Faţa tristă a magului

Frumos  şi plin de miresmele extraordinare ale vieţii concertul de Anul Nou prezentat de vedetele noastre autohtone la postul de televiziune Moldova 1. Abea la prezentarea lui repetată, în noaptea de Anul Nou pe vechi, cînd au plecat copiii şi casa a devenit pustie, ca şi viaţa de altfel, mi-am dat seama de lucrul acesta. În primul rînd pentru că s-a cîntat doar muzică populară. Apoi pentru că s-a cîntat de pe două platforme antagonice :cea a cîntăreţilor de estradă şi cea a interpreţilor de muzică populară. O noapte întreagă au năduşit cei cîţiva actori comici de notoriettate şi o echipă întreagă de măşti , de pe o a treia platformă ,să unească cele două poluri ale cîntecului nostru popular într-o monadă a duhului carpatin de libertate şi frumuseţe. Şi n-au reuşit.Pînă la urmă cîntecul s-a adunat din sune înseşi.Din drumurile noastre spre Italia. Din feţele adevărate ale ale trecutului.Şi din măştile prezentului.Într-o pasătre albă care a zburat peste întinsurile noastre înzăpezite şi s-a aşezat pe umerii cîntăreţei Neli Ciobanu.Domnne, cum a mai cîntat această pasăre. A cîntat de a stors lacrimi din piatră. A cîntat de mi-a frînt inima. A cîntat de mi-a reînviat dragostea. Ce mai trebuia la toate acestea ca să umple pustia mea casă. Poate tinereţile mele. Şi cine ştie poate de asta de undeva din faldurile decoraţiilor sau poate ale vieţii, nu ştiu, s-a srecurat un mag.Doar pentru o secundă. Magul tinereţii mele.Gheorghe Urschi. S-a strecurat şi-n loc să glumească, pentru că a întîrziat, a slobozit o lacrimă. O lacrimă a întoarcerii fără de întoarcere. O lacrimă a vieţii fără de mască. După care a căzut cortina .Şi pasărea  a zburat la cer.Fără de mine. Şi fără de Gheorghe.Pînă la anul.

Viaţa ca o nucă tîrzie

Sînt, vorba lui Neagu Juvara, un insomniac incorigibil. Încă din tinereţile mele. De pe timpurile cînd aveam de scris nopţile reportaje triumfaliste. De pe atunci nu dorm. De pe atunci scriu şi aştept somnul ca pe una din marile mele minuni. De pe atunci sînt gata să dau tot ce am mai scump pentru un somn adînc, teluric, care să mă smulgă deznădejdilor şi să mă redea bucuriilor depline ale vieţii. Cu atît mai mult azi, la maturitate tîrzie. Se întîmplă uneori să nu dorm săptămîni, luni întregi. Unde s-a dus viaţa mea, mă tot întreb peste masa de scris, neîncetat? Perna e de piatră şi somnul e de iepure. Doar aţipesc, o fracţiune de secundă, atît. De parcă ar sta vînători cu haite de cîini pe urmele mele.Şi nimic nu mă poate salva din această goană sălbatecă a gîndurilor şi grijilor deşarte,nimic nu-mi poate aduce somnul decît plimbările cu un scop anume. O plimbare pînă la piaţă ca să-mi cumpăr o varză pentru salate.Altă plimbare pînă la farmacie unde procur un medicament necesar. Încă o plimbare spre oficiul poştal pentru a plăti facturile.Şi într-un sfîrşit cele mai multe plimbări, aproape zilnice, în Valea Grecului.Un adevărat miracol această veche moşie de dincolo de gardul meu. Un loc fabulos unde poţi să-ţi faci un scop fără a fi avut nici nici unul pînă să păşeşti pe el.Probabil de asta sus, pe creasta lui, s-au construit atîtea castele, mai dihai ca cele medievale. Probabil de asta jos, pe cărările lui şerpuitoare au rătăcit de atîtea ori şi Andrei Sangheli şi Zinaida Greceanîi, visînd să-l ia în arendă. Probabil de asta pînă la urmă mi-am făcut şi eu un scop de plimbare aici: nucile tîrzii. Odată demult un boier de stirpe veche, un compatriot al lui Socrate, a plantat în această mirifică vale o splendidă vie.Şi nişte nucari, care cu anii s-au tot înmulţit, au tot urcat pe culmi, au tot coborît devale în cotloane, încît într-o zi nimeni n-a mai putut să-i stîrpească. Nici plugurile de plantaj de adineaori ale lui Bodiu. Nici îmblăciile negustorilor de miez de ieri. Nici cîrdurile atoatestăpînitoare ale cioroilor de astăzi.O groază de nuci răzbate de atunci prin aceste măceluri ,toamnă de toamnă, şi amestecîndu-se cu miriadele de frunze se aşază la pămînt, îndreptîndu-se parcă în sălbăticiile locului părăsit spre o mare taină. Spre care taină oare, mă întreb de fiecare dată, pornind la plimbare? Spre o nouă încolţire sau o topire în neant? Greu de zis. Ştiu doar că ciomagul din mîini e armă de apărare şi toiag în acelaşi timp.Că pentru o nucă uneori sînt nevoit să răscolesc ca un rob girezi de frunze. Probabil din această robie îmi răsare uneori, rar de tot, cîte un copac cu nicile ţărnă sub el.Îmi împlu buzunarele atunci şi pornesc fericit către casă. Ca în depărtata mea copilărie, în nopţile de Crăciun. Să dorm şi să visez fără grigi. Cum masa mea de scris se desface şi creşte peste nopţi nedormit ca o nucă tîrzie de toamnă într-un copac frumos şi rotat. Cu un colind etern sub el.Şi cu Ana întoarsă acasă.În vacanţă.

Preamilostiva doamnă

Iată că am ajuns şi la ultima mare piedică din viaţa mea. Cîinii. Unde mă mai duc eu în ultimul timp ca să mă tem de cîini? Aproape nicăieri.Unde es din turnul meu de singurătate din Dealul Schinoasei? Niciunde.Poate doar la alimentară.Şi la Sfintele Liturghii. Şi la plimbare. Dar uite că pînă şi-n aceste locuri sînt aţinut de cîini. Devale, în Valea Grecului, pe traseul meu de plimbare: turme de cîini. La garaje, dinspre Schinoasa, iarăşi cîini. Sus, spre alimentară, printre marile blocuri locative construite , lîngă tomberoanele de gunoi, iar cîini.Puţin mai la dreapta, în coasta legendarei case a lui Sangheli, nelocuită nici pînă acum, în drum spre biserică,faţă cu spitalul canceroşilor, alţi cîini. Ca o răzbunare de peste o viaţă.
Odată demult un prieten al lui tata, a alungat din ograda copilăriei mele,cu o piatră de un pud, un alt prieten, al meu.Un cîine. "N"ea Balan!" - îi spuneam în clipele grele.Ar fi trebuit să-l apăr, dar nu l-am apărat.Şi iată că, după o viaţă, pîndind momentul libertăţii, s-a întors. Să se răzbune. Şi dacă s-ar fi întors numai către mine.Undeva în Bucureşti, celebrul istoric Neagu Dgiuvara, mărturiseşte într-un tabloid,la cei nouăzeci de ani ai săi, că nu se mai teme de nimic. Doar de un cîine care ar putea să-l muşte în timpul plimbărilor.Tot în Bucureşti acelaşi cîine sfîşie pînă la moarte o femeie. Este cîinele meu, dar şi alnostru al tuturor. Aici în Chişinău, lîngă mine, acelaşi cîine sau fraţii lui, solidari,pentru că au fost trădaţi, fac cerc în jurul casei mele, cartierelor, a Parlamentului, Guvernului şi Curţii Constituţionale şi ameniniţă, muşcă ba un copil, ba un bătrîn."Faceţi ceva, fraţilor!Ajutaţi-mă!" - strig eu din cercul meu de pe Dealul Schinoasei către serviciile respective ale primăriei."Facem - răspund ei, - dar nu prea avem bani şi nici drepturi." E adevărat. Se zbat şi ei sărmanii în acelaşi cerc închis al patrupedelor.Dar de fiecare dată, cînd pare că gata îl rup ,mereu apare cîte o preamilostivă doamnă care strigă cu limba de la cer la pămînt:"Criminalii!" Mai cu seamă în preajma alegerilor. Aşa se face că de la alegeri la alegeri preamilostivele doamne s-au tot înmulţit.Astăzi avem cîte o preamilostivă doamnă la fiecare bloc. Stau de veghe. Nu mă preocupă cine sînt aceste doamne, care e mama lor.Unii zic că Europa, alţii zic că dictatura de eri.Nu mă interesează buzunarul lor.Imi pasă doar de cea care a adus cercul pînă la pragul meu.Putea prea bine să adăpostească haitele în conacul său şi grădina sa întinse pe un sfert de hectar.A preferat să le hrănească însă şi înmulţească în scuar. Poate pentru că îi place ca dimineaţa să fie condusă de haite, iar seara să fie întîmpinate de ele.Poate pentru că încurcă gestul ei de binefacere cu actul de milostenie publică al omului politic.Nu ştiu. Deaceea pun mîna pe bîta care mi-a pregătit-o bătrînul căprar din Schinoasa şi trecînd peste haite pornesc spre bisercă.Să-mi spun rugăciunea. O rugăciune dintr-un cerc închis.Un cerc în care încape singurătatea mea de aici. Şi singurătatea Anei de la Srasburg.Şi binefacerea premilostivei doamne. Şi gestul de milostenie al politicienilor care se amestecă cu cel al Doamnei.Şi deruta ţării. Şi bîta pe care înainte de rugăciune am ascuns-o sub o tufă de măcieş.Un cerc pe care numai unul Domnul ştie dacă îl vom rupe. Şi cum.

