Aspida din miezul harbuzului

E vară,Ana! O vară nebună. O vară cu inundaţii devastatoare, ruinătoare de destine şi aducătoare de deznădejde. O vară cu alegeri repetate care pun în joc iarăşi aceleaşi destine frînte. Doamne, oare cît mai poţi încerca credinţa acestui popor? O vară, poate ultima pe care am petrecut-o de la un capăt la altul împreună. O vară pînă la urmă cu călduri toride, insuportabile ,care-ţi topesc creierii şi te duc în pragul unei disperări şi singurătăţi fără ieşire cum n-aţi mai trăit niciodată, nici tu, nici eu şi nici prietenii mei. Staţi închişi în casă, şi tu şi prietenii mei, sau în birou, la serviciu, sau oriunde în altă parte, în vacanţă,pe plajă în Turcia sau la cursurile de vară în Anglia, ascunşi de căldură, ca peştele în mîl, cu răsuflarea tăiată de spasme şi vă întrebaţi dacă mai există vreo şansă,dacă ne mai ridicăm vreo dată noi, neamul ista al moldovenilor, dacă putem regăsi firul pierdut al speranţei în ghemul încîlcit al vieţii. Si tocmai în momentul cînd totul vi se pare pierdut de undeva din adîncurile disperante ale existenţei,de dincolo de uşile blindate ale birourilor, ale apartamentelor şi castelelor de locuit, din cealaltă parte a eului zăvorît de singurătate, iată răzbate o boare de vînt. Ca un iz de salcîm japonez înflorit.Ca dulceaţa unui cîmp de cînepă. Sau a unui iaz de sub geana unei păduri.
Nu ştiu ce înseamnă pentru tine această boare,dragă Ana!. O refacere a speranţei? O reînnodare a vieţii? O nouă şansă? Sau toate dimpreună.Pentru mine însă cu certitudine este o mare minune. Şi vine această minune din aceleaşi călduri, din aceiaşi vară toridă, numai că de la o depărtare de-o viaţă, de peste cincizeci de ani, din satul copilăriei mele, Donduşeni, cu tata tînăr şi voinic, îmbrăcat într-o cămaşă vărgată, de la Bucureşti, încă din fecioriile sale, sub care joacă muşchii ca nişte helgii, cu prietenii mei din mahală, toţi mai mari ca mine, cogeamite flăcăoani, dornici de zbenguială şi aventuri, cu unchii şi mătuşele mele, buni ca pîinea caldă , cu o lume întreagă făcută parcă anume să mă facă fericit doar pe mine. Căldurile deci,sufocantele călduri, paradoxul vieţii, cît de mult le iubeam ,cît de mult le mai doream ! Ca pe o felie de pîine unsă cu miere. Ca pe o fată iubită în taină. Şi asta pentru că veneau pe neaşteptate, în dricul verii,iar odată cu ele, cu valul lor de foc, tata-şi lua tradiţionala, celebra lui bîtă, cojocul , pălăriea, ustensilele de gătit şi se muta sub pădure, la harbuzărie, într-o colibă de toată frumuseţea.
Abea atunci, rămas doar cu mama, deveneam o fiinţă deplin liberă pe lume.Abea atunci puteam să merg unde vreau şi să fac ce vreau. Neuitate acele clipe pentru mine, desăvîrşite ca înseşi fericirea, cînd ieşeam din căpăstrul lui tata şi puteam să mă duc la scaldă sau să rătăcesc zile întregi cu caii prin coclauri nesupravegheat de nimeni. Şi totuşi nu ele au fost dulceaţa copilăriei şi vieţii mele , ci harbujii şi zămojii lui tata. Venea o zi în dricul căldurilor celea cînd un harbuz din ogorul bunului meu părinte se ridica la preţ de aur şi băetanii din jurul meu, fercheşii şi mîndrii flăcăoani din mahală , erau gata să facă sau să dea orice pentru el. Numai ce nu inventau şi ce nu cercau ca să-l obţină de pe domeniile suverane de sub pădure ale lui tata. Să momească paznicul devale la pescuit. Să-l ademenească în sat. Să-l prindă într-o clipă de somn.Săptămîni întregi îl urmăreau cu ocheanul de pe vîrful stejarilor din pădure, poate aţipeşte măcar o secundă, poate rup măcar un harbujel.
