OCHII EI VERZI CA IARBA

    O noutate plăcută . Rodica Ciorănică,  redactorul  magazinului VIP , împreună cu echipa ,au desemnat omenii anului 2017. Savatie Baștovoi , un monah de la mănăstirea Noul Neamț, care de cîteva decenii se roagă și nu mai coboară de pe scena publică este modelul ales din domeniul culturii. Scrie versuri, romane, ține conferințe, construiește biserici, pictează icoane, oferă interviuuri , dezvoltă afaceri.O alegere mai potrivită nici că se putea. Poate doar un alt monah de la mănăstirea Țigănești,părintele Lazăr, încărcat cu aceiași energie .Face ascultare la bucătăria mănăstirii, deritică în chilia părintelui stareț, hrănește căprioare din palmă, culege și cunoaște toată iarba de leac din Codru. Cu ani în urmă pentru un șumuiag de buruiene de leac i-am lăsat în Psaltire o bacnotă de 50 de lei.Și de atunci ori de cîte ori mă duc în chilia lui o găsesc la Psalmul 37, neatinsă.”Părinte?!„ - îi zic cu mustrare.”Ce să fac cu ea?„ - îmi spune el cu uimire. Ce să facă într-adevăr dacă de zeci de ani n-a ieșit deloc din mănăstire. Dacă de peste un deceniu spală blidele și coace pîine. Dacă în tot aist timp s-a rugat neîcetat. Se spune că lumea aceasta desfrînată și minciunoasă uneori se mai ține doar pe rugăciunea monahului. Pe a cui ? Căci vreau să-mi aleg și eu un model, unul viu și nu mort, ca să scap
.
                                                              * * *
 Sînt zile cînd trebuie să-ți mărturisești măcar ție că iubești pe cineva. Altfel viața n-are nici un sens. Îmi zic atunci, sigur că pe mama mea, Ana .Nu știu dacă în toată copilăria  mi-a pus vre-o dată palma în creștet. Nu știu dacă m-a alintat în vreun fel. Doar poate mi-a oblojit rănile. Și-n ziua cînd am plecat mi-a purtat valiza la gară, aburcind un deal cît un munte.  Poate de mii de ori a urcat mai apoi muntele acela , alături de mine, pînă cînd într-o zi a exclamat :„Ia uite trenul ista, ca o omidă...!” A fost cea mai frumoasă marturisire de iubire pe care am auzit-o vreodată. Mulți ani mai tîrziu, aflînd-o pe patul de moarte, am vrut să-i răspund cumva și i-am zis :„Mamă, știi, mai am o fată și i-am zis Ana!” S-a uitata la mine, învinsă de viață ,și mi -a spus:„Dar ție îți trebuie?!” Nu știu dacă s-a referit  la propriul său nume. A zis și o lacrimă grea , arsă de suferință, s-a prelins din ochii ei verzi ca iarba .Ca o ultimă picatura de iubire, necondiționată. La care n-am să-i răspund nicioată.Nici eu și nici Ana.

                                                            * * *
    Nina , soția, a adus un borcan plin de curmale de la Ana, din Londra.Și astăzi mă întreabă:”Tu „finici” mînînci ? Că-s foarte folositoare!„ ”Da , - îi răspund eu , -gust cîte una.” ”De ce ?„ - se uită ea uimită la mine. Păi, îi spun, tata înainte de moarte , cu mulți ani în urmă, și-a dorit curmale. Am răscolit atunci toți Dondușenii și nu le-am găsit.În timp ce-n Regat, pe vremea copilăriei lui tata, magazinile gemeau de curmale . Și smochine. Așa că gust cîte o curma, îi zic, ca și cum aș gusta dintr-o fericire neîmplinită a tatei. ”Ujas , -îmi spune ea cu mentalitatea ei de azi, - de ce nu mi-ai zis mie.Că eu găseam!„  Da astăzi se poate găsi orice pentru patul de moarte. Doar că bolnavii nu-și prea doresc nimic. Și nici nu cred în nimic îmi spunea un medic de la Spitalul oncologic. De asta și moartea-i atît de dezgustătoare . Și urîtă. în spitalele și satele  noastre.Gata să ne înghită pe toți.                                                     

BUTONUL

  Gata, Crăciunul, minunea cea mare , s-a dus. Albul iernii, ca o năframă a mamei, s-a scurs în țărînă.Doar ici și colo se mai păstrează cîte o pată imaculată.Valea Grecului e  curată și liniștită , cu o lumină difuză.Este dimineață.Și nu e nici iarnă nici primăvară. E un anotimp fără anotimp. În care nu am telefon  de la Ana și  nici bucuria să mă trezesc.Vișinul , s-a spălat pe față, și stă  într-o stare de incertitudine. E marginea dintre creat și necreat, dintre Europa și Est. Își frămîntă trunchiul ca pe o inimă. Își tremură ramurii ca pe niște artere.Își zvintă virful ca pe o frunte.De parcă s-ar aduna cu greu, dintr-un somn adînc și orb , de milioane de ani, al materiei. Caut la el și rostesc, cu ochii cîrpiți, rugăciunea mea matinală, preistorică:„Te slăvesc ca pe întîiul meu început , te doresc ca pe cea mai înaltă dorință a mea!” Este ca și cum  Domnul   și-ar căuta zilnic și el, prin deznădejdile mele, un sens și un rost în haosul veții aici pe pămînt și-n Univers.

