra,pe World Strit, la cealaltă margine a lumii.Încă o singurătate,deci,încă o faţă a tainei.Ce să-ţi spun, dragă copile, uită-te atent şi-ai să vezi că n-ai reuşit să-ţi baţi stîlpul şi iată de acum  cineva a pus ochii pe el , să ţi-l pravală, s-o ia înaintea ta, să-ţi ia locul, să te dea pe carosabil.Competiţia în lumea aceasta a noastră, dar mai cu seamă-n finanţe, în lumea ta, e dură şi fără de iertare.Tu însăţi n-ai reuşit să-ţi baţi stîlpul şi iată te gîndeşti că poate îl muţi în altă parte, că poate la Rotşhild, cealaltă bancă unde mai faci o stagiere de şase luni, este mai solidă. Că poate obţii acolo un alt loc, mai bun. S-ar putea.Singurătatea însă e tot aceeaşi.Pretutindeni în lume competiţia omului de astăzi e neschimbată. Deaceea o voi plînge, mai mult chiar decît am plîns singurătatea mea.Şi îţi voi scrie. Şi te voi întreba: cînd mai treci pe acasă? Vei trece desigur.Ori de cîte ori vei veni,însă, îndată te vei întoarce, acolo, în centrul de putere al lumii, pe World Stritt, unde stîlpul tău încet, încet se va aşeza , va prinde rădăcini, poate chiar la Banca Mondială sau Banca Europeană, de ce nu, iar în jurul lor se vor ridica casa ta, copiii tăi.Acolo în tinda casei tale , între tine şi copiii tăi, se vor muta într-un sfîrşit şi întîlnirile şi despărţirile noastre. Iar eu voi rămîne într-o casă de la marginea lumii, din Dealul Schinoasei. Cu o pădure de trandafiri. Şi amintiri. Şi o masă de scris. La care mă voi aşeza şi voi scrie ultima mea scrisoare, pe care într-un noroc o voi pune în sertarele mesei.Cu o singură taină. Şi o singură şansă. Şi un singur cuvînt:"Te iubesc!" Pe care tata nu l-a putut nici vorbi şi nici scrie.Pur şi simplu l-a plîns.Cu lacrima jertvie de pe lemnu-nflorit al tăcerii. 

Smerenie şi Orgoliu

Vroiam  să mă duc la Gala premiilor literare pentru anul 2012.Îmi plac aceste evenimente. Atît în Romînia cît şi la noi. Este o modalitate de a cerne lucrurile şi un extraordinar moment de comunicare, uneori ca valoare mult peste lucrările premiate.Rîd cireşii  în grădina mea la Schinoasa, înseşi natura în anul acesta mă predispunea penru această Gală. Îmi pregătisem chiar hainele.Trebuie să vină pînă la urmă în literatura noastră un alt Ion, sau Moromete, sau Onache Cărăbuş. S-a întîmplat însă că am citit în "Jurnal de Chişinău" din vinerea trecută un microeseu de Mircea V. Ciobanu despre cultura scrisă  şi m-am răzgîndit.Mai mult, m-am întristat chiar rău de tot. Dacă am expertiza "Literatura şi arta",unicul săptămînalul literar de la noi, cu proba de aur literar, sugerează criticul  am descoperi un ziar de perete.Şi atunci cine sînt un eu, care mă public de o viaţă în acest ziar? Un scriitor de joi, de Duminici ar ironiza prietenul meu Daniel Bănulescu. Dar nu este aşa."Pragul", o proză scurtă superbă publicată de Aurelian Silvestru chiar joia trecută, arată , pentru cine vrea să înţeleagă,ca publicaşia lui Nicolae Dabija conţine şi literatură veritabilă.Şi eseul criticului ar putea fi unul bun, pe măsura literaturii de la noi, dacă nu ar fi marcat de un mic orgolii. Dar vai ,micile noastre orgolii.Cum ne mai iubim în ele.Cum le mai semănăm pretutindeni, fără să ne dăm seama, că ne aduc una din cele mai mari stricăciuni,pierdwerea duhului. Aşă că m-am răzgîndit.Decît să mă duc la o paradă a micilor orgolii mai bine mă duc la Mănăstirea Ţigăneşti, la Înălţarea Domnului, la Coborîrea Duhulu Sfînt, la Sărbătoarea marii smerenii.Să comunic cu un alt prieten al meu, Părintele Lazăr care doarme pe un pat de schîduri şi pe o pernă de piatră şi se roogă .Şi să mă smeresc şi eu.Şi cine ştie poate din smerenia lui, şi a mea şi a noastră tuturor se va înălţa sau va coborî măcar o picătură de duh.Ca o probă de aur a suferinţelor noastre de veacuri.    

Un sat cu un singur cireş

  E sfîrşit de mai.Iată că se coc şi cireşele.Neverosimil.Parcă mai dăunîăzi, cu cîteva săptămîni în urmă, cireşii mei din Dealul Schinoasei, stăteau îmbrăcaţi în haină albă de mireasă. Parcă mai ieri în crengile lor roiau albinele.Şi iată că astăzi în vîrfurile lor semeţe şi pe la poale se rumenesc, se coc cireşele.Parcă şi natura se grăbeşte odată cu lumea aceasta nebună din mijlocul ei. Se coc cireşele !Unde s-a mai văzut în cîteva săptămîni  copacul să dea frunze, să înflorească şi să facă rod! O mare minune! Se coc cireşile.  Şi odată cu aceasta minune începe marele meu război cu copiii din Dealul Schinoasei .Odată demult , pe la amiaza vîrstei mele, am ridicat o casă în Dealul Schinoasei.Şi o grădină, cu multe flori şi mulţi cireşi pe la colţurile ei.Cireşi devreme.Cireşi altoiţi. Cireşi tîrzii. Spre bucuria mea şi a copiilor din întreaga Schinoasă.Aşa m-am gîndit cînd i-am pus.Poate pentru că în satul acela de demult al copilăriei mele , la nord, în cîmpiea Sorocii, creştea doar un singur cireş.La Petru Galeţchi.În mijlocul ogrăzii.Nalt şi frumos, cît un stejar cireşul acela al copilăriei mele.Încît primăverile cînd se coceau cireşele părea un candelabru ce umple universul.O luam pe Veruţa Arapu de mînă, ne apropieam de grădină şi ore întregi ne uitam la el.Pînă la şcoală. Şi după şcoală.Copacul acela ne lumina inimile şi ne încălzea sufletele.Ne ţineam de mînă şi ne rugam pentru el.Poate obţinem măcar un pumn de cireşe.Garduri mari cît omul împrejuiau copacul acela.Cum să trecem pînă la el?O matahală urîcioasă îi păzea vîrfurile.Cum să le ajungem? O singură speranţă aveam.Poate că se îndură cealaltă matahală , care se plimbă prin curte, şi ne întinde un pumn de cireşe.Aşa şi nu s-a îndurat.De acolo din rugăciunea aceea şi palmele Veruţei Arapu au răsărit peste ani cireşii mei din Dealul Schinoasei. De unde să ştiu eu atunci,însă, că peste alţi ani  în loc de bucurie, de un pumn de cireşe, am să mă aleg cu o mare amărăciune de la aceşti copaci? Nu pridideşte să se coacă prima cireaşă, în vîrf, şi copiii sînt de acum pe garduri , pînă nu o rup cu tot cu creangă nu se lasă."Măi copii, pentru voi i-am pus, - le zic eu amărît, - bateţi la poartă, urcaţi în copaci şi culegeţi cît doriţi!" Se uită la mine miraţi şi parcă mă înţeleg şi nu mă-nţeleg.Trece o vreme , pîndesc, ca o mîţă uşernică, cînd mă aşez la masa de scris sau ies la plimbare şi iar sînt pe gard, iarăşi     rup crengile.Pe scurt, în cîteva zile rotaţii, frumoşii, mîndrii mei cireşi din Dealul Schinoasei se transformă în nişte fantome.De parcă ar fi nişte mături. De parcă ar fi bătuţi cu îmblăciul.Şi dacă ar fi doar la mine.Dar întrega Schinoasă, de la un capăt la altul, din Valea Grecului , multpătimita Vale a Grecului ,această  Grădină a Raiului, e doar fantome, doar copaci devastaţi.Ca nişte corăbii cu pînzele zdrenţuite care se duc , se zbucium spre nicăieri. Cobopr la ei ei, le pipăi rănile în plimbările mele obişnuite de primăvară, urc sus înspre liceul de arte "Nicolae Sulac", printre marile castele medievale ale noilor boieri, ascult Moţart  care se revaesă ca o apă din aulele liceului,apoi mă întorc îndărăt ,printre căsuţele mici, pătulite la pămînt ale vechilor schinoşeni, şi mă întreb, încîlcit, copac cu copac: cum de mai rezistă aceste sărmane fiinţe ale firii cum le numea Dostoievski? Cum se face că an de an cireşul acela tîrziu, singuratic din faţa liceului, ca o pasăre rănită, cu poame dulci amărui, este despuiat , aproape că schilodit definitiv în prezenţa şi cu îngăduinţa unei oştiri  întregi de pedagogi şi el mereu îşi revine, mereu înfloreşte şi se-mbracă în haine de rod? Cum se explică că alţi fraţi ai lui, o deseatină de cireşi, umăr lîngă umăr, fără de stăpîn, plantaţi în vremuri de demult de un boier de viţă, în Valea Grecului,  sînt curăţiţi, arşi de pe faţa pămîntului, ca de lăcustă, an de an, şi ei mereu se refac?  Cum se întîmplă că lumea, devenită între timp un sat planetar cu o piaţă cît un singur cireş pare că moare sufocată de criză şi iarăşi renaşte? Iarăşi se rudică. O lucrare măreaţă această refacetre. Ajutată de cine? De sufletele celor care s-au dus? De Moţart? De mîna Domnului.?Sau poate că de un băiat şi o fată, un Adam şi o Evă, care fugiţi de la lecţii , cu crengi de cireşe în braţe, iată vin, se-ndreaptă spre mine şi-mi întind un pumn de cireşe:" Luaţi, gustaţi!Cireşe din Valea Grecului!" Iată şi sfîrşitul războiului , pe care nu mai ştiu l-am pierdut sau l-am cîştigat.Un pumn de cireşe e viaţa omului.Un război pentru el.Care durează o veşnicie sau poate o clipă. Iau şi gust.Doamne cît de amare mai sînt! Poate că sînt dintr-o altă copilărie.Şi dintr-un alt copac. Dar din aceiaşi taină care mă depăşeşte.