Nimic însă, nici o cedare, nici o zdreanţă de curpăn de la el. Tata cu harbuzăria în spate, universul în faţă şi bîta în mînă era de nebiruit în singurătăţile sale. "Va văd! Va văd! Împeliţaţilor!" - striga el cu stelele clipocindu-i pe umăr în clipa cînd părea că harbuzul, gata, a încăput în mîinele lor. Şi atunci fercheşii băetani înţelegeau, pentru a cîta oară, că altă cale spre inima marelui singuratec de sub pădure, cu cojoc miţos în miez de vară, decît unicul său fiu pur şi simplu nu există. Aşa se face că-n mijlocul căldurilor celea toride, strîngeau din dinţi furioşi, dădeau orgoliile jos şi pentru o vară mă puneau în centrul atenţiei lor, învăţîndu-mă, cu vorbe mieroase, ba să călăresc , ba să pescuiesc, ba să înnot, ba să merg pe bicicletă, lucru pentru care primeau cîte un harbuz şi rămîneau extrem de nemulţămiţi.
Nu pricepeam atunci zgîrcenia lui tata. Nu înţeleg nici astăzi de unde ar fi putut să vină. De la şiretenia bîietanilor? De la vicleniea lumii? De la neîncrederea, bănuiala ucigătoare a omului în general? Nu ştiu. Sînt sigur însă că tata urmărea şi dirija cu minuţiozitate acel proces, ţinînd în mînă cu fermitate haita ceea de băetani gata pentru un harbuz la toate relele de pe lume. Probabil că de asta m-am simţit în perioada aceea unul dintre cei mai utili oameni în lumea aceea, cel mai fericit şi cel mai încrezut în puterile mele vreo dată. Probabil că de asta am învăţat atunci o mulţime de lucruri folositoare pentru viaţă ca într-o bună zi să devin în sfîrşit matur şi eu. Probabil că de asta, uitîndu-se la mine, tata s-a cutremurat, avea flăcău şi el, şi-a scos de undeva din ascunzişurile colibei un harbuz mare cît o roată de căruţă, tăinuit special pentru pentru marele ospăţ.
N-am mai văzut asemenea harbugi, nici pînă atunci, nici după. "Uau!" - a strigat haita bucuroasă că a cîştigat duelul. Din păcate se grăbise. O aspidă neagră, veninoasă a ţîşnit de sub mîna lui tata şi-a cabrat periculos în faţa noastră în clipa cînd a înfipt cuţitul în harbuz. Încă o clipă şi-ar fi muşcat, dar bîta lui tata a zdrobit-o fulgerător, după care s-a întors şi-a şoptit greţos, cu dispreţ: "Duţeţi-vă pe ogor!" Au mîncat pe săturate. Au mîncat de nu se mai puteau ridica de la pămînt. Au mîncat pînă au început să spargă harbugii unul în capul altuia. A fost cel mai dezmăţat ospăţ pe care-l ţin minte în viaţa mea după care m-am simţit dintr-o dată cel mai singur om de pe lume. Şi inutil. Şi neîncrezător.
O viaţă întreagă am luptat apoi împotriva acestor deznădăjduitoare sentimente. În familie. Prin redacţii .În prieteniile care le-am legat. Aşa şi nu m-am debarasar de ele. Astfel încît mă gîndesc că harbuzul cela a lui tata o fi însemnînd totuşi ceva în viaţa lui şi a mea. O taină. O promisiune. O umbră sau o urmă a fericirii. Probabil că fiecare din noi pe lumea asta creşte şi tăinuieşte pînă la urmă pentru clipa supremă cîte un harbuz. Taina mea eşti tu. Iar harbuzul meu e libertatea în care te-am crescut, democraţia, valorile neamului şi ale civilizaţiei în spiritul cărora te-am educat şi pe care sper să le clădeşti aici în Mldova după şcolile tale din Occident. Pentru că asta am visat o viaţă-ntregă. Şi atunci ce mă fac? Cum te apăr la o eventuală întoarcere acasă de aspidele care iată pe căldura aceasta de august ţîşnesc de pe sticlele televiziunilor de ştiri şi ameninţă să pustiiască acest ţinut pentru alte sute de ani? Cu ce le răspund mocanilor, plugarilor, sîrbilor şi boţanilor ? Doar cu cuvîntul şi rugăciunile de pe blog? Doar cu o credinţa nestrămutată într-o posibilă victoria a ta? E puţin? S-ar putea. Dumnezeu ne vede pe toţi, însă, şi are măsurătoarea lui, mult diferită de cea omenească.Drum bun la studii ,fiica mea iubită, şi întoarcere fericită.