                                                              * * *
   Aflu dintr-un comunicat al  agenției Moldpres , semnat de scriitorul și reporterul Nicolae Roibu   , că Academia Europeană de Științe, Arte și Litere cu sediul la Paris l-a premiat și  cooptat pe scriitorul Nicolae Dabija printre membrii ei titulari pentru romanul „Tema de acasă” și volumul de versuri ”Ochiul al treilea„ Măi să fie, am ajuns s-o vrdem și pe asta , un moldovean premiat la Paris, în centrul de cultură al lumii, sub cupola unde au creat și gîndit Rousseau și Baudelaire, toată emigrația rusă.Încă odată se confirmă teza , că la noi pentru a ți se recunoaște  meritele acasă trebuie mai întîi să fii apreciat peste hotare. Cine știe poate de asta m-ar cuprinde o neagră invidie?  Poate de asta  și mi-am făcut odată demult o  antologie ambulantă din marii poeti ai lumii pe care -i recit în gînd  , pe dinafară, cu metaniera pe deget, ca pe o rugăciune  de sens, oriunde m-aș duce și orice n-aș face în viața aceasta absurdă provincială. Este acolo  Stănescu , care zice ca un aed:”Părul lung și negru și-l întinde de la ușă spre pat ,  să nu greșească bărbatul niciodată drumul predestinat.” Este Brodsky care mărturisește discret, ca un martir:”Tolico s gorem ciuvstvuiu ea solidarnost.” Și poate de asta mai ales , este de azi Nicolae Dabija cu un Psalm dintre Psalmi , care spune așa:”Se vede, Doamne, de la tine cît sînt de trist, cît sînt de singur?! De orice rază ce m-atinge mă simt rănit pînă la sînge...”  Pe care îl voi tot repeta, îl voi tot ridica la sufletul meu, zilnic, de zeci de ori,  precum  un bolovan al lui Sisif, ca să sting această neagră invidie.  Și să mă bucur in sfirsit de un frate poet.
                                                              * * *
 Viața-i viață și nu ai cum s-o plămădești și s-o trăiești decît așa cum a făcut-o Domnul.După retragerea lui Cărare.După accidentul lui Urschi.După plecarea lui Tarlapan .Iată ,pe marea scenă a umorului în acest mic colț de lume al moldovenilor a urcat Ion Diviza. Pe timpuri nici nu se observa cînd  pășea pe coridoarele din Casa Presei.Astăzi ,cum ar spune fanii lui Halep, trece   numărul 1 al umorului basarabean.Stii ceva,i-am scris de ziua lui pe Facebook, citesc mult în ultimul timp, din marii filozofi, savanți , oameni politici , scriitori nobeliiști, economiști .Caut un răspuns la degringolada aceasta a noastră de-acasă, dar și din lume.Și tot mai mult mi se conturează în minte , în clipele decisive ale vieții, o siingură salvare  :umorul. Nu este gîndul meu. Este constatarea lui Murakami. Și a lui Lorenz. Și Cehov..Așa că ai grijă de tine. Butonul nu este în mînile lui Putin.Butonul e-n mîinile tale.La mulți ani!
                                                              * * *
Lucia Cires, pe care o respect mult  ,se intreabă de asemenea pe facebook: "Mănușile sint făcute ca sa fie pierdute? " Absolut  , stimată Doamna! Mai intii  pierdute si apoi găsite. Într-ales cele de mare doamnă. Au pățit-o si alții. In copilarie mama ni le lega cu o funiuță de  git. Dar si așa le piedeam. Si  ce bucuroși eram cind le găseam.  Este de fapt o definitie clasica a fericirii. Curaj.