La margine

Iată că am ajuns pe undeva aproape de capătul vieţii.Cînd a trecut nici nu-mi dau seama.S-a dus.Ca un fum. Ca o lumînare care s-a topit, arzîndu-mi degetele, şi eu n-am dovedit măcar să învăţ o rugăciune către Domnul, să nu depărteze mila Lui de la mine.Uneori mă gîndesc că dacă ar fi să scriu un roman despre această viaţă ar trebui să-l întitulez "La margine".Nu ştiu de unde a pornit acest sentiment, această stare a mea care iată m-a urmărit întreaga viaţă.Probabil încă din pîntecele mamei mele, încă de acolo, pentru că n-a dovedit Domnul să mă acopere cu aripile sale, şi de acum mi s-a spus:"Ia seama! Să fii cuminte!"
Şi am fost.La şcoala primară o mătuşă de-a mea s-a tot străduit să mă facă primul la adunat şi scăzut, să mă scoată în faţă şi n-a reuşit nicidecum. Eu nu şi gata.Ca un ţap încăpăţînat. De atunci am tot fost la margine.La şcoală.La Universitate.Prin redacţii.La uniunea scriitorilor.Pretutindeni. Şi dacă ar fi fost vorba doar de mine. Dar întreg neamul acesta al meu,abea acum descopăr, stă la o margine. La o magine de URSS. La o margine de Europă. La o margine de ţară.
De fapt nici nu-mi prea dau seama ce-a însemnat această margine. Cele zece porinci ale Mîntuitorului. Frica de Dumnezeu.Răbdare.Umilinţă.Smerenie.Prostie. O linie roşie.Nu pricep nici acum. Ştiu doar că nu aveam voie să păşesc peste ea.Că nu am păşit nicidată.Că toată viaţa m-am zbătut să scap de ea.Şi toată viaţa scăpînd dintr-o margine nimeream în altă margine. Bunăoară unul dintre marile mele vise a fost să am o casă, să obţin un acoperiş deasupra capului.Şi l-am obţinut. Ba jos, în subsol, cu toţi vecinii deasupra care se pişau pe capul meu, ba sus de tot, la ultimul etaj, unde mă udau ploile.
Pînă cînd mi-am zis am să-mi fac o casă a mea. Am făcut-o.Şi iarăşi la margine, asfel încît oricine trece îmi rupe trandafirii şi oricine vrea din Schinoasa îmi sare gardul sau aruncă alături saci menageri, ca lîngă o ladă de gunoaie. Pînă şi copiii au plecat din această casă de margine, cu două etaje."Ce plîngi, Ioane, ca o babă care a scăpat trenul, - mi-a spus cineva care cunoaşte preţul cuvîntului, - abea vei fi mai aproape de masa de scris!"
Cine ştie, poate că are dreptate, poate că masa de scris e ultima mea margine dincolo de care nu mai există nici o margine, doar viaţa trăită căreia trebuie să-i dau un sens. Poate că exodul acesta nemeivăzut al neamului este ultima margine a neamului dincolo de care nu există nimic,doar o întoarcere definitivă, biblică acasă.

Cartea care ne va salva

Singurătatea e atît de mare în ultimul timp încît am ajuns să mă întreb pe mine însumi:ce faci? Scriu, îmi răspund. Chiar, nu mă las eu pe mine, dar cînd nu scrii? Atunci citesc. Şi cînd nu poţi citi? Lucrez în grădină, îmi ripostez eu cu ciudă, ca Tolstoi.Hm, şi dacă nici în grădină nu-ţi ese mare lucru? Arunc dracului stropitoarea, îmi zic eu, şi mă rog lui Dumnezeu, mă rog pînă la epuizare. Dar dacă nici rugăciunea nu merge? Pun mîna pe telefon,strig eu disperat, întru pe net. Aşa se face că mai dăunăzi,căutînd un telefon, o zi de naştere a unui coleg pe care nu l-am mai văzut şi nu l-am auzit de ani buni, m-am pomenit că accesez lista Uniunii Scriitorilor din Moldova.Şi mare mi-a fost mirarea că nu l-am găsit.Nici pe el, dar nici o sumedenie de altă lume.Ce te miri, mi-am spus, timpul curge. Mai bine zis timpul stă pe loc.Noi curgem, ne destrămăm. Odată lista asta a fost una dintre cele mai frumoase liste pe care le-a dat acest pămînt. Odată ea a fremătat de viaţă şi speranţă.O dată ea a dat semne de veşnicie.Cu "Uşoară maică uşoară". Cu Psalmi. Cu "Povestea cu cocoşul roşu".Dar de la "Frunze de dor" care a semnalat conflictul civilizaţiilor din păcate nu s-a mai întîmplat nimic.Nici un semn. Lista a tot crescut, iar veşncia s-a tot împuţinat. Nimic n-a mai putut s-o salveze.Nici sumedenia de nume noi, nici sutele de cărţi. Nici faptul că eu am scris doar o singură carte, că pînă la urmă m-am lăsat cu totul de scris.La început mi-au dat numărul de telefon greşit. Apoi adresa greşită. Apoi un CV fără fotografie. Pentru ca într-un sfîrşit, acum să mă scoată cu desăvîrşire de pe listă.Golul a rămas în loculmeu.Nimicul. Marele nimic.Şi cine crede că se va salva vreodată de acest nimic se înşală amarnic.Ei lasă,îmi zice celălalt eu al meu, nimeni nu ştie niciodată nimic.Un autor care a scris "Şarga" sau "Lela" nu se poate să nu mai scrie vreodată ceva.Doar dacă s-a prostit cu totul. Ce-ai zice dacă acum, după o viaţă irosită aiurea,întors la uneltele scrisului, te-ai pomeni că-ţi explici,în scrisorile către Ana, fără să vrei ratarea.S-ar putea, îmi răspund. După cum s-ar putea ca cineva din marii dispăruţi ai acestei liste să scrie o carte care să răstoarne, să anuleze ratarea întregii liste. Şi poate chiar a întregului neam. Un autor genial. Şi ocarte care să ne salveze pe toţi.Doar că pentru aceasta e nevoie ca lista să rămînă intactă,fără mînă şi orgoliu omeneasc pe ea, aşa cum intact şi curat a rămas cuvîntul creat de Domnul. Alfel praful se va alege din ea. Şi va rămîne doar ocaricatură din cuvînt:"Pizdeţ!"