O, deznădejde, o, civilizaţie, dar mai bine ..!

Toată lumea catolică şi cea ortodoxă, de pe toate meridianele globului, dar mai ales din Europa, leagănul creştinităţii, a intrat de luni 29 martie, şi pînă duminică, 3 aprilie, în săptămîna patimilor. Este ultima săptămînă a postului mare.Timpul şi vremea cînd fiecare creştin, oriunde nu s-ar afla, face un efort de asumare a umilinţei, chinului şi morţii Mîntuitorului nostru Isus Hristos urcat şi împuns cu suliţele pe cruce acum două mii de ani de către procuratorul şi legionarii romani, dar condamnat de fapt şi crucificat de păcatele şi trădările noastre, care le-am săvîrşit de atunci şi pînă astăzi, în fiecare zi şi fiecare ceas, necontenit.
Modul de postire, de luare asupra sa a chinului isusiac de pe cruce, în acest context, de la om la om este diferit şi profund individual. Sînt unii călugări de la mănăstirile noastre din Moldova bunăoară care petrec această săptămînă într-o închinăciune continuă, noapte şi zi, numai cu apă şi pîine, rugîndu-se neîncetat pentru mîntuirea şi salvarea noastră a tuturora. Dincolo de aceşti călugări sau mai bine zis dincoace de ritualul lor sacru de asumare a calvarului cristic mai există desigur şi multă lume care-şi scrutează necruţător adîncurile, contabilizîndu-şi păcatele şi pregătindu-se, prin rugăciune, cu frică şi cutremur de marea spovedanie, care dacă nu azi, mîine le va deschide porţile spre o viaţă dreaptă şi demnă,după rînduielile străvechi ale firii şi ale părinţilor. Marea majoritate dintre noi, însă, trebuie să recunoaştem, robiţi de plăcerile clipei şi ale civilizaţiei, reduc postul la o simplă abstinenţă alimentară, lipsită de cel mai elementar efort sau trăire spirituală.
Mărturisesc că spre marele meu regret fac şi eu parte din această imensă masă de oameni. Ţin şi eu acelaşi post sever ca şi ei.Ca şi majoritatea prietenilor mei. Ca şi toţi vecinii. Poate pe unele locuri, constrîns fiind de unele maladii, regimul meu e puţin mai slobod decît cel al lor. Poate e cu o rugăciune în plus pe care ba o rostesc, încîlcindu-mă printre suferinţele mărunte şi multe, ba o pierd. În mare însă este acelaşi ritual mecanic general, care golit încet, pe parcursul secolelor, de sensurile lui lăuntrice, de trăirile şi transformările spirutuale provenite de la vina, păcatul originar, duce omul repetat, cu obstinaţie, din an în an, de la o masă standart la o gîndire standart, şi mai departe spre culmile unei mari disperări.
Este disperarea omului modern,creatorul civilizaţiei şi deschizătorul de drumuri spre nicăieri! Mestec îmbucătura de dimineaţă în gură, anostă, fără de nici un gust, ca o gumă , şi la un moment dat mă întreb: pentru ce triesc? Unde s-a dus viaţa mea? Cînd? Pe ce mi-am risipit sentimentele şi forţele? Doamne, îmi zic atunci, de ce nu mi-ai dat şi mie o bunicuţă pioasă precum Tatianei Corai, colega mea de la "Timpul", care să mă înveţe încă din copilărie măcar o rugăciune, cît de mică, cu toate tainele ei. Aş fi purtat această rugăciune, ca pe un boţ de aur, toată viaţa cu mine. Aş fi rostit-o zilnic, îngenunchiat de nenumărate ori.
Şi cine ştie poate că în această săptămînă a patimilor, poate chiar astăzi, în această clipă aş fi ajuns la picioarele lui Isus. Le-aş fi spălat atunci, mădular lîngă mădular, cu lacrimi de suferinţă şi abea după aceia aş fi ridicat privirile spre cer, încumetîndu-mă să privesc la moarte. Adică la viaţa ţîşnită din adîncurile metafizice ale suferinţei. O picătură de rouă pe buzele arse de durere. Şi un nerv, un singur nerv zbătîndu-se agonic şi biruitor pe grumazul stins al Mîntuitorului.Spre regret acest sublim tablou, această revelaţie, învăluită în abur de de mister şi tămîie, la cumpăna luminii dintre zi şi noapte, este doar privilegiul sfinţilor şi mucenicilor, drepţilor şi locuitorilor în pustie. "O, moarte,- zice Sfîntul Efrem, - dar mai bine te-am numi viaţă, că toţi care cugetă la tine scapă de moarte." Eu mă mulţumesc doar să-l parafrazez. O ,deznădejde, civilizaţie, zic, dar mai bine te-ai numi speranţă! Hristos a înviat,Ana! Hristos a înviat, prieteni ai mei! Hristos a înviat!