Mîna ţintuit-a lui Iisus

E primăvară. E iarăşi primăvară.O primăvară cu  un vişin nebun la ferestrele mele din Dealul Schinoasei.Nu l-am  mai văzut niciodată să-nflorească aşa. E nebun şi se rupe de floare. O vedenie în miez de noapte acest vişin. O haină dalbă la migit de zori. De parcă ar fi venit tata, de undeva de departe, şi iată mi-o întinde în fiecare dimineaţă şi-mi zice:"Ia haina, copile, îmbrac-o şi mergi!" Odată demult ,în copilăria mea îndepărtată, cam pe vremea aceasta, de Florii, cînd înfloreau vişinii, inainte de Paşti, tata mi-a cumpărat de la tîrg un costum nou nouţ. De velur.Cu o sumedenie de buzunare.Şi o pereche de sandale.M-a mîngîiat pe cap, cu mîna lui bătucită de munci, şi mi-a zis:"Ia haina copile, îmbrac-o şi mergi!" Am îmbrăcat-o   şi cu Veruţa Arapu de mînă, o fată din vecini, am mers la şcoală. Se zbiceau cărările, drumul abea migea, picioaoarele noastre erau uşoare-uşoare , pentru prima dată ţineam o fată de mînă, şi alergam,alergam şi alergam.Şi nu mai ajungeam nicăieri. De parcă ne-ar fi crescut aripi.De parcă  unghiul cucoarelor din înalturi ar fi ţipat în inimile noastre. Niciodată n-am fost mai fericit ca atunci.Nici pînă la drumul acela.Nici după el. Este drumul vieţii mele pe care odată făcut, sau odată împlinit, sau odată rătăcit, sau odată pierdut nu l-am regăsit niciodată.Mereu l-am căutat şi mereu mi s-a părut că-l am în faţă.Mereu am căzut căutîndu-l şi mereu m-am ridicat aflîndu-l.De găsit însă niciodată nu l-am regăsit..Chinul vieţii acest drum.O taină care vine poate de la mîna tatei,încărcată de muncile grele, de la unica ei mîngîiere ce  nu s-a mai repetat niciodată. Sau de la mîna fetei acelea, Veruţa Arapu, furată şi ea din palmele mele, de alte munci şi mai grele.Sau de la costumul acela de velur cu buzunare multele,  pe care mereu mi l-am dorit şi nu l-am mai avut.Atîtea costume am cumpărat în viaţa mea. O adevărată manie.Şi nici unul nu mi-a venit. Ba au fost mai mari. Ba mai mici. Ba sclipitoare.Ba sărăcăcioase.Pînă cînd într-un tîrziu m-am pomenit în această înaltă casă de piatră din Dealul Schinoasei.Plină de haine care nu le mai îmbrac.Şi de cărţi care nu le mai citesc.Şi de singurătate care mă îngroapă.De ani de zile mă îmbrac doar într-un costum de sac.De ani de zile citesc doar Psalmii .De ani de zile îmi plîng păcatele. Şi de ani de zile mă întreb: ce este în cele din urmă această casă a mea? Un loc al minţii mele? O avere? Un turn de simgurătate? Un sălaş al sufletului? Sau ce? Şi tot mai des din vechile cîntări de mii de ani ale lui David, din aceste desăvîrşite rugăciuni, răzbate doar un singur verset, ca un epitaf : "Şi am aşteptat pe cel care m-ar milui şi nu era şi pe cel ce m-ar mînghîia şi nu i-am aflat." Să fie oare această podoabă a mea, acest chin al meu , această viaţă a mea un simplu accident. O întîmplare care s-a întîmplat înainte de a se fi întîmplat? O  aşteptare absurdă? Dacă e aşa atunci şi rugăciunile mele din iarna aceasta şi de pînă la iarna aceasta şi de după iarna aceasta sînt absurde.Un strigăt din nimic spre nimic. Iată însă că de undeva de sub viforul alb al vişinului, ca un paradox, răzbate o cărăruie albă de petale.Parcă e de departe din copilărie .Şi parcă e de aproape de la Mănăstirea Ţigăneşti.Se scutură  de glodurile iernii, de gropile primăverii, de pietrile de dezbin ale lumii şi urcă încet spre şoseaua Balcanilor. De acolo o rupe în viteză spre Europa, dulcea mea Europă, face un cerc la Milano, o îmbrăţişează pe Ana şi se  întoarce cuminte în Dealul Schinoasei, la pragul casei mele.Iată şi minunea.Iată şi marele meu drum .Iată şi mărturisirea mea.Alerg, sîrguiesc să n-o pierd. Nu dovedesc să mă apuc însă de mînerul uşii şi undeva în Pădurea Domnească  răsună o împuşcătură. Apoi încă una la Mănăstirea Ţigăneşti.Şi încă una în rugăciunea mea de Spovedanie.O diavolească treime.Şi totul s-a prăbuşit.Totul s-a-nchis.Stau iarăşi zăvorît în casă.Pentru ce să mă mai rog ? Pentru casa aceasta care e păcatul păcatelor mele? Pentru uşa ei care nu se deschide nici nu se închide? Pentru ferestrele ei care nu dau nicăieri? Absurd. Sau poate totuşi pentru vişinul ei de sub geam? Care de fapt nici n-are nevoie de rugăciune.El înseşi este o rugăciune.Un suspin ce cuprinde necuprinsul.Şi rugăciunile mele.Şi venirile şi plecările Anei.Şi dorul de pruncie al Veronicăi.Şi toată nebunia lumii de afară.Şi nimicul nimicului. Cred Doamne, ajută necrediţei mele.Binecuvîntează  Doamne, Dumnezeul părinţilor noştri, această scurtă rugăciune a mea.Şi suspinul vişinului de la geam.De unde iată se întinde spre mine-n ascuns  mînă ţintuită de mire a lui Iisus, fiul tău.Departe pe muntele Golgotei.Aproape la Mănăstirea Ţigăneşti. Sau în chiar însămi mireasă inima mea.De păcatul şi orgoliul omenesc. Iau haina,  îmbrac inima şi merg. Amin!

Rugul Aprins

 .Încă e frig. Încă bate vîntul.Încă inimile noastre sînt împetrite. Dar pe undeva în luminişurile de pădure, în ogrăzile  ferite de intemperiile naturii, la dos, ridică capul ghioceii. Înseamnă că a mai trecut o iarnă. Înseamnă că încet, încet ne trecem şi noi dragi colegi,robii cuvîntului. Şi totuşi există ceva pe lumea asta care nu trece. Ceva care ne înconjoară pretutinden sau poate se ascunde adînc în noi  şi veşnic renaşte ca o dorinţă de nemoarte. Ceva care ne creşte copiii şi le pune în gură cuvintele. Ceva  care ţine casele şi familiile noastre.Ceva care ne dă puteri de muncă şi ne face să rezistăm în orice timpuri, dar mai cu seamă în zilele de astăzi. Ceva care, asemeni unui rug aprins, face căldură pînă şi în acest loc de  osîndă şi de multă suferinţă al plaiului nostru. Acest ceva sau acest cineva sînteţi Dumneavoastră dragile noastre femei, mame,fiice,soţii,iubite.Suspinul Dumneavoastră în momentele noastre grele este cea mai desăvîreşită rugăciune către Dumnezeu.Şi zîmbetul Dumnevoastră pentru noi  în momentele de bucurie este cel mai de preţ dar al lui Dumnezeu pentru noi.O firimitură de vis şi de eternitate a neamului nostru.Una ea  ne plineşte. Vă îmbrăţişez pe toate.
                                                                                                           

Faţa tristă a magului

Frumos  şi plin de miresmele extraordinare ale vieţii concertul de Anul Nou prezentat de vedetele noastre autohtone la postul de televiziune Moldova 1. Abea la prezentarea lui repetată, în noaptea de Anul Nou pe vechi, cînd au plecat copiii şi casa a devenit pustie, ca şi viaţa de altfel, mi-am dat seama de lucrul acesta. În primul rînd pentru că s-a cîntat doar muzică populară. Apoi pentru că s-a cîntat de pe două platforme antagonice :cea a cîntăreţilor de estradă şi cea a interpreţilor de muzică populară. O noapte întreagă au năduşit cei cîţiva actori comici de notoriettate şi o echipă întreagă de măşti , de pe o a treia platformă ,să unească cele două poluri ale cîntecului nostru popular într-o monadă a duhului carpatin de libertate şi frumuseţe. Şi n-au reuşit.Pînă la urmă cîntecul s-a adunat din sune înseşi.Din drumurile noastre spre Italia. Din feţele adevărate ale ale trecutului.Şi din măştile prezentului.Într-o pasătre albă care a zburat peste întinsurile noastre înzăpezite şi s-a aşezat pe umerii cîntăreţei Neli Ciobanu.Domnne, cum a mai cîntat această pasăre. A cîntat de a stors lacrimi din piatră. A cîntat de mi-a frînt inima. A cîntat de mi-a reînviat dragostea. Ce mai trebuia la toate acestea ca să umple pustia mea casă. Poate tinereţile mele. Şi cine ştie poate de asta de undeva din faldurile decoraţiilor sau poate ale vieţii, nu ştiu, s-a srecurat un mag.Doar pentru o secundă. Magul tinereţii mele.Gheorghe Urschi. S-a strecurat şi-n loc să glumească, pentru că a întîrziat, a slobozit o lacrimă. O lacrimă a întoarcerii fără de întoarcere. O lacrimă a vieţii fără de mască. După care a căzut cortina .Şi pasărea  a zburat la cer.Fără de mine. Şi fără de Gheorghe.Pînă la anul.

