O, deznădejde, o, civilizaţie, dar mai bine ..!

Toată lumea catolică şi cea ortodoxă, de pe toate meridianele globului, dar mai ales din Europa, leagănul creştinităţii, a intrat de luni 29 martie, şi pînă duminică, 3 aprilie, în săptămîna patimilor. Este ultima săptămînă a postului mare.Timpul şi vremea cînd fiecare creştin, oriunde nu s-ar afla, face un efort de asumare a umilinţei, chinului şi morţii Mîntuitorului nostru Isus Hristos urcat şi împuns cu suliţele pe cruce acum două mii de ani de către procuratorul şi legionarii romani, dar condamnat de fapt şi crucificat de păcatele şi trădările noastre, care le-am săvîrşit de atunci şi pînă astăzi, în fiecare zi şi fiecare ceas, necontenit.
Modul de postire, de luare asupra sa a chinului isusiac de pe cruce, în acest context, de la om la om este diferit şi profund individual. Sînt unii călugări de la mănăstirile noastre din Moldova bunăoară care petrec această săptămînă într-o închinăciune continuă, noapte şi zi, numai cu apă şi pîine, rugîndu-se neîncetat pentru mîntuirea şi salvarea noastră a tuturora. Dincolo de aceşti călugări sau mai bine zis dincoace de ritualul lor sacru de asumare a calvarului cristic mai există desigur şi multă lume care-şi scrutează necruţător adîncurile, contabilizîndu-şi păcatele şi pregătindu-se, prin rugăciune, cu frică şi cutremur de marea spovedanie, care dacă nu azi, mîine le va deschide porţile spre o viaţă dreaptă şi demnă,după rînduielile străvechi ale firii şi ale părinţilor. Marea majoritate dintre noi, însă, trebuie să recunoaştem, robiţi de plăcerile clipei şi ale civilizaţiei, reduc postul la o simplă abstinenţă alimentară, lipsită de cel mai elementar efort sau trăire spirituală.
Mărturisesc că spre marele meu regret fac şi eu parte din această imensă masă de oameni. Ţin şi eu acelaşi post sever ca şi ei.Ca şi majoritatea prietenilor mei. Ca şi toţi vecinii. Poate pe unele locuri, constrîns fiind de unele maladii, regimul meu e puţin mai slobod decît cel al lor. Poate e cu o rugăciune în plus pe care ba o rostesc, încîlcindu-mă printre suferinţele mărunte şi multe, ba o pierd. În mare însă este acelaşi ritual mecanic general, care golit încet, pe parcursul secolelor, de sensurile lui lăuntrice, de trăirile şi transformările spirutuale provenite de la vina, păcatul originar, duce omul repetat, cu obstinaţie, din an în an, de la o masă standart la o gîndire standart, şi mai departe spre culmile unei mari disperări.
Este disperarea omului modern,creatorul civilizaţiei şi deschizătorul de drumuri spre nicăieri! Mestec îmbucătura de dimineaţă în gură, anostă, fără de nici un gust, ca o gumă , şi la un moment dat mă întreb: pentru ce triesc? Unde s-a dus viaţa mea? Cînd? Pe ce mi-am risipit sentimentele şi forţele? Doamne, îmi zic atunci, de ce nu mi-ai dat şi mie o bunicuţă pioasă precum Tatianei Corai, colega mea de la "Timpul", care să mă înveţe încă din copilărie măcar o rugăciune, cît de mică, cu toate tainele ei. Aş fi purtat această rugăciune, ca pe un boţ de aur, toată viaţa cu mine. Aş fi rostit-o zilnic, îngenunchiat de nenumărate ori.
Şi cine ştie poate că în această săptămînă a patimilor, poate chiar astăzi, în această clipă aş fi ajuns la picioarele lui Isus. Le-aş fi spălat atunci, mădular lîngă mădular, cu lacrimi de suferinţă şi abea după aceia aş fi ridicat privirile spre cer, încumetîndu-mă să privesc la moarte. Adică la viaţa ţîşnită din adîncurile metafizice ale suferinţei. O picătură de rouă pe buzele arse de durere. Şi un nerv, un singur nerv zbătîndu-se agonic şi biruitor pe grumazul stins al Mîntuitorului.Spre regret acest sublim tablou, această revelaţie, învăluită în abur de de mister şi tămîie, la cumpăna luminii dintre zi şi noapte, este doar privilegiul sfinţilor şi mucenicilor, drepţilor şi locuitorilor în pustie. "O, moarte,- zice Sfîntul Efrem, - dar mai bine te-am numi viaţă, că toţi care cugetă la tine scapă de moarte." Eu mă mulţumesc doar să-l parafrazez. O ,deznădejde, civilizaţie, zic, dar mai bine te-ai numi speranţă! Hristos a înviat,Ana! Hristos a înviat, prieteni ai mei! Hristos a înviat!