Dragă Ana şi dragă Veronica!Astăzi de 8 martie, cu douăzeci şi opt de ani în urmă ,într-o primăvară glodoasă şi umedă ,cu un vînt rece şi rebel,care pătrundea pînă la os, a murit tatăl meu. O viaţă întreagă, ca să nu tulbur şi să nu întunec sărbătoarea vostră, am mînat acest trist eveniment undeva în culisele sufletului, uneori chiar în mod nepermis uitînd de el.Astăzi însă pentru că aţi plecat de lîngă mine ca să vă faceţi şi voi cîte un destin al vostru,pentru că destinul meu a întrat şi el,neapărat de nimeni, într-o zonă a adevărurilor care te cutremură şi şochează,îl voi comemora în tăcere şi singurătate. Memoria tatei ,deci, după atîţea şi atîţea ani.Nu-i prea tîrziu cumva? Poate că da, dar pe de altă parte ce pot face dacă abea acum ,după ce i-am trăit experienţele,am ajuns să-i înţeleg durerile.Voi pleca deci imaginar la Ţaul ,ca atîţea ani în urmă, şi voi culege de pe vestitele sere din nordul Moldovei, un braţ de lalele,crescute special pentru sărbătoarea femeilor, apoi voi rupe din pădurea tinereţii lui o sarcină de crengi de brad şi-i voi împleti o coroană spre veşnicii. Punîndu-i-o la cap voi aprinde apoi o lumînare şi voi tăcea îndelung,gîndindu-mă la voi.Toate pînă la urmă în lumea asta sînt legate între ele.Dacă nu era el pe lumea asta nu eraţi nici voi. Pune-ţi-i şi voi ,dacă vreţi,din buchetele multe pe care vi le-am dăruit în anii aceştea de 8 martie,cîte o jerbă de floare în această coroană.Pentru că el Veronica te-a purtat în braţe şi te-a iubit poate mai mult ca mine.Pentru că el Ana,dacă te-ar fi cunoscut, te-ar fi iubit de un milion de ori mai mult ca mine.Şi toate aceste într-un final pentru că el a fost dur cu mine, n-a ştiut,n-a putut să-şi exprime la timpul şi la modul potrivit dragostea părintească faţă de mine, dar de fapt iubindu-mă la fel de mult cum vă iubesc eu astăzi pe voi.Asta a fost drama lui.Dar a mea, care e drama mea ? Iată întrebarea.Şi dacă reuşesc cumva să răspund la ea s-ar putea întîmpla să nu fitrăit degeaba pe acest pămînt.Sărbătoare fericită!Vă îmbrăţişez. Tata, 8 martie 2010,Schinoasa Nouă.

Scrisoare Anei

Dragă Ana! Un sughiţ amar şi un tremur nervos necontrolat mi s-a ridicat din gîtlej în dimineaţa cînd am ieşit să te conduc în noua ta plecare spre Srassburg.N-am dormit toată noaoptea,învîrtindu-mă în aşternut şi perpelindu-mă ca pe un pat de tortură, şi credeam că voi plînge fără stăpînire.Spre uimirea mea însă icnetull mi s-a frînt în gît şi abea dacă am slobozit cîteva lacrimi răzleţe. Mai oprit tu sau poate că durerea despărţirii a fost atît de mare încît nu mi-au ajuns nici lacrimi pentru ea,nici suflet ca s-o cuprind în întrgime,dar te-am îmbrăţişat în tăcere şi m-am întors în camera mea.O zi întreagă am îmblat apoi bezmetic prin casă, apucîndu-mă ba de un lucru, ba de altul , fără a putea face însă nimic cu noimă şi sens, nici a rosti o rugăciune măcar sau a copiea încaltea un psalm cum obişnuiesc în asemenea clipe de derută , întrebîndu-mă mereu :ce-i cu mine,ce se întîmplă cu sufletul l meu de nu-mi pot găsi locul ? Te-am aşteptat atîta,vroiam să-ţi spun atîtea la venirea ta ,credeam că mulţimea de gînduri şi sentimente adunate în inima şi mintea mea pe durata absenţei tale,va rupe zăgazurile şi se va revărsa într-o confesiune fără sfîrşit în care să încapă bucuria revederii, reîntîlnirii cu copilul iubit, dar şi toată singurătatea mea din ultimele patru luni, neliniştea pentru reuşita ta într-o lume nouă, diferită de cea de-acasă.Din păcate,nimic din toate acestea. Mai mult, am reuşit chiar să mă supăr pe tine cîteva zile.Absurd, nu-i aşa? Nu mi-ai spus nic itu mare lucru.