Viaţa ca o nucă tîrzie

Sînt, vorba lui Neagu Juvara, un insomniac incorigibil. Încă din tinereţile mele. De pe timpurile cînd aveam de scris nopţile reportaje triumfaliste. De pe atunci nu dorm. De pe atunci scriu şi aştept somnul ca pe una din marile mele minuni. De pe atunci sînt gata să dau tot ce am mai scump pentru un somn adînc, teluric, care să mă smulgă deznădejdilor şi să mă redea bucuriilor depline ale vieţii. Cu atît mai mult azi, la maturitate tîrzie. Se întîmplă uneori să nu dorm săptămîni, luni întregi. Unde s-a dus viaţa mea, mă tot întreb peste masa de scris, neîncetat? Perna e de piatră şi somnul e de iepure. Doar aţipesc, o fracţiune de secundă, atît. De parcă ar sta vînători cu haite de cîini pe urmele mele.Şi nimic nu mă poate salva din această goană sălbatecă a gîndurilor şi grijilor deşarte,nimic nu-mi poate aduce somnul decît plimbările cu un scop anume. O plimbare pînă la piaţă ca să-mi cumpăr o varză pentru salate.Altă plimbare pînă la farmacie unde procur un medicament necesar. Încă o plimbare spre oficiul poştal pentru a plăti facturile.Şi într-un sfîrşit cele mai multe plimbări, aproape zilnice, în Valea Grecului.Un adevărat miracol această veche moşie de dincolo de gardul meu. Un loc fabulos unde poţi să-ţi faci un scop fără a fi avut nici nici unul pînă să păşeşti pe el.Probabil de asta sus, pe creasta lui, s-au construit atîtea castele, mai dihai ca cele medievale. Probabil de asta jos, pe cărările lui şerpuitoare au rătăcit de atîtea ori şi Andrei Sangheli şi Zinaida Greceanîi, visînd să-l ia în arendă. Probabil de asta pînă la urmă mi-am făcut şi eu un scop de plimbare aici: nucile tîrzii. Odată demult un boier de stirpe veche, un compatriot al lui Socrate, a plantat în această mirifică vale o splendidă vie.Şi nişte nucari, care cu anii s-au tot înmulţit, au tot urcat pe culmi, au tot coborît devale în cotloane, încît într-o zi nimeni n-a mai putut să-i stîrpească. Nici plugurile de plantaj de adineaori ale lui Bodiu. Nici îmblăciile negustorilor de miez de ieri. Nici cîrdurile atoatestăpînitoare ale cioroilor de astăzi.O groază de nuci răzbate de atunci prin aceste măceluri ,toamnă de toamnă, şi amestecîndu-se cu miriadele de frunze se aşază la pămînt, îndreptîndu-se parcă în sălbăticiile locului părăsit spre o mare taină. Spre care taină oare, mă întreb de fiecare dată, pornind la plimbare? Spre o nouă încolţire sau o topire în neant? Greu de zis. Ştiu doar că ciomagul din mîini e armă de apărare şi toiag în acelaşi timp.Că pentru o nucă uneori sînt nevoit să răscolesc ca un rob girezi de frunze. Probabil din această robie îmi răsare uneori, rar de tot, cîte un copac cu nicile ţărnă sub el.Îmi împlu buzunarele atunci şi pornesc fericit către casă. Ca în depărtata mea copilărie, în nopţile de Crăciun. Să dorm şi să visez fără grigi. Cum masa mea de scris se desface şi creşte peste nopţi nedormit ca o nucă tîrzie de toamnă într-un copac frumos şi rotat. Cu un colind etern sub el.Şi cu Ana întoarsă acasă.În vacanţă.

Preamilostiva doamnă

Iată că am ajuns şi la ultima mare piedică din viaţa mea. Cîinii. Unde mă mai duc eu în ultimul timp ca să mă tem de cîini? Aproape nicăieri.Unde es din turnul meu de singurătate din Dealul Schinoasei? Niciunde.Poate doar la alimentară.Şi la Sfintele Liturghii. Şi la plimbare. Dar uite că pînă şi-n aceste locuri sînt aţinut de cîini. Devale, în Valea Grecului, pe traseul meu de plimbare: turme de cîini. La garaje, dinspre Schinoasa, iarăşi cîini. Sus, spre alimentară, printre marile blocuri locative construite , lîngă tomberoanele de gunoi, iar cîini.Puţin mai la dreapta, în coasta legendarei case a lui Sangheli, nelocuită nici pînă acum, în drum spre biserică,faţă cu spitalul canceroşilor, alţi cîini. Ca o răzbunare de peste o viaţă.
Odată demult un prieten al lui tata, a alungat din ograda copilăriei mele,cu o piatră de un pud, un alt prieten, al meu.Un cîine. "N"ea Balan!" - îi spuneam în clipele grele.Ar fi trebuit să-l apăr, dar nu l-am apărat.Şi iată că, după o viaţă, pîndind momentul libertăţii, s-a întors. Să se răzbune. Şi dacă s-ar fi întors numai către mine.Undeva în Bucureşti, celebrul istoric Neagu Dgiuvara, mărturiseşte într-un tabloid,la cei nouăzeci de ani ai săi, că nu se mai teme de nimic. Doar de un cîine care ar putea să-l muşte în timpul plimbărilor.Tot în Bucureşti acelaşi cîine sfîşie pînă la moarte o femeie. Este cîinele meu, dar şi alnostru al tuturor. Aici în Chişinău, lîngă mine, acelaşi cîine sau fraţii lui, solidari,pentru că au fost trădaţi, fac cerc în jurul casei mele, cartierelor, a Parlamentului, Guvernului şi Curţii Constituţionale şi ameniniţă, muşcă ba un copil, ba un bătrîn."Faceţi ceva, fraţilor!Ajutaţi-mă!" - strig eu din cercul meu de pe Dealul Schinoasei către serviciile respective ale primăriei."Facem - răspund ei, - dar nu prea avem bani şi nici drepturi." E adevărat. Se zbat şi ei sărmanii în acelaşi cerc închis al patrupedelor.Dar de fiecare dată, cînd pare că gata îl rup ,mereu apare cîte o preamilostivă doamnă care strigă cu limba de la cer la pămînt:"Criminalii!" Mai cu seamă în preajma alegerilor. Aşa se face că de la alegeri la alegeri preamilostivele doamne s-au tot înmulţit.Astăzi avem cîte o preamilostivă doamnă la fiecare bloc. Stau de veghe. Nu mă preocupă cine sînt aceste doamne, care e mama lor.Unii zic că Europa, alţii zic că dictatura de eri.Nu mă interesează buzunarul lor.Imi pasă doar de cea care a adus cercul pînă la pragul meu.Putea prea bine să adăpostească haitele în conacul său şi grădina sa întinse pe un sfert de hectar.A preferat să le hrănească însă şi înmulţească în scuar. Poate pentru că îi place ca dimineaţa să fie condusă de haite, iar seara să fie întîmpinate de ele.Poate pentru că încurcă gestul ei de binefacere cu actul de milostenie publică al omului politic.Nu ştiu. Deaceea pun mîna pe bîta care mi-a pregătit-o bătrînul căprar din Schinoasa şi trecînd peste haite pornesc spre bisercă.Să-mi spun rugăciunea. O rugăciune dintr-un cerc închis.Un cerc în care încape singurătatea mea de aici. Şi singurătatea Anei de la Srasburg.Şi binefacerea premilostivei doamne. Şi gestul de milostenie al politicienilor care se amestecă cu cel al Doamnei.Şi deruta ţării. Şi bîta pe care înainte de rugăciune am ascuns-o sub o tufă de măcieş.Un cerc pe care numai unul Domnul ştie dacă îl vom rupe. Şi cum.