Pana şi viaţa scriitorului

Aseară tîrziu, după miezuli nopţii, pe la cîntatul cucoşilor am avut un vis. Se făcea că în grădina mea de la Schinoasa a coborît un înger. Unul de lîngă scaunul Domnului, din ceata celor care răspund de creaţie. S-a aşezat pe un cuib de trandafiri şi m-a ispitit: " Ce faci?" "Scriu, smerite!" - i-am zis eu înmărmurit. "Aşa? Am auzit că pe aici pe la voi cuvintele nu mai valorează nimic ? Nici scriitorii?"- m-a cetărat el în continuare. "Depinde!"- m-am oţărît. "Vrei să spui că Druţă ,de exemplu, modelul tău din tinereţe, - s-a legănat el pe trandafiri, ca-ntr-un scrînciob, - mai poate fi citit, mai poate fi urmat?" "De ce nu? " - i-am replicat brusc. "Aşa? - s-a mirat el, - dar ia să-mi mărturiseşti, dacă ar fi să mergi în rai, chiar în clipa aceasta, ce-ai lua cu tine din dramaturgia lui?" "Casa mare" - am răspuns fără să mă gîndesc, - acolo e tabla de valori." "Dar din proză?" "Din proză aş alege "Frunze de dor" ,dragostea şi trădarea din această nuvelă fără de care viaţa şi credinţa sînt imposibile."Şi din eseistică? ", ."Viaţa şi moartea la moldoveni", mai cu seamă moartea care fără credinţă şi valori este execrabilă" "Interesant, - a medidat îngerul, - dar dacă ar fi să ei doar un singur cuvînt din opera scriitorului? Care ar fi el ?" "Dor ,desigur!" - i-am spus." Şi dintre lucruri, dintre mulţimea de lucruri ale plaiului acesta pe care le-a cîntat Druţă ce-ai prefera să ei?" "Pălăria lui Trofimaş.Nimic altceva." "Iar din această pălărie, din puterea ei, din demnitatea ei ce-ai prefera să ai acolo în rai?" "Pana, doar pana.Atît!" - am exclamat. "Bine, ia pana, - mi-a zis şi s-a topit în văzduh.De unde peste cîteva clipe a adăugat: "Pana la scriitori este una, pretutindeni.Doar vieţile sînt diferite. Aşă că ara.Sau zboară, cum poţi." Tot atunci au cîntat cocoşii şi s-a crăpat de ziuă.

Sufletul, ca un pergament

Ca un pergament e sufletul meu. Un pergament de o sută de ani. Sau poate de o mie de ani. Sau vechi cît lumea. Un pergament impregnat cu suferinţele mele de-o veaţă. Toate căderile şi neîmplinirile mele sînt scrise acolo cu lacrimă de mucenic. Şi visele neîmplinite. Şi deznădejdile. Şi iubirile neîmplinite. Şi nu doar ale mele. Ci şi ale celora de dinaintea mea. E scrisă acolo cu sare de trup osîndit mahna taicălui meu, care a muncit ca un rob, fără să răzbată spre lumină. Şi a bunelului meu. Şi a străbunelului meu. Şi a străstrăbunelului meu. A unui lanţ întreg de martiri care s-au perindat, de la începutul începuturilor prin părţile Donduşenilor, ca să mă aducă pe mine pe lume. Doamne ce mare chin se conţine în acest pergament uscat ca o iască. De nesupoptat, mai ales în clipele cînd văd că nu-l pot uşura şi împărţi cu nimeni. Cînd sufăr în propria-mi singurătate,chin pentru chin, suferinţă pentru suferinţă. Şi ce mare bucurie , ce fericire cînd iată la un moment dat,îl descoperi, ascuns în acest chin, pe Hristos, cînd începi să lucrezi pentru El, să te bucuri pentru El, să iubeşti pentru El. Adică să trăieşti şi să suferi pentru altcineva. O mare bogăţie şi şi o mare fericire acest pergament al meu. Unica mea bogăţie şi unica mea zestre. Pe care o las moştenire fetelor cu speranţa tainică că le va împlini, la capătul unui lanţ blestemat de martiri neîmpliniţi.

Odată ei vor muri fără a muri

Îmi place noua generaţie, noul val din literatura romînă şi basarabeană, aşa zis postmodernist, care ultimul timp întră triumfător pe scena scrisului din Ţară şi de la noi. Îl ador pe Dan Lungu de la Iaşi. Îl gust cu deosebită plăcere pe Daniel Bănulescu de la Craiova mi se pare.Îi apreciez pe Emil Galaicu Păun şi pe Nicoleta Esinencu de la noi.Uneori am impresia că aceşti tineri pur şi simplu se joacă cu viaţa. Aleargă necugetat.Înjură trecători.Pălmuiesc personalităţi şi răstoarnă valori. Fascinant şi irezistibil acest joc pe care nouă nu ni l-a permis nimeni. Poate de asta şi-mi place. Şi totuşi el se întîmplă doar la nivel de limbaj.Odată poate ,cine ştie, vor ajunge să înţeleagă cuvîntul nu doar ca instrument ci ca esenţă şi atunci vor descoperi adevărul. Atunci ,vorba lui Rafael Noica,vor muri fără a muri.Atunci vor crede şi vor iubi.Atunci se vor contopi deplin cu foaia.Vor trăi viaţa cu adevăratelea. Pînă atunci însă nu înţeleg un lucru: de ce unii scriitori septuagenari de la noi cum ar fi Andrei Burac, Vladimir Beşleagă, etc. se erijează în rolul de arbitri ai acestui joc. Au nevoie tinerii aceştea cumva de secundanţi în duelul lor cu viaţa? Hotărît ,nu!Lupta scriitorului cu viaţa a fost şi va fi pururea de unul la unul. Şi atunci de ce scriitori aşezaţi, împliniţi o fac pe mentorii lor? Nu cumva pentru că au nevoie şi ei de acest joc căre măcar acum , tîrziu de tot, să-i scape de pe muchia prăpăstioasă a rătării?

Drum bun Liuba!

Dragă Liuba, iubită surioară! S-ar fi cuvenit ca înainte de acest drum al tău spre cele veşnice eu să vin la tine. Dar uite că n-am venit. Ceva s-a întîmplat cu neamul acesta al nostru de nu ne mai putem strînge grămadă nicicum. Nici bucuriile nu ne mai adună launloc. Nici nunţile. Nici cumătriile. Nici măcar morţile. Mereu ne împedică ceva. Expirarea vizelor. Avioanele care nu zboară. Căldurile şi bolile. Un milion de pricini ne împedică să ne adunăm şi să ne spunem măcar în clipa supremă că ne iubim, că sîntem fraţi şi surori. Aşa că mă erţi. Am şi eu bolile mele, am şi eu fricile mele de moarte ca şi toţi ceilalţi şi n-am putut să vin. Ai venit în schimb tu la mine. Şi nici măcar n-ai întrat. Ai deschis cuminte portierele maşinii şi mai aşteptat să vin să te sărut. Mereu te-ai temut să întri.Sau dacă şi întrai te aşezai pe un colţ de scaun, la un colţ de masă nu cumva să mă superi. Aşa ai fost cu mine şi aşa ai fost cu toată lumea.Pînă în ultima clipă.Durerile şi suferinţele altora au fost întotdeauna mai importante şi mai grave decît ale tale, pe care le ţineai cu dinţii. Credeam că şi această ultimă şedere a ta în spital se va termina cu bine. Şi chiar era bine."Poca, ne vedem ,ne sunăm!"- mi-ai strigat veselă de sus de pe scările blocului de spital cînd am venit să te văd. Nu ne-am mai sunat. Totul s-a fîrşit fulgerător."De ce nu m-ai sunat, Liuba?"- am strigat eu în clipa ta de pe urmă."Dacă tu te superi!"- mi-ai zis. Au fost ultimele tale cuvinte şi n-ai de unde să ştii că de acum încolo mă vor urmări toată viaţa. Că ele vor fi pentru mine mai strşnice decît moartea.

