ȘANSA

Prietenul meu Valeriu Volontor, are boala singurătății, ca și mine:suspiciunea.M-a sunat astăzi la toate trei telefoanele, în cuteva runde.După ceva timp îl sun eu:„Ce-i Valeriu, s-a întîmplat ceva?„ În loc să-mi spună de ce m-a sunat mă ia la răspăr:”Tu de ce nu răspunzi?” ”Păi, radiotelefonul vara nu-l folosesc, probabil că s-a și descărcat.Fixul nu-l ridic. Oricine mă poate suna acolo.Iar mobilul, ieșind l-a plimbare,l-am uitat.Așa că totui-i în regulă!” ”Nu ești om serios, -continuă el, - dacă te caută cineva?!” ”Nu mă caută nimeni, te asigur, - îi răspund, - Ana și poate tu din cînd în cînd.” ”Catastrofă de om, - spune el, - așa zile ai ajuns?”  ”Zile frumoase, Valeriu, -îi dau replica, - în singurătățile lumii de astazi dacă ai un om care să te caute cu adevărat ai șansa să fii cu adevărat fericit.” Și închid.
                                                                     * * *
Afara  de-a lungul strazii o  caravana de masini. Inauntru  , biserica plina. Dupa sfinta liturghie  m-am apropiat de Octavian Mosin , preotul paroh al bisericii Intimpinarea Domnului,  am luat binecuvintarea  si fara sa vreau i-am pus  mina pe spate. Ud tot. Un preot ,ca sa umple biserica la  oras,  trebiue sa osteneasca mult, ca un lucrator in tarina. Pina la roua Duhului Sfint.
                                                                    * * *
Nicolae Dabija, frate! Nu ne vedem cu anii.Eu în singurătăți. Tu în freamătul necontenit al cetății.Încît unepri, nu mai știi, s-a strecurat pe undeva vreo frustare. O supărare.Un vot  uninominal, mixt, proporțional.Ducem cu toții un război hibrid, nedeclarat.Domnul a dat ca sa ne întîlnim însă de astă dată pe neașteptate, în biserică,la Octavian Moșin . Tocmai recitam în gînd niște rînduri de Iosif Brodsky:„Gospodi , ia govoriu, pomoghi...nad nim, v ătom gorode vnovi nastali  tioplîe dni./ Pomoghi mne ne bîti, pomoghi mne ne bîti zdesi odnim.” Ciudat, nu-i așa? Să te duci la biserică pentru ca să reciți un poet.Seamănă a hulă, nu? Pe timpuri îl consideram un poet minor,agnostic.Acum, după  mai multe catastrofe de suflet, îl descoper enorm de mare.Atit cît să-l spun uneori pe dinafară în biserică. Atît cît să facă atingere cu Domnul. Așa se face că o presupusă sau reală supărare pe care aș fi urmat să o duc, neputincios ,ani de zile în spate,ca pe o piatră de moară, el a topit-o într-o clpă.Iată că încet vine vîrsta omului din psalmi, vîrsta coaptă. La mulți ani, poete! La mulți ani Nicolae Dabija.
                                                                    * * *
Doar a coborît din avionul Londra - Chișinău și m-a întrebat:„Tată, voi ați primit cartea poștală din Mexic?„ Nu, Ana! - zic, -  dar tu cînd ai trimis-o? ” "Nu se poate, - se miră ea, - în aprilie încă ,  cîte luni au trecut? Cartea  lui Chaitanya a ajuns în India.Eu zbor  deja  a doua oara acasa ?” „Așa este Ana, - îi răspund eu, - s-o fi rătăcit pe undeva prin vămi, prin avioane, trenuri ,vapoare, uneori am impresia că noi , moldovenii,nici nu sîntem marcați în cataloagele postale ale lumii.Cine are habar de statul acesta fără frică de legi? De suferințele cetatenilor sai? De așteptările noastre?„ Patru , cinci zile  cît s-a aflat acasă  au trecut ca o zi. Șoseaua Balcani.Țigăneștii cu lacurile și lebedele sale.  Mileștii Mici.Nistru cu malurile lui abrupte.Oriunde ne-am fi  indreptat, in orice clipa nesfîrșitele cîmpii de floarea soarelui au răsărit mereu din față,întorcîndu-ne iminent spre bagagele de venire din  tinda ,   care de fapt,cu mici modificari  , erau si cele ale plecarii. Si iata ca a sosit ora despartirii, de parca  ar fi ora intilnirii. O scurtă îmbrățișare , un efort supraomenesc ca să-mi stăpînesc plînsetul și masina cu Nina, Ana și Chaitanya dispare inghitita de smogul soselii care se surge spre  aeroport. Plînsetul mă zgîlțîie, nici nu știu dacă mai vreau să-l stăpînesc, simt că trebuie să fac ceva  și deschid cutia poștală, poate găsesc  vreun ziar. De acolo însă luneca la picioarele mele doar o carte poștală.  O ridic și plînsetul meu  țăpenește, se preface într-o tacere  si bucurie de piatră. Dacă o fi existat așa bucurii.Poate pe urmele civilizațiilor vechi din Mexic  pe unde  și-a purtat Ana pașii în anul acesta.