La margine

Iată că am ajuns pe undeva aproape de capătul vieţii.Cînd a trecut nici nu-mi dau seama.S-a dus.Ca un fum. Ca o lumînare care s-a topit, arzîndu-mi degetele, şi eu n-am dovedit măcar să învăţ o rugăciune către Domnul, să nu depărteze mila Lui de la mine.Uneori mă gîndesc că dacă ar fi să scriu un roman despre această viaţă ar trebui să-l întitulez "La margine".Nu ştiu de unde a pornit acest sentiment, această stare a mea care iată m-a urmărit întreaga viaţă.Probabil încă din pîntecele mamei mele, încă de acolo, pentru că n-a dovedit Domnul să mă acopere cu aripile sale, şi de acum mi s-a spus:"Ia seama! Să fii cuminte!"
Şi am fost.La şcoala primară o mătuşă de-a mea s-a tot străduit să mă facă primul la adunat şi scăzut, să mă scoată în faţă şi n-a reuşit nicidecum. Eu nu şi gata.Ca un ţap încăpăţînat. De atunci am tot fost la margine.La şcoală.La Universitate.Prin redacţii.La uniunea scriitorilor.Pretutindeni. Şi dacă ar fi fost vorba doar de mine. Dar întreg neamul acesta al meu,abea acum descopăr, stă la o margine. La o magine de URSS. La o margine de Europă. La o margine de ţară.
De fapt nici nu-mi prea dau seama ce-a însemnat această margine. Cele zece porinci ale Mîntuitorului. Frica de Dumnezeu.Răbdare.Umilinţă.Smerenie.Prostie. O linie roşie.Nu pricep nici acum. Ştiu doar că nu aveam voie să păşesc peste ea.Că nu am păşit nicidată.Că toată viaţa m-am zbătut să scap de ea.Şi toată viaţa scăpînd dintr-o margine nimeream în altă margine. Bunăoară unul dintre marile mele vise a fost să am o casă, să obţin un acoperiş deasupra capului.Şi l-am obţinut. Ba jos, în subsol, cu toţi vecinii deasupra care se pişau pe capul meu, ba sus de tot, la ultimul etaj, unde mă udau ploile.
Pînă cînd mi-am zis am să-mi fac o casă a mea. Am făcut-o.Şi iarăşi la margine, asfel încît oricine trece îmi rupe trandafirii şi oricine vrea din Schinoasa îmi sare gardul sau aruncă alături saci menageri, ca lîngă o ladă de gunoaie. Pînă şi copiii au plecat din această casă de margine, cu două etaje."Ce plîngi, Ioane, ca o babă care a scăpat trenul, - mi-a spus cineva care cunoaşte preţul cuvîntului, - abea vei fi mai aproape de masa de scris!"
Cine ştie, poate că are dreptate, poate că masa de scris e ultima mea margine dincolo de care nu mai există nici o margine, doar viaţa trăită căreia trebuie să-i dau un sens. Poate că exodul acesta nemeivăzut al neamului este ultima margine a neamului dincolo de care nu există nimic,doar o întoarcere definitivă, biblică acasă.

Cartea care ne va salva

Singurătatea e atît de mare în ultimul timp încît am ajuns să mă întreb pe mine însumi:ce faci? Scriu, îmi răspund. Chiar, nu mă las eu pe mine, dar cînd nu scrii? Atunci citesc. Şi cînd nu poţi citi? Lucrez în grădină, îmi ripostez eu cu ciudă, ca Tolstoi.Hm, şi dacă nici în grădină nu-ţi ese mare lucru? Arunc dracului stropitoarea, îmi zic eu, şi mă rog lui Dumnezeu, mă rog pînă la epuizare. Dar dacă nici rugăciunea nu merge? Pun mîna pe telefon,strig eu disperat, întru pe net. Aşa se face că mai dăunăzi,căutînd un telefon, o zi de naştere a unui coleg pe care nu l-am mai văzut şi nu l-am auzit de ani buni, m-am pomenit că accesez lista Uniunii Scriitorilor din Moldova.Şi mare mi-a fost mirarea că nu l-am găsit.Nici pe el, dar nici o sumedenie de altă lume.Ce te miri, mi-am spus, timpul curge. Mai bine zis timpul stă pe loc.Noi curgem, ne destrămăm. Odată lista asta a fost una dintre cele mai frumoase liste pe care le-a dat acest pămînt. Odată ea a fremătat de viaţă şi speranţă.O dată ea a dat semne de veşnicie.Cu "Uşoară maică uşoară". Cu Psalmi. Cu "Povestea cu cocoşul roşu".Dar de la "Frunze de dor" care a semnalat conflictul civilizaţiilor din păcate nu s-a mai întîmplat nimic.Nici un semn. Lista a tot crescut, iar veşncia s-a tot împuţinat. Nimic n-a mai putut s-o salveze.Nici sumedenia de nume noi, nici sutele de cărţi. Nici faptul că eu am scris doar o singură carte, că pînă la urmă m-am lăsat cu totul de scris.La început mi-au dat numărul de telefon greşit. Apoi adresa greşită. Apoi un CV fără fotografie. Pentru ca într-un sfîrşit, acum să mă scoată cu desăvîrşire de pe listă.Golul a rămas în loculmeu.Nimicul. Marele nimic.Şi cine crede că se va salva vreodată de acest nimic se înşală amarnic.Ei lasă,îmi zice celălalt eu al meu, nimeni nu ştie niciodată nimic.Un autor care a scris "Şarga" sau "Lela" nu se poate să nu mai scrie vreodată ceva.Doar dacă s-a prostit cu totul. Ce-ai zice dacă acum, după o viaţă irosită aiurea,întors la uneltele scrisului, te-ai pomeni că-ţi explici,în scrisorile către Ana, fără să vrei ratarea.S-ar putea, îmi răspund. După cum s-ar putea ca cineva din marii dispăruţi ai acestei liste să scrie o carte care să răstoarne, să anuleze ratarea întregii liste. Şi poate chiar a întregului neam. Un autor genial. Şi ocarte care să ne salveze pe toţi.Doar că pentru aceasta e nevoie ca lista să rămînă intactă,fără mînă şi orgoliu omeneasc pe ea, aşa cum intact şi curat a rămas cuvîntul creat de Domnul. Alfel praful se va alege din ea. Şi va rămîne doar ocaricatură din cuvînt:"Pizdeţ!"

Pana şi viaţa scriitorului

Aseară tîrziu, după miezuli nopţii, pe la cîntatul cucoşilor am avut un vis. Se făcea că în grădina mea de la Schinoasa a coborît un înger. Unul de lîngă scaunul Domnului, din ceata celor care răspund de creaţie. S-a aşezat pe un cuib de trandafiri şi m-a ispitit: " Ce faci?" "Scriu, smerite!" - i-am zis eu înmărmurit. "Aşa? Am auzit că pe aici pe la voi cuvintele nu mai valorează nimic ? Nici scriitorii?"- m-a cetărat el în continuare. "Depinde!"- m-am oţărît. "Vrei să spui că Druţă ,de exemplu, modelul tău din tinereţe, - s-a legănat el pe trandafiri, ca-ntr-un scrînciob, - mai poate fi citit, mai poate fi urmat?" "De ce nu? " - i-am replicat brusc. "Aşa? - s-a mirat el, - dar ia să-mi mărturiseşti, dacă ar fi să mergi în rai, chiar în clipa aceasta, ce-ai lua cu tine din dramaturgia lui?" "Casa mare" - am răspuns fără să mă gîndesc, - acolo e tabla de valori." "Dar din proză?" "Din proză aş alege "Frunze de dor" ,dragostea şi trădarea din această nuvelă fără de care viaţa şi credinţa sînt imposibile."Şi din eseistică? ", ."Viaţa şi moartea la moldoveni", mai cu seamă moartea care fără credinţă şi valori este execrabilă" "Interesant, - a medidat îngerul, - dar dacă ar fi să ei doar un singur cuvînt din opera scriitorului? Care ar fi el ?" "Dor ,desigur!" - i-am spus." Şi dintre lucruri, dintre mulţimea de lucruri ale plaiului acesta pe care le-a cîntat Druţă ce-ai prefera să ei?" "Pălăria lui Trofimaş.Nimic altceva." "Iar din această pălărie, din puterea ei, din demnitatea ei ce-ai prefera să ai acolo în rai?" "Pana, doar pana.Atît!" - am exclamat. "Bine, ia pana, - mi-a zis şi s-a topit în văzduh.De unde peste cîteva clipe a adăugat: "Pana la scriitori este una, pretutindeni.Doar vieţile sînt diferite. Aşă că ara.Sau zboară, cum poţi." Tot atunci au cîntat cocoşii şi s-a crăpat de ziuă.

Sufletul, ca un pergament

Ca un pergament e sufletul meu. Un pergament de o sută de ani. Sau poate de o mie de ani. Sau vechi cît lumea. Un pergament impregnat cu suferinţele mele de-o veaţă. Toate căderile şi neîmplinirile mele sînt scrise acolo cu lacrimă de mucenic. Şi visele neîmplinite. Şi deznădejdile. Şi iubirile neîmplinite. Şi nu doar ale mele. Ci şi ale celora de dinaintea mea. E scrisă acolo cu sare de trup osîndit mahna taicălui meu, care a muncit ca un rob, fără să răzbată spre lumină. Şi a bunelului meu. Şi a străbunelului meu. Şi a străstrăbunelului meu. A unui lanţ întreg de martiri care s-au perindat, de la începutul începuturilor prin părţile Donduşenilor, ca să mă aducă pe mine pe lume. Doamne ce mare chin se conţine în acest pergament uscat ca o iască. De nesupoptat, mai ales în clipele cînd văd că nu-l pot uşura şi împărţi cu nimeni. Cînd sufăr în propria-mi singurătate,chin pentru chin, suferinţă pentru suferinţă. Şi ce mare bucurie , ce fericire cînd iată la un moment dat,îl descoperi, ascuns în acest chin, pe Hristos, cînd începi să lucrezi pentru El, să te bucuri pentru El, să iubeşti pentru El. Adică să trăieşti şi să suferi pentru altcineva. O mare bogăţie şi şi o mare fericire acest pergament al meu. Unica mea bogăţie şi unica mea zestre. Pe care o las moştenire fetelor cu speranţa tainică că le va împlini, la capătul unui lanţ blestemat de martiri neîmpliniţi.