Jertfa de seară

Te bucuri necuratule! Tremuri de nerăbdare ! Aştepţi biruinţa! Ţin iată de mai multe luni de zile, degrabă un an încheiat,pe poliţa mea de noapte romanul lui Nicolae Dabija "Tema de acasă", cu autograful autorului, alături de eseurile "Explozii de sinceritate" ale lui Ilie Teleşcu, "Jurnalul fericirii" de Nicolae Steinhardt şi "Muşchii lumii" de Winston Churchill, îl tot răsfoiesc din vreme în vreme, după lectura galopantă din noiembrie anul trecut ,recitesc însemnările şi notiţele făcute direct pe pajinile lui de hîrtie velină,şi nu pot pricepe cum s-a întîmplat că,tot pregătindu-mă să scriu, pînă astăzi aşa şi n-am încropit nici un cuvînt despre această lăudată în faţă şi hulită pe din spate,reală şi totodată ireală, ciudată şi în acelaşi timp excepţională carte de proză? De ce dintre zecile, poate chiar sutele de rînduri,pasaje însemnate cu creionul pe colţuri de filă, uite, mă opresc de fiecare dată, cînd redeschid cartea, la un singur fragment, citintu-l şi recitindu-l,şoptindu-l şi strigîndu-l, apreciindu-l şi totodată contestîndu-l vehement? Nu cumva pentru că reprezintă o probă de mare proză şi totodată de tulburătoare poezie în care ţi-ai băgat corniţele şi codiţa, sub fiecare cuvînt, şi aştepţi răbdător să-l pun în sfîrşit deoparte, pe rafturile bibliotecii, împreună cu o sumedenie de alte cărţi uitate. S-au să-l ticsesc în sacii de cărţi inutile de la mansardă pe care i-am cărat toată viaţa împreună cu Nicolae şi toată generaţia şi de care ezit să mă despart. Un gînd dureros îmi străpunge inima înainte de asta.Ce-ar fi dacă pasajul acesta este o cheie a romanului, pe care am intuit-o şi iată tu o ascunzi cu şiretenie? Sau poate că , dincolo de asta, acest texst are încuiat în adîncurile lui chiar mesajul cărţii peste care eu, numeroşii lui admiratori,dar şi detractori, vezi bne, graţie ţie, patinăm neîncetat şi neputincios, fără ţintă, ca-ntr-o nebuloasă, de atîta vreme. Unii lăudîndu-l peste măsură. Alţii tăcînd încăpăţînat. Se zice că la una din multele dezbateri de la Uniunea Scriitorilor cu privire la sparjerea uşii lui Cimpoi cineva, împins din spate de tine, ar fi exclamat: "S-a furat romanul lui Dabija!" După care au urmat nişte hohote homerice de rîs. Este cea mai perfectă creaţie postmodernistă pe care am auzit-o vreodată. S-a furat , într-adevăr, acest roman-poem original scris şi gîndit de Nicolae Dabija! S-a furat înainte de a fi întrat în patrimoniul literelor romîneşti. Problema este însă de unde? Din sala ceea a Uniuni Scriitorilor peste care în ultimul timp s-a instalat ironic o putredă voinţa de putere sau din inima împunsă de durere a poetului? Din sălile de conferinţă cu mii de cititori exaltaţi de-a lungul şi de-a latul Ţării sau de sub perna singurătăţilor mele zgîrcite de pe Dealul Schinoasei? Şi de către cine ? Simt cum, după asemenea trebuşoare, îţi freci mîinile şi răsufli sacadat:te-ai realizar.Dar nu te grăbi. Haide, dacă te pretinzi raţional, să deschidem ochii gîndului, să parcurgem încă odată împreună acest controversat pasaj.
"Fomin de cum îl vede pe Mihai Ulmu, îi şi arată roaba. După o săptămînă de lucru, s-a ataşat de această unealtă. Roaba poate fi supusul sau stăpînul omului. Roaba şi omul devin la un moment dat un tot întreg, precum calul cu călăreţul într-o bătălie.Calităţile acestui instrument metalic se transmit parcă şi omului, şi în loc să scîrţîie prinde şi el să ofteze.Tărăbanţa cu o singură rotiţă, două mînere şi un coş uriaş, prinsă de braţele unui deţinut, care nu are dreptul s-o lase din mînă cele 12 ore cîte are ziua lui de lucru, e o emblemă a GULAG-ului. Dacă te obişnuieşti cu ea,cînd nu mai simţi rănile din palme şi nici durere atunci, cînd îţi zdreleşti genunchii de fierul ei rece sau fierbinte, în funcţie de anotimp, înveţi să te odihneşti chiar în timp ce o duci încărcată pe puntea de lemn ca să o deşerţi în coşul unor camioane grele sau în albia rîului de alături. Cînd omul reacţionează ca un automat, cînd fiecare mişcare e şlefuită pînă la robotizare, el simte roaba aşa cum îşi simte propriul corp, cunoaşte unghiul la care să fie împinsă, ca să devină uşoară, ştie cînd s-o ungă, cu lacrimi sau stropi de sudoare, dacă nu găseşte ulei, ca să scrîşnească prea tare, intuieşte centrul ei de greutate, ca şi forţa cu care trebuie s-o mişte, ca roata să nu i se oprească. Cînd intră în acest ritm , omul nu trăieşte, ci vegetează. Aşteaptă să treacă cei 10, 15, 20 sau 25 de ani de detenţie. I se arată că mai greu trece o oră sau o zi de chin, dar 25 de ani, i se pare, vor trece acuşica. Mihai Ulmu se simte ca un robot, mişcările sale ca şi cum nici nu-i sînt dictate de creier, ci de roabă. Într-o săptămînă, se obişnui într-atît de mult cu prezenţa ei, încît îşi spune că dacă şi va evada, va evada cu tot cu roabă."
Parcă ţi-aşi fi dat tămîie pe la nas. Văd cum te oţărăşti şi-ţi zburleşti blana la fiecare cuvînt. În ochi ţi se cuibăreşte viclean uimirea, şi mă ei la cetărat. Unde s-a mai văzut ca o roabă, o grămadă de fiare ruginite, mă întrebi, să fie stăpînul absolut al omului, să-i dicteze gîndurile, mişcările, comportamentul? Şi încă ce conduită ,una adînc umană, în contradicţie cu cea degradantă pe care a generat-o iminent şi constant omului, de la piramidele egiptene şi pînă la barajele siberiene, acest instrument milenar de tortură şi robie, să te minunezi nu alta! Mihai Ulmu, eroul principal al romanului,dar de fapt marele absent al lui, deţinut politic basarabean în Gulag, după douăsprezece ore de muncă extenuantă cu roaba, în loc să moară cu încă o zi, în loc să cedeze cu încă un principiu, să devină un vierme, un şurubaş, se plimbă printre bărăcile polare, ca-n agora,şi meditează cu ochii la lună,alături de alţi condamnaţi celebri ai vremurilor, precum Florenski, Sorokin, Mandelştaim ş.a. ,face filozofie, despică firul existenţei umane în şapte,cugetă despre viaţă. Mai mult chiar trăieşte o tulburătoare poveste de iubire.O iubire care-l face să suporte frigul şi foamea. Să învingă ura şi teroarea.Să biruie împresurările trupeşti şi sufleteşti. Şi toate acestea în Gulag, în Siberia, în imperiul fricii şi al gheţii, cu cîinii şi gardienii pe el. Absurd. Aşa ceva nu există. Nu se poate.Roaba este instrumentul meu de tortură, de frîngere a omului.
Uite că se poate , totuşi, demone, îţi zic eu. În minutele de supremă suferinţă, de chin, dar şi de fericire, de creaţie, trăirea omului,asta o ştii prea bine , devine atemporală, un punct şi o singularitate în care nu există nici timp şi nici spaţiu, o stare de spirit, o antimaterie pe care fizicienii şi biologii neavînd cum s-o cunoască o pasează neputincioşi lui Dumnezeu. În clipa aceea omul devine parte a actului de creaţie primordial de facere a lumii. Aşa se face că majoritatea cărţilor bune de la don Quijote încoace întotdeauna şi-au depăşit vremurile şi autorii.Aşa se face că Dostoiecski într-o clipă şi-a imaginat şi trăit, cu ştreangul la gît, toată opera. Aşa se întîmplă că o zgîtie de copilă din Basarabia, un bunghi de om îşi strînge bagajele, lasă casă părintească şi face mii de chilometri prin întinsurile siberiene, învinge pe drum milioane de greutăţi, ajunge la Colîma, pătrunde în Gulag, îmbracă haina de sac a deţinuţilor, plînge, rîde, disperă şi se sacrifică doar pentru o singură clipă: cea a legămîntului cu Mihai Ulmu.Scena cu cele două inele de iarbă îmbrăcate pe mîinele a doi tineri în inima Siberiei, la marginea lumii, reprezintă punctul culminant al romanului. Este momentul în care secunda şi veşnicia se contopesc. Şi atunci, te întreb şi eu la rîndu-mi, de ce o oră de muncă cu targa nu i-ar putea substitui lui Mihai Ulmu, ca trăire , pe toţi cei 25 la care a fost condamnat să-i petreacă acolo, iar un crîmpei ca cel de sus n-ar pune în valoare o carte, n-ar retopi-o într-o supremă confesiune a autorului despre Gulag dar şi despre sine, despre neamul său, despre firea umană în genere?