HAITELE

E vară. Acolo departe se coace grîul și vreau acasă.Mă duc la gară să iau trenul de Ocnița și să merg îndelung prin cîmpiile și satele împovărate de verde și galben.Să stau la fereastra vagonului, lipit ca de o poză mirifică a copilăriei. pînă ajung la altă gară unde altă dată mă conducea mama și unde am sentimentul că mă așteptă și acum. N-a plecat și n-a murit nicăieri.Să cobor din tren, să o iau de mînă, să mergem prin cîmpul de grîu,  pînă acasă, sub bătrînul copac de sofora, unde să ne-așezăm  și sub florile lui tîrzii , să pierdem timpul și sensul plecărilor, să așteptăm,  așa fără noimă, poate vine tata și începe cositul

                                                                             * * *

    Cu mulți ani în urmă,  după ce-a murit Teleșcu, într-o zi de vară Druță  a început să mă caute. ”Domnule Volontir, - i-a zis ,la telefon, din Moscova,prietenului meu - da Bradu șela ce mai face?” „Păi, domnule Druță, - i-a răspuns Volontir , -  a aplecat de la Companie, odată cu Teleșcu!” Druță a tăcut o clipă, dezămăgit ,dee parcă s-ar fi prăbușit în hăul distanțelot, apoi pe neașteptate a revenit și-a punctat:„Apoi,dragul meu, cu haita venim și cu haita ne ducem!” Nu știu ce fel de haită a fost prietenia mea cu Teleșcu , dar anume ea m-a ajutat să descoper și să mă conving, încă de pe atunci,de la pupitrul de comandă al televiziunii ,un de mă aflam și unde se concentrau toate interesele și scopurile obscure ale  diverselor grupări , că de fapt viața  în țara aceasta a noastră, se desfășoară, după cum a constat mai tîrziu pe dreptate și Druță, după principiul și legile haitei.Doamne ce încăierări se mai iscau înăuntrul Companiei.Dar înafară.Pînă la sînge. Pînă la moarte.Și toate cu sediment si ecou în inima bietului Teleșcu.Toate imprevizibile.Toate demolatoare. „Ce facem?„- mă întreba uneori, disperat, chemîndu-mă la pișătoare.Doar acolo ,cu ochii pe înscripțiile idioate,multe din ele la adresa lui , reușea să fie adevărat și curat.Asta îl ajuta să reziste.  Astăzi mi se pare că nici măcar la pișătoare nu izbutim să fim adevărați și curați.Haitele au acaparat tot.Haitele au murdărit tot. Haitele au acaparat pînă și conștiințele noastre.Mă uit în jur și văd numai haite.Haite la  gunoiștele de la Țințăreni și Bubuieci.Haite la primărie.Haite pe la judecătorii.Haite la Uniunea Scriitorilor.Doar un pic de adevăr a încercat să spună Vasile Șoimaru, acest minunat romîn, la adresa lui Valeriu Matei, directorul ICR, și imediat i s-a dat în cap:„Nu se poate!” De către o listă întreagă de academicieni. Doar o umbră de observație a îndrăznit Jurnal TV către un parlamentar academician și imediat a fost apostrofat, cu altă listă:”Nu se poate!” Haite deci și în templele noastre sfinte.Și dacă peste tot nu se poate ce-i mai rămîne omului simplu în veșnica lui căutare de adevăr și dreptate? Valiza și lumea  cea neagră.Cîți moldoveni s-au scurs oare, ca niște rîuri, în vremurile acestea din urma în gaura cea neagră, veșnică a lumii? Poate că milioane.Nu asta contează ,însă, contează că-n fiecare valuză care se împacatează aici se pune și cîte o tragedie fără de margini. Contează că această tragedie încape, în subteranele ei, toate tragediile lumii.Iată o știre doar.O femeie din Hirova , scriau mai dăunăzi ziarele, s-a întors bucuroasă acasă să-și vadă soțul și cele două fetițe, una de doisprezece și alta de cinci  anișori.Peste o zi această familie a murit.Se  presupune că soțul și-a omărît mai întîi soția, apoi fetițele și la sfîrșit și-a pus capăt și sie. Cît de simplu pare a muri pe meleagurile nostre astăzi, simplu și în acealași  timp anevoios. Poate deaceia și-am salvat-o în computer.Ca s-o citesc iarăși și iarăși , zguduit de gîndul că, dincolo de cenușa morții, această știre ascunde și o necurmată speranță  de-a ridica aici, într-o vale dinspre gaura cea neagră a lumii ,într-un sfîrșit, niște munți de lumină.

                                                                       * * *

Privesc mut cum ambasadoarea Germaniei prezintă concertul de muzică clasică sub cerul liber în limba romînă.Admir cum alt ambasador , James Pettit, al unei mare puteri, vorbește iarăși liber romîna la „Ora expertizei” ,cu Dumitru Mișin, si la un moment dat mă pomenesc că drăcuiesc:”Cum naibii oamenii iștea învață romina intr-un an, doi, iar altii stau muți de cînd le vorbesc și îi știu pe meleagul acesta?