Odată ei vor muri fără a muri

Îmi place noua generaţie, noul val din literatura romînă şi basarabeană, aşa zis postmodernist, care ultimul timp întră triumfător pe scena scrisului din Ţară şi de la noi. Îl ador pe Dan Lungu de la Iaşi. Îl gust cu deosebită plăcere pe Daniel Bănulescu de la Craiova mi se pare.Îi apreciez pe Emil Galaicu Păun şi pe Nicoleta Esinencu de la noi.Uneori am impresia că aceşti tineri pur şi simplu se joacă cu viaţa. Aleargă necugetat.Înjură trecători.Pălmuiesc personalităţi şi răstoarnă valori. Fascinant şi irezistibil acest joc pe care nouă nu ni l-a permis nimeni. Poate de asta şi-mi place. Şi totuşi el se întîmplă doar la nivel de limbaj.Odată poate ,cine ştie, vor ajunge să înţeleagă cuvîntul nu doar ca instrument ci ca esenţă şi atunci vor descoperi adevărul. Atunci ,vorba lui Rafael Noica,vor muri fără a muri.Atunci vor crede şi vor iubi.Atunci se vor contopi deplin cu foaia.Vor trăi viaţa cu adevăratelea. Pînă atunci însă nu înţeleg un lucru: de ce unii scriitori septuagenari de la noi cum ar fi Andrei Burac, Vladimir Beşleagă, etc. se erijează în rolul de arbitri ai acestui joc. Au nevoie tinerii aceştea cumva de secundanţi în duelul lor cu viaţa? Hotărît ,nu!Lupta scriitorului cu viaţa a fost şi va fi pururea de unul la unul. Şi atunci de ce scriitori aşezaţi, împliniţi o fac pe mentorii lor? Nu cumva pentru că au nevoie şi ei de acest joc căre măcar acum , tîrziu de tot, să-i scape de pe muchia prăpăstioasă a rătării?

Drum bun Liuba!

Dragă Liuba, iubită surioară! S-ar fi cuvenit ca înainte de acest drum al tău spre cele veşnice eu să vin la tine. Dar uite că n-am venit. Ceva s-a întîmplat cu neamul acesta al nostru de nu ne mai putem strînge grămadă nicicum. Nici bucuriile nu ne mai adună launloc. Nici nunţile. Nici cumătriile. Nici măcar morţile. Mereu ne împedică ceva. Expirarea vizelor. Avioanele care nu zboară. Căldurile şi bolile. Un milion de pricini ne împedică să ne adunăm şi să ne spunem măcar în clipa supremă că ne iubim, că sîntem fraţi şi surori. Aşa că mă erţi. Am şi eu bolile mele, am şi eu fricile mele de moarte ca şi toţi ceilalţi şi n-am putut să vin. Ai venit în schimb tu la mine. Şi nici măcar n-ai întrat. Ai deschis cuminte portierele maşinii şi mai aşteptat să vin să te sărut. Mereu te-ai temut să întri.Sau dacă şi întrai te aşezai pe un colţ de scaun, la un colţ de masă nu cumva să mă superi. Aşa ai fost cu mine şi aşa ai fost cu toată lumea.Pînă în ultima clipă.Durerile şi suferinţele altora au fost întotdeauna mai importante şi mai grave decît ale tale, pe care le ţineai cu dinţii. Credeam că şi această ultimă şedere a ta în spital se va termina cu bine. Şi chiar era bine."Poca, ne vedem ,ne sunăm!"- mi-ai strigat veselă de sus de pe scările blocului de spital cînd am venit să te văd. Nu ne-am mai sunat. Totul s-a fîrşit fulgerător."De ce nu m-ai sunat, Liuba?"- am strigat eu în clipa ta de pe urmă."Dacă tu te superi!"- mi-ai zis. Au fost ultimele tale cuvinte şi n-ai de unde să ştii că de acum încolo mă vor urmări toată viaţa. Că ele vor fi pentru mine mai strşnice decît moartea.