Iarăşi te zburleşti! Bine, spune-mi atunci te rog, ce fel de roabă la urma urmei traversează romanul , încolo-încoace,de la un capăt la altul, scrîşnind infernal, aiuristic şi fără de nici un scop cum pretinzi , doar pentru a-l frînge pe om, dacă oftează şi disperă dostoeskian? Care e legătura dintre ea şi deţinutul ce-o cară cu braţele, o unge cu lacrimele? Ce mesaj ascunde comuniunea condamnatului cu acest instrument de tortură, ce deznădejde-nădejde , ce-l leagă de roabă din moment ce-şi închipuie evadarea doar împreună cu ea? Smerenia sau egoismul? Sfinţenia sau păcatul? Libertatea sau robia? Moartea sau viaţa? Nu ştii? Nu ştiu nici eu, dar scrîşnetul metalului, îhgemănat cu strigătul sufletului, îmi sugerează că, dincolo de curajul fizic în faţa morţii al lui Mihai Ulmu, roaba din acest roman ar putea fi şi roaba mea.
Şi de ce nu? Doar roaba ,dacă ne uităm bine, l-a însoţit pe om statornic şi indispensabil, în toate scopurile şi acţiunile lui conştiente, pe parcursul întregii istorii, de la primele obştine şi pînă la marile organizaţii transnaţionale de astăzi , de la grotele primitive şi pînă la catedralele moderne. Nimic, nici un lucru temeinic în lume n-a creat Domnul fără ea. Uneori mă gîndesc că pînă şi fiinţa fizică şi spirituală a neamului nostru a fost zidită cu ea sau prin ea. Drumul lui taică meu de acasă şi pînă la fermă devale, pe hotarul neumblat al rădenilor, vară şi iarnă, într-o pereche de nădragi vătuiţi, cu fund dublu şi două chilograme de tărîţe ascunse în cracii lor,ca să-şi scoată cumva feciorul la civilizaţie, este şi el un drum al roabei. 12 kilometri pînă la Odăi, la porci, şi 12 kilometri înapoi, depănaţi zi şi noapte, neîncetat,pînă şi-n sărbătorile de Paşti sau Crăciun, cu roaba în mîini şi cu frica de ştabi în sîn, din tinereţe şi pînă la bătrîneţe, asta e viaţa lui. Un chin şi o jertvă.S-a gîndit vreodată el în această cale hristică, măcar pentru o milionime de secundă, că unica parte de moştenire pe care o va lasă feciorului va fi tot o roabă? Doamne, numai cîtă neghină am cărat cu dînsa de prin satele şi oraşele ţinutului în redacţiile vremurilor, cîtă pleavă am vînturat pe paginile ziarelor şi eu şi colegii mei de generaţie, cîţi saci cu cărţi romîneşti am tăbîrcit de la Cernăuţi şi Odesa,cu cîtă spaimă am făcut schimb de ele într-un Chişinău ostil şi străin nouă, căutînd adevărul şi libertate care să ne salveze.Fiecare a găsit acest adevăr şi l-a numit în felul său: Nicolae Dabija i-a zis "Ochiul al treilea", Nicolae Vieru - "Vînt şi lumină", Viorel Mihail - "Bărbaţi la mijlocul verii", Haralambie Moraru - "Nimeni nu rămîne singur", Ilie Teleşcu - "Explozii de sinceritate", etc.,etc...Cuvîntul însă , floare a Duhului Sfînt, a fost, este şi va fi pururea unul.După cum unul este binele şi una este libertatea. Ne-am imaginat cîndva, măcar pentru o oră, descoperindu-L la masa de scris sau în marile noastre adunări, pe piaţă, că El, unindu-ne într-o generaţie, într-o breaslă, într-un neam, de fapt, ne va dezbina şi mai adînc? De ce oare? De ce această migraţie nebună, de multe ori mai dură decît deportările Gulagului? De ce orgoliul puterii? De ce dispreţul faţă de fratele nostru? De ce singurătatea averii? De ce acest dezbin la Uniunea Scriitorilor? Doar fiecare condeier într-o literatură reprezintă o identitate inconfundabilă care în acerba competiţie de trăire şi interpretare a vieţii se poate raporta doar la sine înseşi. Jose Saramago, marele portughez, laureat al Premiului Nobel nota pe blogul său înainte de moarte, că ficare om de pe pămînt reprezintă o carte şi în mod necesar ar trebui să-şi scrie această carte a vieţii sale, iar din volumele adunate să se facă o bibliotecă care să fie depozitatată pe Lună.
Şi atunci de ce-am lăsat scrisul? De ce m-am autoeczilat vreme de peste 20 de ani, ca un pustnic, pe piscul Schinoasei şi robesc la o casă? Nu cumva pentru că un mare păcat mi-a întunecat vederile şi nu pot să văd Cuvîntul? Nu cumva o lehamite ne macină şi ne ţine înţepeniţi la porţile civilizaţiei pe noi toţi? Doamne cît moloz am cărat eu, ca şi Mihai Ulmu, în acest vărf de deal, cîtă piatră, cît ciment, cîte drumuri am făcut, pînă cînd am ridicat sus de tot, aproape de cer, un acoperămînt pentru copii. Să nu îmble pe drumuri şi prin gazde cum îmblat eu, să nu fie umiliţi de străini. Mi-am închipuit eu în acest timp, măcar o zi, că pînă la urmă voi rămîne singur sub el, ca sub un clopot de mănăstire, iar Ana va porni într-un alt drum, dar de fapt acelaşi ca şi al părintelui meu, ca şi al meu,pe aceleaşi hotare, prin aceleaşi vămi, cu aceleaşi ocolişuri, reluat mereu, de la Chişinău în Franţa şi de la Universitatea din Strasburg înapoi la Schinoasa de ani buni de zile. Cîte drumuri a făcut oare în studenţiea ei pînă a fi găsit nişte repere? Nu ştiu. Nenumărate, cît mulţimea speranţele mele de viaţă, şi toate udate cu lacrimi, toate cu roaba moştenită în mîini, sofisticată puţin şi numită laptop, dar tot roabă rămasă, toate în căutarea aceluiaşi Cuvînt, pe care ba îl găseşte pe buze,înţepenit ca un fluture,cînd vine acasă, ba îl pierde cînd pleacă.
Doamne, strig în asemenea clipe, de ce m-ai lăsat, de ce Te-ai depărtat de mine şi de la copiii mei, cînd voi vedea? Cît va dura şirul dimineţilor acestea ceţoase şi incerte, lanţul despărţirilor şi întîlnirilor, drumul acesta nesfîrşit al roabei? Atunci îi strig din suspinul singurătăţii şi pe puţinii mei prieteni, aflaţi şi ei pe nişte dealuri ca şi mine, şi parcă ne auzim şi parcă nu ne auzim. Atunci îl sun şi pe Dabija, pe acelaşi Deal al Schinoasei,la numai două sute de metri, atît de aproape şi atît de departe, în aceleaşi singurătăţi, ca şi toată generaţia noastră.Atunci mă întreabă şi el la rîndu-i, de pe deal,ca un păstor bun al oilor sale, cu toiagul şi varga moştenite de la Grigore Vieru în mîini:"Cînd vii?" "Degrabă!"- răspund eu şi închid.Degrabă ar putea fi mîine.Şi ar putea fi niciodată.Toate spre regret sînt trecătoare pe lumea asta.Şi casă.Şi bogăţie.Şi trufie.Şi putere.Pînă şi familia, şi marile prietenii, vorba lui Marin Preda.Doar roaba e veşnică.Şi taina, care e pretutindeni şi nicăieri, în sutele de drumuri făcute,în miile de înfrîngeri şi suferinţi,în scurtele şi puţinile bucurii, în malurile de moloz de pe masa de scris, dar şi într-o cădere subită şi fatală de pe stîncile unei mănăstiri care l-a pus pe Nicolae Dabija pentru cîteva săptămîni între viaţă şi moarte. O vară întreagă s-a rugat el lui Dumnezeu pe patul de suferinţă şi o vară întreagă şi-a aşteptat prietenii.Iar între rugăciuni şi aşteptări a scris, uneori pînă noaptea tîrziu, doar cu lumina candelei, romanul poem "Tema pentru acasă". Şi cine ştie poate că anume romanul acesta, roaba l-au salvat. Abea acum ,cu el în faţă, şi îmboldit de tine, Necuratule, descoper marea mea taină. Maria! Cea pururea fericită şi prea nevinovată,carea fără stricăcune pe Dumnezeu-Cuvîntul a născut. Care e şi taina mea. Şi taina lui Mihai Ulmu.Şi taina generaţiei mele. Maria şi masa de scris. Ce trist este că descopăr această realitate şi relaţie atît de tîrziu. Cît de frumos că Nicolae a găsit-o atît de devreme. Ce urît este că eu am trădat-o. Cît de minunat că Nicolae faţă cu moartea i s-a sacrificat cu desăfîrşire, pînă la ultima secundă. De aici şi acest superb, fără egal, psalm,cu iz de veşncii, al literelor romîneşti. "Sunt Doamne atît de trist şi singur:/ precum un rug în care ninge,/ ce ba învie, ba se stinge. /Sunt Doamne atît de trist şi singur.../Precum de rouă- nîşte crînguri,/ mi-s zilele de lacrimi pline./ Se vede Doamne de la Tine / cît sînt de trist,/ cît sînt de singur?! / De orice rază ce m-atinge/ mă simt rănit pînă la sînge./ Sunt Doamne atît de trist şi singur:/ precum un rug în care ninge." Din acest psalm, ca un rîu de durere, a izvorît "Tema de acasă". Iar din "Tema de acasă" - acest superb pasaj al roabei, care recitit mereu iată devine o rugăcine. O jertfă de seară pe altarul Domnului această ruşăciune. Ea te smereşte , văd Diavole, şi-ţi preface instrumentul de tortură într-un semn al iubirii.O iubire izvorîtoare de mir şi izbăvitoare de chinuri.Poate că într-un sfîrşit ,dintre atîtea neamuri, şi pentru noi basarabenii.

