Jertfa de seară

Te bucuri necuratule! Tremuri de nerăbdare ! Aştepţi biruinţa! Ţin iată de mai multe luni de zile, degrabă un an încheiat,pe poliţa mea de noapte romanul lui Nicolae Dabija "Tema de acasă", cu autograful autorului, alături de eseurile "Explozii de sinceritate" ale lui Ilie Teleşcu, "Jurnalul fericirii" de Nicolae Steinhardt şi "Muşchii lumii" de Winston Churchill, îl tot răsfoiesc din vreme în vreme, după lectura galopantă din noiembrie anul trecut ,recitesc însemnările şi notiţele făcute direct pe pajinile lui de hîrtie velină,şi nu pot pricepe cum s-a întîmplat că,tot pregătindu-mă să scriu, pînă astăzi aşa şi n-am încropit nici un cuvînt despre această lăudată în faţă şi hulită pe din spate,reală şi totodată ireală, ciudată şi în acelaşi timp excepţională carte de proză? De ce dintre zecile, poate chiar sutele de rînduri,pasaje însemnate cu creionul pe colţuri de filă, uite, mă opresc de fiecare dată, cînd redeschid cartea, la un singur fragment, citintu-l şi recitindu-l,şoptindu-l şi strigîndu-l, apreciindu-l şi totodată contestîndu-l vehement? Nu cumva pentru că reprezintă o probă de mare proză şi totodată de tulburătoare poezie în care ţi-ai băgat corniţele şi codiţa, sub fiecare cuvînt, şi aştepţi răbdător să-l pun în sfîrşit deoparte, pe rafturile bibliotecii, împreună cu o sumedenie de alte cărţi uitate. S-au să-l ticsesc în sacii de cărţi inutile de la mansardă pe care i-am cărat toată viaţa împreună cu Nicolae şi toată generaţia şi de care ezit să mă despart. Un gînd dureros îmi străpunge inima înainte de asta.Ce-ar fi dacă pasajul acesta este o cheie a romanului, pe care am intuit-o şi iată tu o ascunzi cu şiretenie? Sau poate că , dincolo de asta, acest texst are încuiat în adîncurile lui chiar mesajul cărţii peste care eu, numeroşii lui admiratori,dar şi detractori, vezi bne, graţie ţie, patinăm neîncetat şi neputincios, fără ţintă, ca-ntr-o nebuloasă, de atîta vreme. Unii lăudîndu-l peste măsură. Alţii tăcînd încăpăţînat. Se zice că la una din multele dezbateri de la Uniunea Scriitorilor cu privire la sparjerea uşii lui Cimpoi cineva, împins din spate de tine, ar fi exclamat: "S-a furat romanul lui Dabija!" După care au urmat nişte hohote homerice de rîs. Este cea mai perfectă creaţie postmodernistă pe care am auzit-o vreodată. S-a furat , într-adevăr, acest roman-poem original scris şi gîndit de Nicolae Dabija! S-a furat înainte de a fi întrat în patrimoniul literelor romîneşti. Problema este însă de unde? Din sala ceea a Uniuni Scriitorilor peste care în ultimul timp s-a instalat ironic o putredă voinţa de putere sau din inima împunsă de durere a poetului? Din sălile de conferinţă cu mii de cititori exaltaţi de-a lungul şi de-a latul Ţării sau de sub perna singurătăţilor mele zgîrcite de pe Dealul Schinoasei? Şi de către cine ? Simt cum, după asemenea trebuşoare, îţi freci mîinile şi răsufli sacadat:te-ai realizar.Dar nu te grăbi. Haide, dacă te pretinzi raţional, să deschidem ochii gîndului, să parcurgem încă odată împreună acest controversat pasaj.