DIN GROAPA CU LEI

  Și iată că iarăși a venit dificilul moment al alegerii. „De data asta băiete faci cum îți  spun eu, ai priceput? - mi-a zis tata aspru, constatînd dintr-odată că are un flăcău  în casă și s-ar putea ca acesta să nu-l asculte, - te duci la Bălți, la matematici.Atît!” Și cine știe poate că avea dreptate. La Bălți ,la matematică, era sora lui , Lidia, Luisea cum o alintau cei trei frați ai ei Ionică, Nicu, tata și îmtr-ales bunicii.Lucra de ani de zile împreunî cu soțul, un matematician de talent, într-o școală orășenească  specială .Repartizați acolo la practica pedagogică  au rămas pentru totdeauna să pregătească  elevi pentru facultate.Veneau des prin sat ,veseli, îmbrăcați elegant, cu pălării de soare, aparat de fotografiat, parcă erau desprinși dintr-o altă lume.O mulțime de poze mi-au făcut și toate ba cu o carte în mînă, ba un album subsuoară.Pe unde s-au pierdut fotografiile celea, ce s-a făcut cu ele, că n-a rămas nici una.Sau poate că îngeneral nu le-au făcut, nu știu.  „Ai rezervat un loc !” - mi-au zis ei într-o zi, după un scurt examen la matematică față de tata, cu mult înainte de absolvirea școlii din orășel. Dar la litere, la Universitatea din Chișinău, acolo unde vroiam eu să mă înscriu, pe cine aveam ca să mă sprigine ? Cine să-mi facă un examen prealabil? Teancul de plicuri pe care l-am primit de-a lungul anilor din redacții și pe care le-am legat într-un pachet cu o fundă roșie, furată de la mama ,ascunzîndu-l într-o valijoară de la capătul patului , era unica mea speranță, unicul lucru care m-ar fi ajutat să-mi fac un loc în lumea aceasta mare. Dar dacă nu m-a protejat și nu  m-a ajutat în lumea cea mică a școlii din sat ,unde am fîcut prima mea alegere în viață și unde toate erau dominate , de la învățători pînă la copii ,de niște instincte obscure și rele , de o ură primară cum ar fi putut să mă ajute într-o lume mai mare.Toate erau incerte.Iar eu ca să rezist acestei lumi trebuia să fiu și mai rău decât ea. Și doar uneori, la un apus de soare, la un cal în galop, la un cîmp de maci , în adîncul meu se trezea o uimire adîncă și o spaimă cumplită că nu pot iubi pînă la capăt.Lucru care mă făcea să plîng îndelung Mai ales cînd mi se făcea câte o nedreptate.(va urma)
                                                                    * * *
    Citesc  de dimineață , pe mintea proaspătă, o postare cutremurătoare de  Andrei Țurcanu. Este vorba de un poem scris de către Sergiu Mandinescu , un tînăr care a suportat  timp de 12 ani experimentele odioase asupra psihicului uman, aplicate în celulele  penitenciarului de tristă faimă din Pitești . Și primul gînd care imi vine este că tot ce s-a scris la Pitești, dar și-n alte inchisori comuniste din Romînia sau Rusia la acea perioadă , de către Gheorghe Calciu, Serafim Ciciagov,  alți deșinuți care au opus rezistență, poartă aura martirilor creștini. Sînt texte peste vremi, scrise în groapa cu lei.Iată doar un rînd din poemul lui Sergiu Mandinescu, sfărîmat prin reeducare la doar 38 de ani:„Dar viața mea nu-i, nu-i, prietene, decît o moarte vie.” Care face cît munți de poezie din librăriile noastre de astăzi.
                           
                                                                      * * *
Astăzi a apărut decusară, dinspre est. Deasupra Botanicei.O lună plină, uriașă, dulce , de miere. Ca un sîn de femeie în ochii pruncului celui sugaci din mine.  Străină și în același timp, parcă intimă, deosebit de aproape. Ca un reflex al astrului încă nestins dinspre vest.Aceiași lună care aseară , trecind de miezul nopții ,  m-a trezit, inundîndu-mă mai mult decit ziua.Stătea la geam, peste vișin  ,și-mi năvălea odaia și casa pustie cu o lumină care descoperă acul si străpunge lucrurile pînă-n adinc.Cu o lumină din raza sfinților sau poate din cea a femeilor perfecte ale lui Murakami. O lună plina , de vara, in miez de iarnă. O Ană rătăcitoare dintr-o baladă modernă. Înfiorat am stat in pat  și-am așteptat. Mult si nemiscat. Fără de somn si fara sa respir. De parcă m-aș fi temut să nu piierd ceva. Undeva departe a scrisnit greu , din bălămăli, o ușă. Undeva aproape s-au auzit pași. Dar am ațipit și-am scapat. Cind  m-am trezit , in casa s-a instapinit iarasi  pustia materiei. .Și întunericul  .Si frigul din pat. Si nimicul monstrului cu patru etaje de peste drum.  Care mi-a mîncat cu  bolgarca o vară, și iată acum a sorbit pînă la sîn ,cu tot cu zid de mortar, vizavi,   si luna ei plină, toată de vis ,de iubit și de scris.