Aspida din miezul harbuzului

E vară,Ana! O vară nebună. O vară cu inundaţii devastatoare, ruinătoare de destine şi aducătoare de deznădejde. O vară cu alegeri repetate care pun în joc iarăşi aceleaşi destine frînte. Doamne, oare cît mai poţi încerca credinţa acestui popor? O vară, poate ultima pe care am petrecut-o de la un capăt la altul împreună. O vară pînă la urmă cu călduri toride, insuportabile ,care-ţi topesc creierii şi te duc în pragul unei disperări şi singurătăţi fără ieşire cum n-aţi mai trăit niciodată, nici tu, nici eu şi nici prietenii mei. Staţi închişi în casă, şi tu şi prietenii mei, sau în birou, la serviciu, sau oriunde în altă parte, în vacanţă,pe plajă în Turcia sau la cursurile de vară în Anglia, ascunşi de căldură, ca peştele în mîl, cu răsuflarea tăiată de spasme şi vă întrebaţi dacă mai există vreo şansă,dacă ne mai ridicăm vreo dată noi, neamul ista al moldovenilor, dacă putem regăsi firul pierdut al speranţei în ghemul încîlcit al vieţii. Si tocmai în momentul cînd totul vi se pare pierdut de undeva din adîncurile disperante ale existenţei,de dincolo de uşile blindate ale birourilor, ale apartamentelor şi castelelor de locuit, din cealaltă parte a eului zăvorît de singurătate, iată răzbate o boare de vînt. Ca un iz de salcîm japonez înflorit.Ca dulceaţa unui cîmp de cînepă. Sau a unui iaz de sub geana unei păduri.
Nu ştiu ce înseamnă pentru tine această boare,dragă Ana!. O refacere a speranţei? O reînnodare a vieţii? O nouă şansă? Sau toate dimpreună.Pentru mine însă cu certitudine este o mare minune. Şi vine această minune din aceleaşi călduri, din aceiaşi vară toridă, numai că de la o depărtare de-o viaţă, de peste cincizeci de ani, din satul copilăriei mele, Donduşeni, cu tata tînăr şi voinic, îmbrăcat într-o cămaşă vărgată, de la Bucureşti, încă din fecioriile sale, sub care joacă muşchii ca nişte helgii, cu prietenii mei din mahală, toţi mai mari ca mine, cogeamite flăcăoani, dornici de zbenguială şi aventuri, cu unchii şi mătuşele mele, buni ca pîinea caldă , cu o lume întreagă făcută parcă anume să mă facă fericit doar pe mine. Căldurile deci,sufocantele călduri, paradoxul vieţii, cît de mult le iubeam ,cît de mult le mai doream ! Ca pe o felie de pîine unsă cu miere. Ca pe o fată iubită în taină. Şi asta pentru că veneau pe neaşteptate, în dricul verii,iar odată cu ele, cu valul lor de foc, tata-şi lua tradiţionala, celebra lui bîtă, cojocul , pălăriea, ustensilele de gătit şi se muta sub pădure, la harbuzărie, într-o colibă de toată frumuseţea.
Abea atunci, rămas doar cu mama, deveneam o fiinţă deplin liberă pe lume.Abea atunci puteam să merg unde vreau şi să fac ce vreau. Neuitate acele clipe pentru mine, desăvîrşite ca înseşi fericirea, cînd ieşeam din căpăstrul lui tata şi puteam să mă duc la scaldă sau să rătăcesc zile întregi cu caii prin coclauri nesupravegheat de nimeni. Şi totuşi nu ele au fost dulceaţa copilăriei şi vieţii mele , ci harbujii şi zămojii lui tata. Venea o zi în dricul căldurilor celea cînd un harbuz din ogorul bunului meu părinte se ridica la preţ de aur şi băetanii din jurul meu, fercheşii şi mîndrii flăcăoani din mahală , erau gata să facă sau să dea orice pentru el. Numai ce nu inventau şi ce nu cercau ca să-l obţină de pe domeniile suverane de sub pădure ale lui tata. Să momească paznicul devale la pescuit. Să-l ademenească în sat. Să-l prindă într-o clipă de somn.Săptămîni întregi îl urmăreau cu ocheanul de pe vîrful stejarilor din pădure, poate aţipeşte măcar o secundă, poate rup măcar un harbujel.
Nimic însă, nici o cedare, nici o zdreanţă de curpăn de la el. Tata cu harbuzăria în spate, universul în faţă şi bîta în mînă era de nebiruit în singurătăţile sale. "Va văd! Va văd! Împeliţaţilor!" - striga el cu stelele clipocindu-i pe umăr în clipa cînd părea că harbuzul, gata, a încăput în mîinele lor. Şi atunci fercheşii băetani înţelegeau, pentru a cîta oară, că altă cale spre inima marelui singuratec de sub pădure, cu cojoc miţos în miez de vară, decît unicul său fiu pur şi simplu nu există. Aşa se face că-n mijlocul căldurilor celea toride, strîngeau din dinţi furioşi, dădeau orgoliile jos şi pentru o vară mă puneau în centrul atenţiei lor, învăţîndu-mă, cu vorbe mieroase, ba să călăresc , ba să pescuiesc, ba să înnot, ba să merg pe bicicletă, lucru pentru care primeau cîte un harbuz şi rămîneau extrem de nemulţămiţi.
Nu pricepeam atunci zgîrcenia lui tata. Nu înţeleg nici astăzi de unde ar fi putut să vină. De la şiretenia bîietanilor? De la vicleniea lumii? De la neîncrederea, bănuiala ucigătoare a omului în general? Nu ştiu. Sînt sigur însă că tata urmărea şi dirija cu minuţiozitate acel proces, ţinînd în mînă cu fermitate haita ceea de băetani gata pentru un harbuz la toate relele de pe lume. Probabil că de asta m-am simţit în perioada aceea unul dintre cei mai utili oameni în lumea aceea, cel mai fericit şi cel mai încrezut în puterile mele vreo dată. Probabil că de asta am învăţat atunci o mulţime de lucruri folositoare pentru viaţă ca într-o bună zi să devin în sfîrşit matur şi eu. Probabil că de asta, uitîndu-se la mine, tata s-a cutremurat, avea flăcău şi el, şi-a scos de undeva din ascunzişurile colibei un harbuz mare cît o roată de căruţă, tăinuit special pentru pentru marele ospăţ.
N-am mai văzut asemenea harbugi, nici pînă atunci, nici după. "Uau!" - a strigat haita bucuroasă că a cîştigat duelul. Din păcate se grăbise. O aspidă neagră, veninoasă a ţîşnit de sub mîna lui tata şi-a cabrat periculos în faţa noastră în clipa cînd a înfipt cuţitul în harbuz. Încă o clipă şi-ar fi muşcat, dar bîta lui tata a zdrobit-o fulgerător, după care s-a întors şi-a şoptit greţos, cu dispreţ: "Duţeţi-vă pe ogor!" Au mîncat pe săturate. Au mîncat de nu se mai puteau ridica de la pămînt. Au mîncat pînă au început să spargă harbugii unul în capul altuia. A fost cel mai dezmăţat ospăţ pe care-l ţin minte în viaţa mea după care m-am simţit dintr-o dată cel mai singur om de pe lume. Şi inutil. Şi neîncrezător.
O viaţă întreagă am luptat apoi împotriva acestor deznădăjduitoare sentimente. În familie. Prin redacţii .În prieteniile care le-am legat. Aşa şi nu m-am debarasar de ele. Astfel încît mă gîndesc că harbuzul cela a lui tata o fi însemnînd totuşi ceva în viaţa lui şi a mea. O taină. O promisiune. O umbră sau o urmă a fericirii. Probabil că fiecare din noi pe lumea asta creşte şi tăinuieşte pînă la urmă pentru clipa supremă cîte un harbuz. Taina mea eşti tu. Iar harbuzul meu e libertatea în care te-am crescut, democraţia, valorile neamului şi ale civilizaţiei în spiritul cărora te-am educat şi pe care sper să le clădeşti aici în Mldova după şcolile tale din Occident. Pentru că asta am visat o viaţă-ntregă. Şi atunci ce mă fac? Cum te apăr la o eventuală întoarcere acasă de aspidele care iată pe căldura aceasta de august ţîşnesc de pe sticlele televiziunilor de ştiri şi ameninţă să pustiiască acest ţinut pentru alte sute de ani? Cu ce le răspund mocanilor, plugarilor, sîrbilor şi boţanilor ? Doar cu cuvîntul şi rugăciunile de pe blog? Doar cu o credinţa nestrămutată într-o posibilă victoria a ta? E puţin? S-ar putea. Dumnezeu ne vede pe toţi, însă, şi are măsurătoarea lui, mult diferită de cea omenească.Drum bun la studii ,fiica mea iubită, şi întoarcere fericită.