"Fomin de cum îl vede pe Mihai Ulmu, îi şi arată roaba. După o săptămînă de lucru, s-a ataşat de această unealtă. Roaba poate fi supusul sau stăpînul omului. Roaba şi omul devin la un moment dat un tot întreg, precum calul cu călăreţul într-o bătălie.Calităţile acestui instrument metalic se transmit parcă şi omului, şi în loc să scîrţîie prinde şi el să ofteze.Tărăbanţa cu o singură rotiţă, două mînere şi un coş uriaş, prinsă de braţele unui deţinut, care nu are dreptul s-o lase din mînă cele 12 ore cîte are ziua lui de lucru, e o emblemă a GULAG-ului. Dacă te obişnuieşti cu ea,cînd nu mai simţi rănile din palme şi nici durere atunci, cînd îţi zdreleşti genunchii de fierul ei rece sau fierbinte, în funcţie de anotimp, înveţi să te odihneşti chiar în timp ce o duci încărcată pe puntea de lemn ca să o deşerţi în coşul unor camioane grele sau în albia rîului de alături. Cînd omul reacţionează ca un automat, cînd fiecare mişcare e şlefuită pînă la robotizare, el simte roaba aşa cum îşi simte propriul corp, cunoaşte unghiul la care să fie împinsă, ca să devină uşoară, ştie cînd s-o ungă, cu lacrimi sau stropi de sudoare, dacă nu găseşte ulei, ca să scrîşnească prea tare, intuieşte centrul ei de greutate, ca şi forţa cu care trebuie s-o mişte, ca roata să nu i se oprească. Cînd intră în acest ritm , omul nu trăieşte, ci vegetează. Aşteaptă să treacă cei 10, 15, 20 sau 25 de ani de detenţie. I se arată că mai greu trece o oră sau o zi de chin, dar 25 de ani, i se pare, vor trece acuşica. Mihai Ulmu se simte ca un robot, mişcările sale ca şi cum nici nu-i sînt dictate de creier, ci de roabă. Într-o săptămînă, se obişnui într-atît de mult cu prezenţa ei, încît îşi spune că dacă şi va evada, va evada cu tot cu roabă."
Parcă ţi-aşi fi dat tămîie pe la nas. Văd cum te oţărăşti şi-ţi zburleşti blana la fiecare cuvînt. În ochi ţi se cuibăreşte viclean uimirea, şi mă ei la cetărat. Unde s-a mai văzut ca o roabă, o grămadă de fiare ruginite, mă întrebi, să fie stăpînul absolut al omului, să-i dicteze gîndurile, mişcările, comportamentul? Şi încă ce conduită ,una adînc umană, în contradicţie cu cea degradantă pe care a generat-o iminent şi constant omului, de la piramidele egiptene şi pînă la barajele siberiene, acest instrument milenar de tortură şi robie, să te minunezi nu alta! Mihai Ulmu, eroul principal al romanului,dar de fapt marele absent al lui, deţinut politic basarabean în Gulag, după douăsprezece ore de muncă extenuantă cu roaba, în loc să moară cu încă o zi, în loc să cedeze cu încă un principiu, să devină un vierme, un şurubaş, se plimbă printre bărăcile polare, ca-n agora,şi meditează cu ochii la lună,alături de alţi condamnaţi celebri ai vremurilor, precum Florenski, Sorokin, Mandelştaim ş.a. ,face filozofie, despică firul existenţei umane în şapte,cugetă despre viaţă. Mai mult chiar trăieşte o tulburătoare poveste de iubire.O iubire care-l face să suporte frigul şi foamea. Să învingă ura şi teroarea.Să biruie împresurările trupeşti şi sufleteşti. Şi toate acestea în Gulag, în Siberia, în imperiul fricii şi al gheţii, cu cîinii şi gardienii pe el. Absurd. Aşa ceva nu există. Nu se poate.Roaba este instrumentul meu de tortură, de frîngere a omului.