Întrată în casă, copleşită de spaţiile largi, de lumina şi căldura cuibului părintesc, te-ai lăsat cuprinsă de-o frenezie a simţurilor şi mişcărilor care n-au contenit pănă-n clipa plecării.Mereu ai tot alergat,de la o zi la alta,două săptămîni, ba la întîlnirea cu prietenii, ba să transmiţi coletele aduse din Srassburg,ba la film, ba la cosmetolog, ba la medici ,ba la concert, ba la restaurant , creînd impresia că vrei să prinzi ceva care mereu îţi scapă. Ce anume? Iată marea întrebare şi marea nelinişte care se pare ne-a împedicat să comunicăm de la inimă la inimă pe tot parcursul aflării tale acasă şi ne-a lăsat muţi la despărţire,cînd poarta de fier a zăngănit rece şi nemilos. Să fie oare cele cîteva ore, pe care pînă la urmă le-ai găsit şi te-ai urcat lîngă mine în pat,te-ai făcut colac,ca-n copilărie,ai plecat capul pe umărul meu şi-ai tăcut îndelung, şi-am tăcut şi eu şi asta a fost suprema noastră comunicare? S-ar putea.Măcar pentru că am fost cel mai fericit tată din lume.Îţi mulţumesc! Convingerea mea este însă că dincolo de ele ai căutat ceva mai adînc, de esenţă şi lucrul acesta l-am aflat cînd am întrat în camera ta, pe care de obicei , după plecările tale, o evit.Doamne ce haos domnea acolo, ce dezordine.Luni de zile a făcut ordine acolo maică ta , nopţi întregi a aşezat cu meticulozitatea ei matematică fiecare obiect la locul său, şi tu într-o clipă ai năruit tot, amestecînd lucrurile într-o dulce dezordine.Era copilăria ta, libertatea ta neîngrădită,lipsa ta de griji,erau visele tale neoprite,ca un roi de fluturi multicolori,şi era în mijlocul acelei deziordini, ca o culme a ei, ursuleţul acela alb, cu fundiţă roşie, pe care l-ai primit cadou de ziua ta,la hotarul dintre copilărie şi adolescenţă, de la S. Pentru el ai venit acasă.Cu el ai dormit nopţile sub plapumă.Lui i te-ai destăinuit, seară de seară, că plecarea ta la Srasburg nu este o evadare sau o înfrîngere ci începutul unei noi afirmări care va dovedi că meriţi să fii iubită şi aprecieată.Dimineţile îl ascundeai sub plapumă şi alergai să spui acelaşi lucru tuturor locurilor pe unde a înflorit copilăria ta.Dar nu te-a înţeles nimeni şi mai cu seamă ursuleţul.Deaceea şi l-ai lăsat în pat, prăvălit într-o rînă ,îmbrăţişat cu trădarea, şi-ai plecat plîngînd.Ştiu însă că plînsetul tău de la aeroport, plînsetul tău de la Strasburg nu înseamnă deloc o înfîngere, el pune începutul unei noi fericiri,alta decît cea a copilăriei în care cred ca-n lumina ochilor mei.Îmi pare rău că nu-ţi pot da formula ei.Dar se vede că pe lumea asta fiecare om descoperă formula lui de unul singur.Te pot în schimb a ajuta s-o descoperi.Gîndeşte-te în clipele grele ca acum că mie în viaţă mi-a fost mai greu ca ţie şi am răzbit totuşi.Ai grijă apoi de sănătatea ta. Evită în cele din urmă greşelile mele.Iar eu pe parcurs ţi le voi dezvălui pe toate. Aşadar înainte şi fără cedări.Udă urcuşul tău cu lacrimi, asta nu strică! Te iubesc ca pe vremuri şi încep de pe acum să mă gîndesc la noua noastră revedere.Tata.Schinoasa Nouă.6ianuarie 2010, ora 08:35 P.S.Încă odată te iubesc!Succese!