Dragă Ana şi dragă Veronica!Astăzi de 8 martie, cu douăzeci şi opt de ani în urmă ,într-o primăvară glodoasă şi umedă ,cu un vînt rece şi rebel,care pătrundea pînă la os, a murit tatăl meu. O viaţă întreagă, ca să nu tulbur şi să nu întunec sărbătoarea vostră, am mînat acest trist eveniment undeva în culisele sufletului, uneori chiar în mod nepermis uitînd de el.Astăzi însă pentru că aţi plecat de lîngă mine ca să vă faceţi şi voi cîte un destin al vostru,pentru că destinul meu a întrat şi el,neapărat de nimeni, într-o zonă a adevărurilor care te cutremură şi şochează,îl voi comemora în tăcere şi singurătate. Memoria tatei ,deci, după atîţea şi atîţea ani.Nu-i prea tîrziu cumva? Poate că da, dar pe de altă parte ce pot face dacă abea acum ,după ce i-am trăit experienţele,am ajuns să-i înţeleg durerile.Voi pleca deci imaginar la Ţaul ,ca atîţea ani în urmă, şi voi culege de pe vestitele sere din nordul Moldovei, un braţ de lalele,crescute special pentru sărbătoarea femeilor, apoi voi rupe din pădurea tinereţii lui o sarcină de crengi de brad şi-i voi împleti o coroană spre veşnicii. Punîndu-i-o la cap voi aprinde apoi o lumînare şi voi tăcea îndelung,gîndindu-mă la voi.Toate pînă la urmă în lumea asta sînt legate între ele.Dacă nu era el pe lumea asta nu eraţi nici voi. Pune-ţi-i şi voi ,dacă vreţi,din buchetele multe pe care vi le-am dăruit în anii aceştea de 8 martie,cîte o jerbă de floare în această coroană.Pentru că el Veronica te-a purtat în braţe şi te-a iubit poate mai mult ca mine.Pentru că el Ana,dacă te-ar fi cunoscut, te-ar fi iubit de un milion de ori mai mult ca mine.Şi toate aceste într-un final pentru că el a fost dur cu mine, n-a ştiut,n-a putut să-şi exprime la timpul şi la modul potrivit dragostea părintească faţă de mine, dar de fapt iubindu-mă la fel de mult cum vă iubesc eu astăzi pe voi.Asta a fost drama lui.Dar a mea, care e drama mea ? Iată întrebarea.Şi dacă reuşesc cumva să răspund la ea s-ar putea întîmpla să nu fitrăit degeaba pe acest pămînt.Sărbătoare fericită!Vă îmbrăţişez. Tata, 8 martie 2010,Schinoasa Nouă.

Scrisoare Anei

Dragă Ana! Un sughiţ amar şi un tremur nervos necontrolat mi s-a ridicat din gîtlej în dimineaţa cînd am ieşit să te conduc în noua ta plecare spre Srassburg.N-am dormit toată noaoptea,învîrtindu-mă în aşternut şi perpelindu-mă ca pe un pat de tortură, şi credeam că voi plînge fără stăpînire.Spre uimirea mea însă icnetull mi s-a frînt în gît şi abea dacă am slobozit cîteva lacrimi răzleţe. Mai oprit tu sau poate că durerea despărţirii a fost atît de mare încît nu mi-au ajuns nici lacrimi pentru ea,nici suflet ca s-o cuprind în întrgime,dar te-am îmbrăţişat în tăcere şi m-am întors în camera mea.O zi întreagă am îmblat apoi bezmetic prin casă, apucîndu-mă ba de un lucru, ba de altul , fără a putea face însă nimic cu noimă şi sens, nici a rosti o rugăciune măcar sau a copiea încaltea un psalm cum obişnuiesc în asemenea clipe de derută , întrebîndu-mă mereu :ce-i cu mine,ce se întîmplă cu sufletul l meu de nu-mi pot găsi locul ? Te-am aşteptat atîta,vroiam să-ţi spun atîtea la venirea ta ,credeam că mulţimea de gînduri şi sentimente adunate în inima şi mintea mea pe durata absenţei tale,va rupe zăgazurile şi se va revărsa într-o confesiune fără sfîrşit în care să încapă bucuria revederii, reîntîlnirii cu copilul iubit, dar şi toată singurătatea mea din ultimele patru luni, neliniştea pentru reuşita ta într-o lume nouă, diferită de cea de-acasă.Din păcate,nimic din toate acestea. Mai mult, am reuşit chiar să mă supăr pe tine cîteva zile.Absurd, nu-i aşa? Nu mi-ai spus nic itu mare lucru.