Uite că se poate , totuşi, demone, îţi zic eu. În minutele de supremă suferinţă, de chin, dar şi de fericire, de creaţie, trăirea omului,asta o ştii prea bine , devine atemporală, un punct şi o singularitate în care nu există nici timp şi nici spaţiu, o stare de spirit, o antimaterie pe care fizicienii şi biologii neavînd cum s-o cunoască o pasează neputincioşi lui Dumnezeu. În clipa aceea omul devine parte a actului de creaţie primordial de facere a lumii. Aşa se face că majoritatea cărţilor bune de la don Quijote încoace întotdeauna şi-au depăşit vremurile şi autorii.Aşa se face că Dostoiecski într-o clipă şi-a imaginat şi trăit, cu ştreangul la gît, toată opera. Aşa se întîmplă că o zgîtie de copilă din Basarabia, un bunghi de om îşi strînge bagajele, lasă casă părintească şi face mii de chilometri prin întinsurile siberiene, învinge pe drum milioane de greutăţi, ajunge la Colîma, pătrunde în Gulag, îmbracă haina de sac a deţinuţilor, plînge, rîde, disperă şi se sacrifică doar pentru o singură clipă: cea a legămîntului cu Mihai Ulmu.Scena cu cele două inele de iarbă îmbrăcate pe mîinele a doi tineri în inima Siberiei, la marginea lumii, reprezintă punctul culminant al romanului. Este momentul în care secunda şi veşnicia se contopesc. Şi atunci, te întreb şi eu la rîndu-mi, de ce o oră de muncă cu targa nu i-ar putea substitui lui Mihai Ulmu, ca trăire , pe toţi cei 25 la care a fost condamnat să-i petreacă acolo, iar un crîmpei ca cel de sus n-ar pune în valoare o carte, n-ar retopi-o într-o supremă confesiune a autorului despre Gulag dar şi despre sine, despre neamul său, despre firea umană în genere?
Iarăşi te zburleşti! Bine, spune-mi atunci te rog, ce fel de roabă la urma urmei traversează romanul , încolo-încoace,de la un capăt la altul, scrîşnind infernal, aiuristic şi fără de nici un scop cum pretinzi , doar pentru a-l frînge pe om, dacă oftează şi disperă dostoeskian? Care e legătura dintre ea şi deţinutul ce-o cară cu braţele, o unge cu lacrimele? Ce mesaj ascunde comuniunea condamnatului cu acest instrument de tortură, ce deznădejde-nădejde , ce-l leagă de roabă din moment ce-şi închipuie evadarea doar împreună cu ea? Smerenia sau egoismul? Sfinţenia sau păcatul? Libertatea sau robia? Moartea sau viaţa? Nu ştii? Nu ştiu nici eu, dar scrîşnetul metalului, îhgemănat cu strigătul sufletului, îmi sugerează că, dincolo de curajul fizic în faţa morţii al lui Mihai Ulmu, roaba din acest roman ar putea fi şi roaba mea.