O, deznădejde, o, civilizaţie, dar mai bine ..!

Toată lumea catolică şi cea ortodoxă, de pe toate meridianele globului, dar mai ales din Europa, leagănul creştinităţii, a intrat de luni 29 martie, şi pînă duminică, 3 aprilie, în săptămîna patimilor. Este ultima săptămînă a postului mare.Timpul şi vremea cînd fiecare creştin, oriunde nu s-ar afla, face un efort de asumare a umilinţei, chinului şi morţii Mîntuitorului nostru Isus Hristos urcat şi împuns cu suliţele pe cruce acum două mii de ani de către procuratorul şi legionarii romani, dar condamnat de fapt şi crucificat de păcatele şi trădările noastre, care le-am săvîrşit de atunci şi pînă astăzi, în fiecare zi şi fiecare ceas, necontenit.
Modul de postire, de luare asupra sa a chinului isusiac de pe cruce, în acest context, de la om la om este diferit şi profund individual. Sînt unii călugări de la mănăstirile noastre din Moldova bunăoară care petrec această săptămînă într-o închinăciune continuă, noapte şi zi, numai cu apă şi pîine, rugîndu-se neîncetat pentru mîntuirea şi salvarea noastră a tuturora. Dincolo de aceşti călugări sau mai bine zis dincoace de ritualul lor sacru de asumare a calvarului cristic mai există desigur şi multă lume care-şi scrutează necruţător adîncurile, contabilizîndu-şi păcatele şi pregătindu-se, prin rugăciune, cu frică şi cutremur de marea spovedanie, care dacă nu azi, mîine le va deschide porţile spre o viaţă dreaptă şi demnă,după rînduielile străvechi ale firii şi ale părinţilor. Marea majoritate dintre noi, însă, trebuie să recunoaştem, robiţi de plăcerile clipei şi ale civilizaţiei, reduc postul la o simplă abstinenţă alimentară, lipsită de cel mai elementar efort sau trăire spirituală.
Mărturisesc că spre marele meu regret fac şi eu parte din această imensă masă de oameni. Ţin şi eu acelaşi post sever ca şi ei.Ca şi majoritatea prietenilor mei. Ca şi toţi vecinii. Poate pe unele locuri, constrîns fiind de unele maladii, regimul meu e puţin mai slobod decît cel al lor. Poate e cu o rugăciune în plus pe care ba o rostesc, încîlcindu-mă printre suferinţele mărunte şi multe, ba o pierd. În mare însă este acelaşi ritual mecanic general, care golit încet, pe parcursul secolelor, de sensurile lui lăuntrice, de trăirile şi transformările spirutuale provenite de la vina, păcatul originar, duce omul repetat, cu obstinaţie, din an în an, de la o masă standart la o gîndire standart, şi mai departe spre culmile unei mari disperări.
Este disperarea omului modern,creatorul civilizaţiei şi deschizătorul de drumuri spre nicăieri! Mestec îmbucătura de dimineaţă în gură, anostă, fără de nici un gust, ca o gumă , şi la un moment dat mă întreb: pentru ce triesc? Unde s-a dus viaţa mea? Cînd? Pe ce mi-am risipit sentimentele şi forţele? Doamne, îmi zic atunci, de ce nu mi-ai dat şi mie o bunicuţă pioasă precum Tatianei Corai, colega mea de la "Timpul", care să mă înveţe încă din copilărie măcar o rugăciune, cît de mică, cu toate tainele ei. Aş fi purtat această rugăciune, ca pe un boţ de aur, toată viaţa cu mine. Aş fi rostit-o zilnic, îngenunchiat de nenumărate ori.
Şi cine ştie poate că în această săptămînă a patimilor, poate chiar astăzi, în această clipă aş fi ajuns la picioarele lui Isus. Le-aş fi spălat atunci, mădular lîngă mădular, cu lacrimi de suferinţă şi abea după aceia aş fi ridicat privirile spre cer, încumetîndu-mă să privesc la moarte. Adică la viaţa ţîşnită din adîncurile metafizice ale suferinţei. O picătură de rouă pe buzele arse de durere. Şi un nerv, un singur nerv zbătîndu-se agonic şi biruitor pe grumazul stins al Mîntuitorului.Spre regret acest sublim tablou, această revelaţie, învăluită în abur de de mister şi tămîie, la cumpăna luminii dintre zi şi noapte, este doar privilegiul sfinţilor şi mucenicilor, drepţilor şi locuitorilor în pustie. "O, moarte,- zice Sfîntul Efrem, - dar mai bine te-am numi viaţă, că toţi care cugetă la tine scapă de moarte." Eu mă mulţumesc doar să-l parafrazez. O ,deznădejde, civilizaţie, zic, dar mai bine te-ai numi speranţă! Hristos a înviat,Ana! Hristos a înviat, prieteni ai mei! Hristos a înviat!