Jertfa de seară

Te bucuri necuratule! Tremuri de nerăbdare ! Aştepţi biruinţa! Ţin iată de mai multe luni de zile, degrabă un an încheiat,pe poliţa mea de noapte romanul lui Nicolae Dabija "Tema de acasă", cu autograful autorului, alături de eseurile "Explozii de sinceritate" ale lui Ilie Teleşcu, "Jurnalul fericirii" de Nicolae Steinhardt şi "Muşchii lumii" de Winston Churchill, îl tot răsfoiesc din vreme în vreme, după lectura galopantă din noiembrie anul trecut ,recitesc însemnările şi notiţele făcute direct pe pajinile lui de hîrtie velină,şi nu pot pricepe cum s-a întîmplat că,tot pregătindu-mă să scriu, pînă astăzi aşa şi n-am încropit nici un cuvînt despre această lăudată în faţă şi hulită pe din spate,reală şi totodată ireală, ciudată şi în acelaşi timp excepţională carte de proză? De ce dintre zecile, poate chiar sutele de rînduri,pasaje însemnate cu creionul pe colţuri de filă, uite, mă opresc de fiecare dată, cînd redeschid cartea, la un singur fragment, citintu-l şi recitindu-l,şoptindu-l şi strigîndu-l, apreciindu-l şi totodată contestîndu-l vehement? Nu cumva pentru că reprezintă o probă de mare proză şi totodată de tulburătoare poezie în care ţi-ai băgat corniţele şi codiţa, sub fiecare cuvînt, şi aştepţi răbdător să-l pun în sfîrşit deoparte, pe rafturile bibliotecii, împreună cu o sumedenie de alte cărţi uitate. S-au să-l ticsesc în sacii de cărţi inutile de la mansardă pe care i-am cărat toată viaţa împreună cu Nicolae şi toată generaţia şi de care ezit să mă despart. Un gînd dureros îmi străpunge inima înainte de asta.Ce-ar fi dacă pasajul acesta este o cheie a romanului, pe care am intuit-o şi iată tu o ascunzi cu şiretenie? Sau poate că , dincolo de asta, acest texst are încuiat în adîncurile lui chiar mesajul cărţii peste care eu, numeroşii lui admiratori,dar şi detractori, vezi bne, graţie ţie, patinăm neîncetat şi neputincios, fără ţintă, ca-ntr-o nebuloasă, de atîta vreme. Unii lăudîndu-l peste măsură. Alţii tăcînd încăpăţînat. Se zice că la una din multele dezbateri de la Uniunea Scriitorilor cu privire la sparjerea uşii lui Cimpoi cineva, împins din spate de tine, ar fi exclamat: "S-a furat romanul lui Dabija!" După care au urmat nişte hohote homerice de rîs. Este cea mai perfectă creaţie postmodernistă pe care am auzit-o vreodată. S-a furat , într-adevăr, acest roman-poem original scris şi gîndit de Nicolae Dabija! S-a furat înainte de a fi întrat în patrimoniul literelor romîneşti. Problema este însă de unde? Din sala ceea a Uniuni Scriitorilor peste care în ultimul timp s-a instalat ironic o putredă voinţa de putere sau din inima împunsă de durere a poetului? Din sălile de conferinţă cu mii de cititori exaltaţi de-a lungul şi de-a latul Ţării sau de sub perna singurătăţilor mele zgîrcite de pe Dealul Schinoasei? Şi de către cine ? Simt cum, după asemenea trebuşoare, îţi freci mîinile şi răsufli sacadat:te-ai realizar.Dar nu te grăbi. Haide, dacă te pretinzi raţional, să deschidem ochii gîndului, să parcurgem încă odată împreună acest controversat pasaj.
"Fomin de cum îl vede pe Mihai Ulmu, îi şi arată roaba. După o săptămînă de lucru, s-a ataşat de această unealtă. Roaba poate fi supusul sau stăpînul omului. Roaba şi omul devin la un moment dat un tot întreg, precum calul cu călăreţul într-o bătălie.Calităţile acestui instrument metalic se transmit parcă şi omului, şi în loc să scîrţîie prinde şi el să ofteze.Tărăbanţa cu o singură rotiţă, două mînere şi un coş uriaş, prinsă de braţele unui deţinut, care nu are dreptul s-o lase din mînă cele 12 ore cîte are ziua lui de lucru, e o emblemă a GULAG-ului. Dacă te obişnuieşti cu ea,cînd nu mai simţi rănile din palme şi nici durere atunci, cînd îţi zdreleşti genunchii de fierul ei rece sau fierbinte, în funcţie de anotimp, înveţi să te odihneşti chiar în timp ce o duci încărcată pe puntea de lemn ca să o deşerţi în coşul unor camioane grele sau în albia rîului de alături. Cînd omul reacţionează ca un automat, cînd fiecare mişcare e şlefuită pînă la robotizare, el simte roaba aşa cum îşi simte propriul corp, cunoaşte unghiul la care să fie împinsă, ca să devină uşoară, ştie cînd s-o ungă, cu lacrimi sau stropi de sudoare, dacă nu găseşte ulei, ca să scrîşnească prea tare, intuieşte centrul ei de greutate, ca şi forţa cu care trebuie s-o mişte, ca roata să nu i se oprească. Cînd intră în acest ritm , omul nu trăieşte, ci vegetează. Aşteaptă să treacă cei 10, 15, 20 sau 25 de ani de detenţie. I se arată că mai greu trece o oră sau o zi de chin, dar 25 de ani, i se pare, vor trece acuşica. Mihai Ulmu se simte ca un robot, mişcările sale ca şi cum nici nu-i sînt dictate de creier, ci de roabă. Într-o săptămînă, se obişnui într-atît de mult cu prezenţa ei, încît îşi spune că dacă şi va evada, va evada cu tot cu roabă."
Parcă ţi-aşi fi dat tămîie pe la nas. Văd cum te oţărăşti şi-ţi zburleşti blana la fiecare cuvînt. În ochi ţi se cuibăreşte viclean uimirea, şi mă ei la cetărat. Unde s-a mai văzut ca o roabă, o grămadă de fiare ruginite, mă întrebi, să fie stăpînul absolut al omului, să-i dicteze gîndurile, mişcările, comportamentul? Şi încă ce conduită ,una adînc umană, în contradicţie cu cea degradantă pe care a generat-o iminent şi constant omului, de la piramidele egiptene şi pînă la barajele siberiene, acest instrument milenar de tortură şi robie, să te minunezi nu alta! Mihai Ulmu, eroul principal al romanului,dar de fapt marele absent al lui, deţinut politic basarabean în Gulag, după douăsprezece ore de muncă extenuantă cu roaba, în loc să moară cu încă o zi, în loc să cedeze cu încă un principiu, să devină un vierme, un şurubaş, se plimbă printre bărăcile polare, ca-n agora,şi meditează cu ochii la lună,alături de alţi condamnaţi celebri ai vremurilor, precum Florenski, Sorokin, Mandelştaim ş.a. ,face filozofie, despică firul existenţei umane în şapte,cugetă despre viaţă. Mai mult chiar trăieşte o tulburătoare poveste de iubire.O iubire care-l face să suporte frigul şi foamea. Să învingă ura şi teroarea.Să biruie împresurările trupeşti şi sufleteşti. Şi toate acestea în Gulag, în Siberia, în imperiul fricii şi al gheţii, cu cîinii şi gardienii pe el. Absurd. Aşa ceva nu există. Nu se poate.Roaba este instrumentul meu de tortură, de frîngere a omului.
Uite că se poate , totuşi, demone, îţi zic eu. În minutele de supremă suferinţă, de chin, dar şi de fericire, de creaţie, trăirea omului,asta o ştii prea bine , devine atemporală, un punct şi o singularitate în care nu există nici timp şi nici spaţiu, o stare de spirit, o antimaterie pe care fizicienii şi biologii neavînd cum s-o cunoască o pasează neputincioşi lui Dumnezeu. În clipa aceea omul devine parte a actului de creaţie primordial de facere a lumii. Aşa se face că majoritatea cărţilor bune de la don Quijote încoace întotdeauna şi-au depăşit vremurile şi autorii.Aşa se face că Dostoiecski într-o clipă şi-a imaginat şi trăit, cu ştreangul la gît, toată opera. Aşa se întîmplă că o zgîtie de copilă din Basarabia, un bunghi de om îşi strînge bagajele, lasă casă părintească şi face mii de chilometri prin întinsurile siberiene, învinge pe drum milioane de greutăţi, ajunge la Colîma, pătrunde în Gulag, îmbracă haina de sac a deţinuţilor, plînge, rîde, disperă şi se sacrifică doar pentru o singură clipă: cea a legămîntului cu Mihai Ulmu.Scena cu cele două inele de iarbă îmbrăcate pe mîinele a doi tineri în inima Siberiei, la marginea lumii, reprezintă punctul culminant al romanului. Este momentul în care secunda şi veşnicia se contopesc. Şi atunci, te întreb şi eu la rîndu-mi, de ce o oră de muncă cu targa nu i-ar putea substitui lui Mihai Ulmu, ca trăire , pe toţi cei 25 la care a fost condamnat să-i petreacă acolo, iar un crîmpei ca cel de sus n-ar pune în valoare o carte, n-ar retopi-o într-o supremă confesiune a autorului despre Gulag dar şi despre sine, despre neamul său, despre firea umană în genere?