Şi de ce nu? Doar roaba ,dacă ne uităm bine, l-a însoţit pe om statornic şi indispensabil, în toate scopurile şi acţiunile lui conştiente, pe parcursul întregii istorii, de la primele obştine şi pînă la marile organizaţii transnaţionale de astăzi , de la grotele primitive şi pînă la catedralele moderne. Nimic, nici un lucru temeinic în lume n-a creat Domnul fără ea. Uneori mă gîndesc că pînă şi fiinţa fizică şi spirituală a neamului nostru a fost zidită cu ea sau prin ea. Drumul lui taică meu de acasă şi pînă la fermă devale, pe hotarul neumblat al rădenilor, vară şi iarnă, într-o pereche de nădragi vătuiţi, cu fund dublu şi două chilograme de tărîţe ascunse în cracii lor,ca să-şi scoată cumva feciorul la civilizaţie, este şi el un drum al roabei. 12 kilometri pînă la Odăi, la porci, şi 12 kilometri înapoi, depănaţi zi şi noapte, neîncetat,pînă şi-n sărbătorile de Paşti sau Crăciun, cu roaba în mîini şi cu frica de ştabi în sîn, din tinereţe şi pînă la bătrîneţe, asta e viaţa lui. Un chin şi o jertvă.S-a gîndit vreodată el în această cale hristică, măcar pentru o milionime de secundă, că unica parte de moştenire pe care o va lasă feciorului va fi tot o roabă? Doamne, numai cîtă neghină am cărat cu dînsa de prin satele şi oraşele ţinutului în redacţiile vremurilor, cîtă pleavă am vînturat pe paginile ziarelor şi eu şi colegii mei de generaţie, cîţi saci cu cărţi romîneşti am tăbîrcit de la Cernăuţi şi Odesa,cu cîtă spaimă am făcut schimb de ele într-un Chişinău ostil şi străin nouă, căutînd adevărul şi libertate care să ne salveze.Fiecare a găsit acest adevăr şi l-a numit în felul său: Nicolae Dabija i-a zis "Ochiul al treilea", Nicolae Vieru - "Vînt şi lumină", Viorel Mihail - "Bărbaţi la mijlocul verii", Haralambie Moraru - "Nimeni nu rămîne singur", Ilie Teleşcu - "Explozii de sinceritate", etc.,etc...Cuvîntul însă , floare a Duhului Sfînt, a fost, este şi va fi pururea unul.După cum unul este binele şi una este libertatea. Ne-am imaginat cîndva, măcar pentru o oră, descoperindu-L la masa de scris sau în marile noastre adunări, pe piaţă, că El, unindu-ne într-o generaţie, într-o breaslă, într-un neam, de fapt, ne va dezbina şi mai adînc? De ce oare? De ce această migraţie nebună, de multe ori mai dură decît deportările Gulagului? De ce orgoliul puterii? De ce dispreţul faţă de fratele nostru? De ce singurătatea averii? De ce acest dezbin la Uniunea Scriitorilor? Doar fiecare condeier într-o literatură reprezintă o identitate inconfundabilă care în acerba competiţie de trăire şi interpretare a vieţii se poate raporta doar la sine înseşi. Jose Saramago, marele portughez, laureat al Premiului Nobel nota pe blogul său înainte de moarte, că ficare om de pe pămînt reprezintă o carte şi în mod necesar ar trebui să-şi scrie această carte a vieţii sale, iar din volumele adunate să se facă o bibliotecă care să fie depozitatată pe Lună.
Şi atunci de ce-am lăsat scrisul? De ce m-am autoeczilat vreme de peste 20 de ani, ca un pustnic, pe piscul Schinoasei şi robesc la o casă? Nu cumva pentru că un mare păcat mi-a întunecat vederile şi nu pot să văd Cuvîntul? Nu cumva o lehamite ne macină şi ne ţine înţepeniţi la porţile civilizaţiei pe noi toţi? Doamne cît moloz am cărat eu, ca şi Mihai Ulmu, în acest vărf de deal, cîtă piatră, cît ciment, cîte drumuri am făcut, pînă cînd am ridicat sus de tot, aproape de cer, un acoperămînt pentru copii. Să nu îmble pe drumuri şi prin gazde cum îmblat eu, să nu fie umiliţi de străini. Mi-am închipuit eu în acest timp, măcar o zi, că pînă la urmă voi rămîne singur sub el, ca sub un clopot de mănăstire, iar Ana va porni într-un alt drum, dar de fapt acelaşi ca şi al părintelui meu, ca şi al meu,pe aceleaşi hotare, prin aceleaşi vămi, cu aceleaşi ocolişuri, reluat mereu, de la Chişinău în Franţa şi de la Universitatea din Strasburg înapoi la Schinoasa de ani buni de zile. Cîte drumuri a făcut oare în studenţiea ei pînă a fi găsit nişte repere? Nu ştiu. Nenumărate, cît mulţimea speranţele mele de viaţă, şi toate udate cu lacrimi, toate cu roaba moştenită în mîini, sofisticată puţin şi numită laptop, dar tot roabă rămasă, toate în căutarea aceluiaşi Cuvînt, pe care ba îl găseşte pe buze,înţepenit ca un fluture,cînd vine acasă, ba îl pierde cînd pleacă.
