Viaţa ca o nucă tîrzie

Sînt, vorba lui Neagu Juvara, un insomniac incorigibil. Încă din tinereţile mele. De pe timpurile cînd aveam de scris nopţile reportaje triumfaliste. De pe atunci nu dorm. De pe atunci scriu şi aştept somnul ca pe una din marile mele minuni. De pe atunci sînt gata să dau tot ce am mai scump pentru un somn adînc, teluric, care să mă smulgă deznădejdilor şi să mă redea bucuriilor depline ale vieţii. Cu atît mai mult azi, la maturitate tîrzie. Se întîmplă uneori să nu dorm săptămîni, luni întregi. Unde s-a dus viaţa mea, mă tot întreb peste masa de scris, neîncetat? Perna e de piatră şi somnul e de iepure. Doar aţipesc, o fracţiune de secundă, atît. De parcă ar sta vînători cu haite de cîini pe urmele mele.Şi nimic nu mă poate salva din această goană sălbatecă a gîndurilor şi grijilor deşarte,nimic nu-mi poate aduce somnul decît plimbările cu un scop anume. O plimbare pînă la piaţă ca să-mi cumpăr o varză pentru salate.Altă plimbare pînă la farmacie unde procur un medicament necesar. Încă o plimbare spre oficiul poştal pentru a plăti facturile.Şi într-un sfîrşit cele mai multe plimbări, aproape zilnice, în Valea Grecului.Un adevărat miracol această veche moşie de dincolo de gardul meu. Un loc fabulos unde poţi să-ţi faci un scop fără a fi avut nici nici unul pînă să păşeşti pe el.Probabil de asta sus, pe creasta lui, s-au construit atîtea castele, mai dihai ca cele medievale. Probabil de asta jos, pe cărările lui şerpuitoare au rătăcit de atîtea ori şi Andrei Sangheli şi Zinaida Greceanîi, visînd să-l ia în arendă. Probabil de asta pînă la urmă mi-am făcut şi eu un scop de plimbare aici: nucile tîrzii. Odată demult un boier de stirpe veche, un compatriot al lui Socrate, a plantat în această mirifică vale o splendidă vie.Şi nişte nucari, care cu anii s-au tot înmulţit, au tot urcat pe culmi, au tot coborît devale în cotloane, încît într-o zi nimeni n-a mai putut să-i stîrpească. Nici plugurile de plantaj de adineaori ale lui Bodiu. Nici îmblăciile negustorilor de miez de ieri. Nici cîrdurile atoatestăpînitoare ale cioroilor de astăzi.O groază de nuci răzbate de atunci prin aceste măceluri ,toamnă de toamnă, şi amestecîndu-se cu miriadele de frunze se aşază la pămînt, îndreptîndu-se parcă în sălbăticiile locului părăsit spre o mare taină. Spre care taină oare, mă întreb de fiecare dată, pornind la plimbare? Spre o nouă încolţire sau o topire în neant? Greu de zis. Ştiu doar că ciomagul din mîini e armă de apărare şi toiag în acelaşi timp.Că pentru o nucă uneori sînt nevoit să răscolesc ca un rob girezi de frunze. Probabil din această robie îmi răsare uneori, rar de tot, cîte un copac cu nicile ţărnă sub el.Îmi împlu buzunarele atunci şi pornesc fericit către casă. Ca în depărtata mea copilărie, în nopţile de Crăciun. Să dorm şi să visez fără grigi. Cum masa mea de scris se desface şi creşte peste nopţi nedormit ca o nucă tîrzie de toamnă într-un copac frumos şi rotat. Cu un colind etern sub el.Şi cu Ana întoarsă acasă.În vacanţă.