Iarăşi te zburleşti! Bine, spune-mi atunci te rog, ce fel de roabă la urma urmei traversează romanul , încolo-încoace,de la un capăt la altul, scrîşnind infernal, aiuristic şi fără de nici un scop cum pretinzi , doar pentru a-l frînge pe om, dacă oftează şi disperă dostoeskian? Care e legătura dintre ea şi deţinutul ce-o cară cu braţele, o unge cu lacrimele? Ce mesaj ascunde comuniunea condamnatului cu acest instrument de tortură, ce deznădejde-nădejde , ce-l leagă de roabă din moment ce-şi închipuie evadarea doar împreună cu ea? Smerenia sau egoismul? Sfinţenia sau păcatul? Libertatea sau robia? Moartea sau viaţa? Nu ştii? Nu ştiu nici eu, dar scrîşnetul metalului, îhgemănat cu strigătul sufletului, îmi sugerează că, dincolo de curajul fizic în faţa morţii al lui Mihai Ulmu, roaba din acest roman ar putea fi şi roaba mea.
Şi de ce nu? Doar roaba ,dacă ne uităm bine, l-a însoţit pe om statornic şi indispensabil, în toate scopurile şi acţiunile lui conştiente, pe parcursul întregii istorii, de la primele obştine şi pînă la marile organizaţii transnaţionale de astăzi , de la grotele primitive şi pînă la catedralele moderne. Nimic, nici un lucru temeinic în lume n-a creat Domnul fără ea. Uneori mă gîndesc că pînă şi fiinţa fizică şi spirituală a neamului nostru a fost zidită cu ea sau prin ea. Drumul lui taică meu de acasă şi pînă la fermă devale, pe hotarul neumblat al rădenilor, vară şi iarnă, într-o pereche de nădragi vătuiţi, cu fund dublu şi două chilograme de tărîţe ascunse în cracii lor,ca să-şi scoată cumva feciorul la civilizaţie, este şi el un drum al roabei. 12 kilometri pînă la Odăi, la porci, şi 12 kilometri înapoi, depănaţi zi şi noapte, neîncetat,pînă şi-n sărbătorile de Paşti sau Crăciun, cu roaba în mîini şi cu frica de ştabi în sîn, din tinereţe şi pînă la bătrîneţe, asta e viaţa lui. Un chin şi o jertvă.S-a gîndit vreodată el în această cale hristică, măcar pentru o milionime de secundă, că unica parte de moştenire pe care o va lasă feciorului va fi tot o roabă? Doamne, numai cîtă neghină am cărat cu dînsa de prin satele şi oraşele ţinutului în redacţiile vremurilor, cîtă pleavă am vînturat pe paginile ziarelor şi eu şi colegii mei de generaţie, cîţi saci cu cărţi romîneşti am tăbîrcit de la Cernăuţi şi Odesa,cu cîtă spaimă am făcut schimb de ele într-un Chişinău ostil şi străin nouă, căutînd adevărul şi libertate care să ne salveze.Fiecare a găsit acest adevăr şi l-a numit în felul său: Nicolae Dabija i-a zis "Ochiul al treilea", Nicolae Vieru - "Vînt şi lumină", Viorel Mihail - "Bărbaţi la mijlocul verii", Haralambie Moraru - "Nimeni nu rămîne singur", Ilie Teleşcu - "Explozii de sinceritate", etc.,etc...Cuvîntul însă , floare a Duhului Sfînt, a fost, este şi va fi pururea unul.După cum unul este binele şi una este libertatea. Ne-am imaginat cîndva, măcar pentru o oră, descoperindu-L la masa de scris sau în marile noastre adunări, pe piaţă, că El, unindu-ne într-o generaţie, într-o breaslă, într-un neam, de fapt, ne va dezbina şi mai adînc? De ce oare? De ce această migraţie nebună, de multe ori mai dură decît deportările Gulagului? De ce orgoliul puterii? De ce dispreţul faţă de fratele nostru? De ce singurătatea averii? De ce acest dezbin la Uniunea Scriitorilor? Doar fiecare condeier într-o literatură reprezintă o identitate inconfundabilă care în acerba competiţie de trăire şi interpretare a vieţii se poate raporta doar la sine înseşi. Jose Saramago, marele portughez, laureat al Premiului Nobel nota pe blogul său înainte de moarte, că ficare om de pe pămînt reprezintă o carte şi în mod necesar ar trebui să-şi scrie această carte a vieţii sale, iar din volumele adunate să se facă o bibliotecă care să fie depozitatată pe Lună.
Şi atunci de ce-am lăsat scrisul? De ce m-am autoeczilat vreme de peste 20 de ani, ca un pustnic, pe piscul Schinoasei şi robesc la o casă? Nu cumva pentru că un mare păcat mi-a întunecat vederile şi nu pot să văd Cuvîntul? Nu cumva o lehamite ne macină şi ne ţine înţepeniţi la porţile civilizaţiei pe noi toţi? Doamne cît moloz am cărat eu, ca şi Mihai Ulmu, în acest vărf de deal, cîtă piatră, cît ciment, cîte drumuri am făcut, pînă cînd am ridicat sus de tot, aproape de cer, un acoperămînt pentru copii. Să nu îmble pe drumuri şi prin gazde cum îmblat eu, să nu fie umiliţi de străini. Mi-am închipuit eu în acest timp, măcar o zi, că pînă la urmă voi rămîne singur sub el, ca sub un clopot de mănăstire, iar Ana va porni într-un alt drum, dar de fapt acelaşi ca şi al părintelui meu, ca şi al meu,pe aceleaşi hotare, prin aceleaşi vămi, cu aceleaşi ocolişuri, reluat mereu, de la Chişinău în Franţa şi de la Universitatea din Strasburg înapoi la Schinoasa de ani buni de zile. Cîte drumuri a făcut oare în studenţiea ei pînă a fi găsit nişte repere? Nu ştiu. Nenumărate, cît mulţimea speranţele mele de viaţă, şi toate udate cu lacrimi, toate cu roaba moştenită în mîini, sofisticată puţin şi numită laptop, dar tot roabă rămasă, toate în căutarea aceluiaşi Cuvînt, pe care ba îl găseşte pe buze,înţepenit ca un fluture,cînd vine acasă, ba îl pierde cînd pleacă.
Doamne, strig în asemenea clipe, de ce m-ai lăsat, de ce Te-ai depărtat de mine şi de la copiii mei, cînd voi vedea? Cît va dura şirul dimineţilor acestea ceţoase şi incerte, lanţul despărţirilor şi întîlnirilor, drumul acesta nesfîrşit al roabei? Atunci îi strig din suspinul singurătăţii şi pe puţinii mei prieteni, aflaţi şi ei pe nişte dealuri ca şi mine, şi parcă ne auzim şi parcă nu ne auzim. Atunci îl sun şi pe Dabija, pe acelaşi Deal al Schinoasei,la numai două sute de metri, atît de aproape şi atît de departe, în aceleaşi singurătăţi, ca şi toată generaţia noastră.Atunci mă întreabă şi el la rîndu-i, de pe deal,ca un păstor bun al oilor sale, cu toiagul şi varga moştenite de la Grigore Vieru în mîini:"Cînd vii?" "Degrabă!"- răspund eu şi închid.Degrabă ar putea fi mîine.Şi ar putea fi niciodată.Toate spre regret sînt trecătoare pe lumea asta.Şi casă.Şi bogăţie.Şi trufie.Şi putere.Pînă şi familia, şi marile prietenii, vorba lui Marin Preda.Doar roaba e veşnică.Şi taina, care e pretutindeni şi nicăieri, în sutele de drumuri făcute,în miile de înfrîngeri şi suferinţi,în scurtele şi puţinile bucurii, în malurile de moloz de pe masa de scris, dar şi într-o cădere subită şi fatală de pe stîncile unei mănăstiri care l-a pus pe Nicolae Dabija pentru cîteva săptămîni între viaţă şi moarte. O vară întreagă s-a rugat el lui Dumnezeu pe patul de suferinţă şi o vară întreagă şi-a aşteptat prietenii.Iar între rugăciuni şi aşteptări a scris, uneori pînă noaptea tîrziu, doar cu lumina candelei, romanul poem "Tema pentru acasă". Şi cine ştie poate că anume romanul acesta, roaba l-au salvat. Abea acum ,cu el în faţă, şi îmboldit de tine, Necuratule, descoper marea mea taină. Maria! Cea pururea fericită şi prea nevinovată,carea fără stricăcune pe Dumnezeu-Cuvîntul a născut. Care e şi taina mea. Şi taina lui Mihai Ulmu.Şi taina generaţiei mele. Maria şi masa de scris. Ce trist este că descopăr această realitate şi relaţie atît de tîrziu. Cît de frumos că Nicolae a găsit-o atît de devreme. Ce urît este că eu am trădat-o. Cît de minunat că Nicolae faţă cu moartea i s-a sacrificat cu desăfîrşire, pînă la ultima secundă. De aici şi acest superb, fără egal, psalm,cu iz de veşncii, al literelor romîneşti. "Sunt Doamne atît de trist şi singur:/ precum un rug în care ninge,/ ce ba învie, ba se stinge. /Sunt Doamne atît de trist şi singur.../Precum de rouă- nîşte crînguri,/ mi-s zilele de lacrimi pline./ Se vede Doamne de la Tine / cît sînt de trist,/ cît sînt de singur?! / De orice rază ce m-atinge/ mă simt rănit pînă la sînge./ Sunt Doamne atît de trist şi singur:/ precum un rug în care ninge." Din acest psalm, ca un rîu de durere, a izvorît "Tema de acasă". Iar din "Tema de acasă" - acest superb pasaj al roabei, care recitit mereu iată devine o rugăcine. O jertfă de seară pe altarul Domnului această ruşăciune. Ea te smereşte , văd Diavole, şi-ţi preface instrumentul de tortură într-un semn al iubirii.O iubire izvorîtoare de mir şi izbăvitoare de chinuri.Poate că într-un sfîrşit ,dintre atîtea neamuri, şi pentru noi basarabenii.

