E încă vară și dorm în salon, pe un pat pliant, pe care serile îl desfac iar diminețile îl strîng la loc, ca pe o valiză , și-l scot la balcon sau îl ascund, de ochii curioși ai unor vizitatori inopinați, în faldurile uriașe ale draperiilor de la ferestrele dinspre balcon. Sus, în camera mea de dormit și-n bibliotecă, s-a înstalat o căldură africană, de la care nici să scrii, nici să răsufli măcar nu poți, necum să dormi. În noptile de nesomn, însă, cînd singurătatea și salteaua de gumă mă storc și sleiesc de puteri, mai rău ca o sugativă, plin de necaz , mă ridic și pășesc prin casa care pînă odinioară, la plecarea copiilor, era un mobil înconștient. tainic, dătător de temei vieții mele, iar acum, cu urîțenia și pustiul ei de noapte, disperant, a devenit parcă un labirint fără ieșire. Dau într-o cameră, în alta, întru în bucătărie ,îmi fac un ceai, îl sorb scuip pe umanitate, pe civilizașie în general ,cum zice Brodschi, care mi-a luat-o pe Ana. și urc pe scara îmbătrînită de stejar , cu crăpături vizibile la legăturile treptelor, care scîrțîie îngrozitor, în birou. Acolo sînt cărțile mele. Și acolo este ceasornicul regal , unul dintre primele cadouri ale Anei. Sînt de altfel singurile lucruri de care mă pot sprigini într-o casă la care am muncit o viață sperînd că o să-mi pot adăposti copiii și măcar o parte din anii mei zbuciumați. Biblioteca a fost , descoper acum, singura mea preocupare constantă în viață. Un scop concret, material. De unde Încastrat într-o cutiuță argintie , cu loc pentru somnifere și cu căpăcel cu însemne regale, el ticăie încet, domol, abea sesizabil, împle toată casa. Uneori ,în tăriile nopții, cine cu cartea în mină , la granița dintre vis și real, îl aud cum străbate chiar întreg universul, se împletește și urcă cu țîrîitul greierilor spre o altă planetă, similară pămîntului, unde iubirea încă n-a murit, trăiește, e vie. E muzica sferelor în acest cor, e Moțart și Beethoven. Aseară îl ascultam și nu știu de ce mi-am amintit de Mircea. De-a lungul anilor, de la plecarea Anei , jucărica aceasta miraculoasă s-a întimplat nu odată să se strice, mai ales iarna pe zloată, cind nu mă pot deplasa, și tocmai atunci mi se nimerea la îndemînă Mircea , un șofer tinerel și iute, dar neobișnuit de milos și săritor la nevoie, de la întreprinderea Ninei.El mi-l repara, el mi-l regla. El îi schimba bateriile și mi-l punea la ureche :"Auzi ticăie? " Acum nu-l mai văd. „S-a concediat, a plecat!”- mi-a zis Nina sec cu ceva timp în urmă. N-am insistat să aflu amănunte. Așa încât , ascultînd corul celest al nopții, la moment mă întreb de ce fără să ne fi luat rămas bun? Și pe care alte pămînturi
* * *
Mai întîi a sunat la colț, într-o casă urîtă cu patru etaje. Cîțiva ani. Mai tîrziu a pîrîit devale, dinspre garaje..Un nou locatar a stricat acareturile, gardul , acoperișul și le-a înlocuit cu altele. Apoi a dîrdîit la vecinul din stînga, la cel din dreapta , peste drum. Și iată că acum, cît nu m-aș fi împotrivit, a întrat la mine-n subsol. Bolgarca. Dumnezeul Schinoasei. Scriu și am impresia că monstrul acesta mă absoarbe și scuipă înapoi ca pe o gumă de mestecat. Dar iată că la un moment dat, iadul se stinge și de undeva de sub geam, tîrziu, din haosul habitual și miezul ferbinte al verii, încîlcit printre ierburi, răzbate un țîrîit timid , care crește, tot crește , se-mpletește cu alte voci asemenea lui, și dintr-odată cuprinde întreg universul, cu miliardele lui de lumini.Este momentul cînd îți dai seama de o mare pierdere a omului în drumul lui spre civilizație. Poate una de sens. Licuricii.