Dragă Ana şi dragă Veronica!Astăzi de 8 martie, cu douăzeci şi opt de ani în urmă ,într-o primăvară glodoasă şi umedă ,cu un vînt rece şi rebel,care pătrundea pînă la os, a murit tatăl meu. O viaţă întreagă, ca să nu tulbur şi să nu întunec sărbătoarea vostră, am mînat acest trist eveniment undeva în culisele sufletului, uneori chiar în mod nepermis uitînd de el.Astăzi însă pentru că aţi plecat de lîngă mine ca să vă faceţi şi voi cîte un destin al vostru,pentru că destinul meu a întrat şi el,neapărat de nimeni, într-o zonă a adevărurilor care te cutremură şi şochează,îl voi comemora în tăcere şi singurătate. Memoria tatei ,deci, după atîţea şi atîţea ani.Nu-i prea tîrziu cumva? Poate că da, dar pe de altă parte ce pot face dacă abea acum ,după ce i-am trăit experienţele,am ajuns să-i înţeleg durerile.Voi pleca deci imaginar la Ţaul ,ca atîţea ani în urmă, şi voi culege de pe vestitele sere din nordul Moldovei, un braţ de lalele,crescute special pentru sărbătoarea femeilor, apoi voi rupe din pădurea tinereţii lui o sarcină de crengi de brad şi-i voi împleti o coroană spre veşnicii. Punîndu-i-o la cap voi aprinde apoi o lumînare şi voi tăcea îndelung,gîndindu-mă la voi.Toate pînă la urmă în lumea asta sînt legate între ele.Dacă nu era el pe lumea asta nu eraţi nici voi. Pune-ţi-i şi voi ,dacă vreţi,din buchetele multe pe care vi le-am dăruit în anii aceştea de 8 martie,cîte o jerbă de floare în această coroană.Pentru că el Veronica te-a purtat în braţe şi te-a iubit poate mai mult ca mine.Pentru că el Ana,dacă te-ar fi cunoscut, te-ar fi iubit de un milion de ori mai mult ca mine.Şi toate aceste într-un final pentru că el a fost dur cu mine, n-a ştiut,n-a putut să-şi exprime la timpul şi la modul potrivit dragostea părintească faţă de mine, dar de fapt iubindu-mă la fel de mult cum vă iubesc eu astăzi pe voi.Asta a fost drama lui.Dar a mea, care e drama mea ? Iată întrebarea.Şi dacă reuşesc cumva să răspund la ea s-ar putea întîmpla să nu fitrăit degeaba pe acest pămînt.Sărbătoare fericită!Vă îmbrăţişez. Tata, 8 martie 2010,Schinoasa Nouă.

Scrisoare Anei

Dragă Ana! Un sughiţ amar şi un tremur nervos necontrolat mi s-a ridicat din gîtlej în dimineaţa cînd am ieşit să te conduc în noua ta plecare spre Srassburg.N-am dormit toată noaoptea,învîrtindu-mă în aşternut şi perpelindu-mă ca pe un pat de tortură, şi credeam că voi plînge fără stăpînire.Spre uimirea mea însă icnetull mi s-a frînt în gît şi abea dacă am slobozit cîteva lacrimi răzleţe. Mai oprit tu sau poate că durerea despărţirii a fost atît de mare încît nu mi-au ajuns nici lacrimi pentru ea,nici suflet ca s-o cuprind în întrgime,dar te-am îmbrăţişat în tăcere şi m-am întors în camera mea.O zi întreagă am îmblat apoi bezmetic prin casă, apucîndu-mă ba de un lucru, ba de altul , fără a putea face însă nimic cu noimă şi sens, nici a rosti o rugăciune măcar sau a copiea încaltea un psalm cum obişnuiesc în asemenea clipe de derută , întrebîndu-mă mereu :ce-i cu mine,ce se întîmplă cu sufletul l meu de nu-mi pot găsi locul ? Te-am aşteptat atîta,vroiam să-ţi spun atîtea la venirea ta ,credeam că mulţimea de gînduri şi sentimente adunate în inima şi mintea mea pe durata absenţei tale,va rupe zăgazurile şi se va revărsa într-o confesiune fără sfîrşit în care să încapă bucuria revederii, reîntîlnirii cu copilul iubit, dar şi toată singurătatea mea din ultimele patru luni, neliniştea pentru reuşita ta într-o lume nouă, diferită de cea de-acasă.Din păcate,nimic din toate acestea. Mai mult, am reuşit chiar să mă supăr pe tine cîteva zile.Absurd, nu-i aşa? Nu mi-ai spus nic itu mare lucru.
Întrată în casă, copleşită de spaţiile largi, de lumina şi căldura cuibului părintesc, te-ai lăsat cuprinsă de-o frenezie a simţurilor şi mişcărilor care n-au contenit pănă-n clipa plecării.Mereu ai tot alergat,de la o zi la alta,două săptămîni, ba la întîlnirea cu prietenii, ba să transmiţi coletele aduse din Srassburg,ba la film, ba la cosmetolog, ba la medici ,ba la concert, ba la restaurant , creînd impresia că vrei să prinzi ceva care mereu îţi scapă. Ce anume? Iată marea întrebare şi marea nelinişte care se pare ne-a împedicat să comunicăm de la inimă la inimă pe tot parcursul aflării tale acasă şi ne-a lăsat muţi la despărţire,cînd poarta de fier a zăngănit rece şi nemilos. Să fie oare cele cîteva ore, pe care pînă la urmă le-ai găsit şi te-ai urcat lîngă mine în pat,te-ai făcut colac,ca-n copilărie,ai plecat capul pe umărul meu şi-ai tăcut îndelung, şi-am tăcut şi eu şi asta a fost suprema noastră comunicare? S-ar putea.Măcar pentru că am fost cel mai fericit tată din lume.Îţi mulţumesc! Convingerea mea este însă că dincolo de ele ai căutat ceva mai adînc, de esenţă şi lucrul acesta l-am aflat cînd am întrat în camera ta, pe care de obicei , după plecările tale, o evit.Doamne ce haos domnea acolo, ce dezordine.Luni de zile a făcut ordine acolo maică ta , nopţi întregi a aşezat cu meticulozitatea ei matematică fiecare obiect la locul său, şi tu într-o clipă ai năruit tot, amestecînd lucrurile într-o dulce dezordine.Era copilăria ta, libertatea ta neîngrădită,lipsa ta de griji,erau visele tale neoprite,ca un roi de fluturi multicolori,şi era în mijlocul acelei deziordini, ca o culme a ei, ursuleţul acela alb, cu fundiţă roşie, pe care l-ai primit cadou de ziua ta,la hotarul dintre copilărie şi adolescenţă, de la S. Pentru el ai venit acasă.Cu el ai dormit nopţile sub plapumă.Lui i te-ai destăinuit, seară de seară, că plecarea ta la Srasburg nu este o evadare sau o înfrîngere ci începutul unei noi afirmări care va dovedi că meriţi să fii iubită şi aprecieată.Dimineţile îl ascundeai sub plapumă şi alergai să spui acelaşi lucru tuturor locurilor pe unde a înflorit copilăria ta.Dar nu te-a înţeles nimeni şi mai cu seamă ursuleţul.Deaceea şi l-ai lăsat în pat, prăvălit într-o rînă ,îmbrăţişat cu trădarea, şi-ai plecat plîngînd.Ştiu însă că plînsetul tău de la aeroport, plînsetul tău de la Strasburg nu înseamnă deloc o înfîngere, el pune începutul unei noi fericiri,alta decît cea a copilăriei în care cred ca-n lumina ochilor mei.Îmi pare rău că nu-ţi pot da formula ei.Dar se vede că pe lumea asta fiecare om descoperă formula lui de unul singur.Te pot în schimb a ajuta s-o descoperi.Gîndeşte-te în clipele grele ca acum că mie în viaţă mi-a fost mai greu ca ţie şi am răzbit totuşi.Ai grijă apoi de sănătatea ta. Evită în cele din urmă greşelile mele.Iar eu pe parcurs ţi le voi dezvălui pe toate. Aşadar înainte şi fără cedări.Udă urcuşul tău cu lacrimi, asta nu strică! Te iubesc ca pe vremuri şi încep de pe acum să mă gîndesc la noua noastră revedere.Tata.Schinoasa Nouă.6ianuarie 2010, ora 08:35 P.S.Încă odată te iubesc!Succese!