Aspida din miezul harbuzului

E vară,Ana! O vară nebună. O vară cu inundaţii devastatoare, ruinătoare de destine şi aducătoare de deznădejde. O vară cu alegeri repetate care pun în joc iarăşi aceleaşi destine frînte. Doamne, oare cît mai poţi încerca credinţa acestui popor? O vară, poate ultima pe care am petrecut-o de la un capăt la altul împreună. O vară pînă la urmă cu călduri toride, insuportabile ,care-ţi topesc creierii şi te duc în pragul unei disperări şi singurătăţi fără ieşire cum n-aţi mai trăit niciodată, nici tu, nici eu şi nici prietenii mei. Staţi închişi în casă, şi tu şi prietenii mei, sau în birou, la serviciu, sau oriunde în altă parte, în vacanţă,pe plajă în Turcia sau la cursurile de vară în Anglia, ascunşi de căldură, ca peştele în mîl, cu răsuflarea tăiată de spasme şi vă întrebaţi dacă mai există vreo şansă,dacă ne mai ridicăm vreo dată noi, neamul ista al moldovenilor, dacă putem regăsi firul pierdut al speranţei în ghemul încîlcit al vieţii. Si tocmai în momentul cînd totul vi se pare pierdut de undeva din adîncurile disperante ale existenţei,de dincolo de uşile blindate ale birourilor, ale apartamentelor şi castelelor de locuit, din cealaltă parte a eului zăvorît de singurătate, iată răzbate o boare de vînt. Ca un iz de salcîm japonez înflorit.Ca dulceaţa unui cîmp de cînepă. Sau a unui iaz de sub geana unei păduri.
Nu ştiu ce înseamnă pentru tine această boare,dragă Ana!. O refacere a speranţei? O reînnodare a vieţii? O nouă şansă? Sau toate dimpreună.Pentru mine însă cu certitudine este o mare minune. Şi vine această minune din aceleaşi călduri, din aceiaşi vară toridă, numai că de la o depărtare de-o viaţă, de peste cincizeci de ani, din satul copilăriei mele, Donduşeni, cu tata tînăr şi voinic, îmbrăcat într-o cămaşă vărgată, de la Bucureşti, încă din fecioriile sale, sub care joacă muşchii ca nişte helgii, cu prietenii mei din mahală, toţi mai mari ca mine, cogeamite flăcăoani, dornici de zbenguială şi aventuri, cu unchii şi mătuşele mele, buni ca pîinea caldă , cu o lume întreagă făcută parcă anume să mă facă fericit doar pe mine. Căldurile deci,sufocantele călduri, paradoxul vieţii, cît de mult le iubeam ,cît de mult le mai doream ! Ca pe o felie de pîine unsă cu miere. Ca pe o fată iubită în taină. Şi asta pentru că veneau pe neaşteptate, în dricul verii,iar odată cu ele, cu valul lor de foc, tata-şi lua tradiţionala, celebra lui bîtă, cojocul , pălăriea, ustensilele de gătit şi se muta sub pădure, la harbuzărie, într-o colibă de toată frumuseţea.
Abea atunci, rămas doar cu mama, deveneam o fiinţă deplin liberă pe lume.Abea atunci puteam să merg unde vreau şi să fac ce vreau. Neuitate acele clipe pentru mine, desăvîrşite ca înseşi fericirea, cînd ieşeam din căpăstrul lui tata şi puteam să mă duc la scaldă sau să rătăcesc zile întregi cu caii prin coclauri nesupravegheat de nimeni. Şi totuşi nu ele au fost dulceaţa copilăriei şi vieţii mele , ci harbujii şi zămojii lui tata. Venea o zi în dricul căldurilor celea cînd un harbuz din ogorul bunului meu părinte se ridica la preţ de aur şi băetanii din jurul meu, fercheşii şi mîndrii flăcăoani din mahală , erau gata să facă sau să dea orice pentru el. Numai ce nu inventau şi ce nu cercau ca să-l obţină de pe domeniile suverane de sub pădure ale lui tata. Să momească paznicul devale la pescuit. Să-l ademenească în sat. Să-l prindă într-o clipă de somn.Săptămîni întregi îl urmăreau cu ocheanul de pe vîrful stejarilor din pădure, poate aţipeşte măcar o secundă, poate rup măcar un harbujel.
Nimic însă, nici o cedare, nici o zdreanţă de curpăn de la el. Tata cu harbuzăria în spate, universul în faţă şi bîta în mînă era de nebiruit în singurătăţile sale. "Va văd! Va văd! Împeliţaţilor!" - striga el cu stelele clipocindu-i pe umăr în clipa cînd părea că harbuzul, gata, a încăput în mîinele lor. Şi atunci fercheşii băetani înţelegeau, pentru a cîta oară, că altă cale spre inima marelui singuratec de sub pădure, cu cojoc miţos în miez de vară, decît unicul său fiu pur şi simplu nu există. Aşa se face că-n mijlocul căldurilor celea toride, strîngeau din dinţi furioşi, dădeau orgoliile jos şi pentru o vară mă puneau în centrul atenţiei lor, învăţîndu-mă, cu vorbe mieroase, ba să călăresc , ba să pescuiesc, ba să înnot, ba să merg pe bicicletă, lucru pentru care primeau cîte un harbuz şi rămîneau extrem de nemulţămiţi.
Nu pricepeam atunci zgîrcenia lui tata. Nu înţeleg nici astăzi de unde ar fi putut să vină. De la şiretenia bîietanilor? De la vicleniea lumii? De la neîncrederea, bănuiala ucigătoare a omului în general? Nu ştiu. Sînt sigur însă că tata urmărea şi dirija cu minuţiozitate acel proces, ţinînd în mînă cu fermitate haita ceea de băetani gata pentru un harbuz la toate relele de pe lume. Probabil că de asta m-am simţit în perioada aceea unul dintre cei mai utili oameni în lumea aceea, cel mai fericit şi cel mai încrezut în puterile mele vreo dată. Probabil că de asta am învăţat atunci o mulţime de lucruri folositoare pentru viaţă ca într-o bună zi să devin în sfîrşit matur şi eu. Probabil că de asta, uitîndu-se la mine, tata s-a cutremurat, avea flăcău şi el, şi-a scos de undeva din ascunzişurile colibei un harbuz mare cît o roată de căruţă, tăinuit special pentru pentru marele ospăţ.
N-am mai văzut asemenea harbugi, nici pînă atunci, nici după. "Uau!" - a strigat haita bucuroasă că a cîştigat duelul. Din păcate se grăbise. O aspidă neagră, veninoasă a ţîşnit de sub mîna lui tata şi-a cabrat periculos în faţa noastră în clipa cînd a înfipt cuţitul în harbuz. Încă o clipă şi-ar fi muşcat, dar bîta lui tata a zdrobit-o fulgerător, după care s-a întors şi-a şoptit greţos, cu dispreţ: "Duţeţi-vă pe ogor!" Au mîncat pe săturate. Au mîncat de nu se mai puteau ridica de la pămînt. Au mîncat pînă au început să spargă harbugii unul în capul altuia. A fost cel mai dezmăţat ospăţ pe care-l ţin minte în viaţa mea după care m-am simţit dintr-o dată cel mai singur om de pe lume. Şi inutil. Şi neîncrezător.
O viaţă întreagă am luptat apoi împotriva acestor deznădăjduitoare sentimente. În familie. Prin redacţii .În prieteniile care le-am legat. Aşa şi nu m-am debarasar de ele. Astfel încît mă gîndesc că harbuzul cela a lui tata o fi însemnînd totuşi ceva în viaţa lui şi a mea. O taină. O promisiune. O umbră sau o urmă a fericirii. Probabil că fiecare din noi pe lumea asta creşte şi tăinuieşte pînă la urmă pentru clipa supremă cîte un harbuz. Taina mea eşti tu. Iar harbuzul meu e libertatea în care te-am crescut, democraţia, valorile neamului şi ale civilizaţiei în spiritul cărora te-am educat şi pe care sper să le clădeşti aici în Mldova după şcolile tale din Occident. Pentru că asta am visat o viaţă-ntregă. Şi atunci ce mă fac? Cum te apăr la o eventuală întoarcere acasă de aspidele care iată pe căldura aceasta de august ţîşnesc de pe sticlele televiziunilor de ştiri şi ameninţă să pustiiască acest ţinut pentru alte sute de ani? Cu ce le răspund mocanilor, plugarilor, sîrbilor şi boţanilor ? Doar cu cuvîntul şi rugăciunile de pe blog? Doar cu o credinţa nestrămutată într-o posibilă victoria a ta? E puţin? S-ar putea. Dumnezeu ne vede pe toţi, însă, şi are măsurătoarea lui, mult diferită de cea omenească.Drum bun la studii ,fiica mea iubită, şi întoarcere fericită.

O, deznădejde, o, civilizaţie, dar mai bine ..!

Toată lumea catolică şi cea ortodoxă, de pe toate meridianele globului, dar mai ales din Europa, leagănul creştinităţii, a intrat de luni 29 martie, şi pînă duminică, 3 aprilie, în săptămîna patimilor. Este ultima săptămînă a postului mare.Timpul şi vremea cînd fiecare creştin, oriunde nu s-ar afla, face un efort de asumare a umilinţei, chinului şi morţii Mîntuitorului nostru Isus Hristos urcat şi împuns cu suliţele pe cruce acum două mii de ani de către procuratorul şi legionarii romani, dar condamnat de fapt şi crucificat de păcatele şi trădările noastre, care le-am săvîrşit de atunci şi pînă astăzi, în fiecare zi şi fiecare ceas, necontenit.
Modul de postire, de luare asupra sa a chinului isusiac de pe cruce, în acest context, de la om la om este diferit şi profund individual. Sînt unii călugări de la mănăstirile noastre din Moldova bunăoară care petrec această săptămînă într-o închinăciune continuă, noapte şi zi, numai cu apă şi pîine, rugîndu-se neîncetat pentru mîntuirea şi salvarea noastră a tuturora. Dincolo de aceşti călugări sau mai bine zis dincoace de ritualul lor sacru de asumare a calvarului cristic mai există desigur şi multă lume care-şi scrutează necruţător adîncurile, contabilizîndu-şi păcatele şi pregătindu-se, prin rugăciune, cu frică şi cutremur de marea spovedanie, care dacă nu azi, mîine le va deschide porţile spre o viaţă dreaptă şi demnă,după rînduielile străvechi ale firii şi ale părinţilor. Marea majoritate dintre noi, însă, trebuie să recunoaştem, robiţi de plăcerile clipei şi ale civilizaţiei, reduc postul la o simplă abstinenţă alimentară, lipsită de cel mai elementar efort sau trăire spirituală.
Mărturisesc că spre marele meu regret fac şi eu parte din această imensă masă de oameni. Ţin şi eu acelaşi post sever ca şi ei.Ca şi majoritatea prietenilor mei. Ca şi toţi vecinii. Poate pe unele locuri, constrîns fiind de unele maladii, regimul meu e puţin mai slobod decît cel al lor. Poate e cu o rugăciune în plus pe care ba o rostesc, încîlcindu-mă printre suferinţele mărunte şi multe, ba o pierd. În mare însă este acelaşi ritual mecanic general, care golit încet, pe parcursul secolelor, de sensurile lui lăuntrice, de trăirile şi transformările spirutuale provenite de la vina, păcatul originar, duce omul repetat, cu obstinaţie, din an în an, de la o masă standart la o gîndire standart, şi mai departe spre culmile unei mari disperări.
Este disperarea omului modern,creatorul civilizaţiei şi deschizătorul de drumuri spre nicăieri! Mestec îmbucătura de dimineaţă în gură, anostă, fără de nici un gust, ca o gumă , şi la un moment dat mă întreb: pentru ce triesc? Unde s-a dus viaţa mea? Cînd? Pe ce mi-am risipit sentimentele şi forţele? Doamne, îmi zic atunci, de ce nu mi-ai dat şi mie o bunicuţă pioasă precum Tatianei Corai, colega mea de la "Timpul", care să mă înveţe încă din copilărie măcar o rugăciune, cît de mică, cu toate tainele ei. Aş fi purtat această rugăciune, ca pe un boţ de aur, toată viaţa cu mine. Aş fi rostit-o zilnic, îngenunchiat de nenumărate ori.
Şi cine ştie poate că în această săptămînă a patimilor, poate chiar astăzi, în această clipă aş fi ajuns la picioarele lui Isus. Le-aş fi spălat atunci, mădular lîngă mădular, cu lacrimi de suferinţă şi abea după aceia aş fi ridicat privirile spre cer, încumetîndu-mă să privesc la moarte. Adică la viaţa ţîşnită din adîncurile metafizice ale suferinţei. O picătură de rouă pe buzele arse de durere. Şi un nerv, un singur nerv zbătîndu-se agonic şi biruitor pe grumazul stins al Mîntuitorului.Spre regret acest sublim tablou, această revelaţie, învăluită în abur de de mister şi tămîie, la cumpăna luminii dintre zi şi noapte, este doar privilegiul sfinţilor şi mucenicilor, drepţilor şi locuitorilor în pustie. "O, moarte,- zice Sfîntul Efrem, - dar mai bine te-am numi viaţă, că toţi care cugetă la tine scapă de moarte." Eu mă mulţumesc doar să-l parafrazez. O ,deznădejde, civilizaţie, zic, dar mai bine te-ai numi speranţă! Hristos a înviat,Ana! Hristos a înviat, prieteni ai mei! Hristos a înviat!