Întrată în casă, copleşită de spaţiile largi, de lumina şi căldura cuibului părintesc, te-ai lăsat cuprinsă de-o frenezie a simţurilor şi mişcărilor care n-au contenit pănă-n clipa plecării.Mereu ai tot alergat,de la o zi la alta,două săptămîni, ba la întîlnirea cu prietenii, ba să transmiţi coletele aduse din Srassburg,ba la film, ba la cosmetolog, ba la medici ,ba la concert, ba la restaurant , creînd impresia că vrei să prinzi ceva care mereu îţi scapă. Ce anume? Iată marea întrebare şi marea nelinişte care se pare ne-a împedicat să comunicăm de la inimă la inimă pe tot parcursul aflării tale acasă şi ne-a lăsat muţi la despărţire,cînd poarta de fier a zăngănit rece şi nemilos. Să fie oare cele cîteva ore, pe care pînă la urmă le-ai găsit şi te-ai urcat lîngă mine în pat,te-ai făcut colac,ca-n copilărie,ai plecat capul pe umărul meu şi-ai tăcut îndelung, şi-am tăcut şi eu şi asta a fost suprema noastră comunicare? S-ar putea.Măcar pentru că am fost cel mai fericit tată din lume.Îţi mulţumesc! Convingerea mea este însă că dincolo de ele ai căutat ceva mai adînc, de esenţă şi lucrul acesta l-am aflat cînd am întrat în camera ta, pe care de obicei , după plecările tale, o evit.Doamne ce haos domnea acolo, ce dezordine.Luni de zile a făcut ordine acolo maică ta , nopţi întregi a aşezat cu meticulozitatea ei matematică fiecare obiect la locul său, şi tu într-o clipă ai năruit tot, amestecînd lucrurile într-o dulce dezordine.Era copilăria ta, libertatea ta neîngrădită,lipsa ta de griji,erau visele tale neoprite,ca un roi de fluturi multicolori,şi era în mijlocul acelei deziordini, ca o culme a ei, ursuleţul acela alb, cu fundiţă roşie, pe care l-ai primit cadou de ziua ta,la hotarul dintre copilărie şi adolescenţă, de la S. Pentru el ai venit acasă.Cu el ai dormit nopţile sub plapumă.Lui i te-ai destăinuit, seară de seară, că plecarea ta la Srasburg nu este o evadare sau o înfrîngere ci începutul unei noi afirmări care va dovedi că meriţi să fii iubită şi aprecieată.Dimineţile îl ascundeai sub plapumă şi alergai să spui acelaşi lucru tuturor locurilor pe unde a înflorit copilăria ta.Dar nu te-a înţeles nimeni şi mai cu seamă ursuleţul.Deaceea şi l-ai lăsat în pat, prăvălit într-o rînă ,îmbrăţişat cu trădarea, şi-ai plecat plîngînd.Ştiu însă că plînsetul tău de la aeroport, plînsetul tău de la Strasburg nu înseamnă deloc o înfîngere, el pune începutul unei noi fericiri,alta decît cea a copilăriei în care cred ca-n lumina ochilor mei.Îmi pare rău că nu-ţi pot da formula ei.Dar se vede că pe lumea asta fiecare om descoperă formula lui de unul singur.Te pot în schimb a ajuta s-o descoperi.Gîndeşte-te în clipele grele ca acum că mie în viaţă mi-a fost mai greu ca ţie şi am răzbit totuşi.Ai grijă apoi de sănătatea ta. Evită în cele din urmă greşelile mele.Iar eu pe parcurs ţi le voi dezvălui pe toate. Aşadar înainte şi fără cedări.Udă urcuşul tău cu lacrimi, asta nu strică! Te iubesc ca pe vremuri şi încep de pe acum să mă gîndesc la noua noastră revedere.Tata.Schinoasa Nouă.6ianuarie 2010, ora 08:35 P.S.Încă odată te iubesc!Succese!