Doamne, strig în asemenea clipe, de ce m-ai lăsat, de ce Te-ai depărtat de mine şi de la copiii mei, cînd voi vedea? Cît va dura şirul dimineţilor acestea ceţoase şi incerte, lanţul despărţirilor şi întîlnirilor, drumul acesta nesfîrşit al roabei? Atunci îi strig din suspinul singurătăţii şi pe puţinii mei prieteni, aflaţi şi ei pe nişte dealuri ca şi mine, şi parcă ne auzim şi parcă nu ne auzim. Atunci îl sun şi pe Dabija, pe acelaşi Deal al Schinoasei,la numai două sute de metri, atît de aproape şi atît de departe, în aceleaşi singurătăţi, ca şi toată generaţia noastră.Atunci mă întreabă şi el la rîndu-i, de pe deal,ca un păstor bun al oilor sale, cu toiagul şi varga moştenite de la Grigore Vieru în mîini:"Cînd vii?" "Degrabă!"- răspund eu şi închid.Degrabă ar putea fi mîine.Şi ar putea fi niciodată.Toate spre regret sînt trecătoare pe lumea asta.Şi casă.Şi bogăţie.Şi trufie.Şi putere.Pînă şi familia, şi marile prietenii, vorba lui Marin Preda.Doar roaba e veşnică.Şi taina, care e pretutindeni şi nicăieri, în sutele de drumuri făcute,în miile de înfrîngeri şi suferinţi,în scurtele şi puţinile bucurii, în malurile de moloz de pe masa de scris, dar şi într-o cădere subită şi fatală de pe stîncile unei mănăstiri care l-a pus pe Nicolae Dabija pentru cîteva săptămîni între viaţă şi moarte. O vară întreagă s-a rugat el lui Dumnezeu pe patul de suferinţă şi o vară întreagă şi-a aşteptat prietenii.Iar între rugăciuni şi aşteptări a scris, uneori pînă noaptea tîrziu, doar cu lumina candelei, romanul poem "Tema pentru acasă". Şi cine ştie poate că anume romanul acesta, roaba l-au salvat. Abea acum ,cu el în faţă, şi îmboldit de tine, Necuratule, descoper marea mea taină. Maria! Cea pururea fericită şi prea nevinovată,carea fără stricăcune pe Dumnezeu-Cuvîntul a născut. Care e şi taina mea. Şi taina lui Mihai Ulmu.Şi taina generaţiei mele. Maria şi masa de scris. Ce trist este că descopăr această realitate şi relaţie atît de tîrziu. Cît de frumos că Nicolae a găsit-o atît de devreme. Ce urît este că eu am trădat-o. Cît de minunat că Nicolae faţă cu moartea i s-a sacrificat cu desăfîrşire, pînă la ultima secundă. De aici şi acest superb, fără egal, psalm,cu iz de veşncii, al literelor romîneşti. "Sunt Doamne atît de trist şi singur:/ precum un rug în care ninge,/ ce ba învie, ba se stinge. /Sunt Doamne atît de trist şi singur.../Precum de rouă- nîşte crînguri,/ mi-s zilele de lacrimi pline./ Se vede Doamne de la Tine / cît sînt de trist,/ cît sînt de singur?! / De orice rază ce m-atinge/ mă simt rănit pînă la sînge./ Sunt Doamne atît de trist şi singur:/ precum un rug în care ninge." Din acest psalm, ca un rîu de durere, a izvorît "Tema de acasă". Iar din "Tema de acasă" - acest superb pasaj al roabei, care recitit mereu iată devine o rugăcine. O jertfă de seară pe altarul Domnului această ruşăciune. Ea te smereşte , văd Diavole, şi-ţi preface instrumentul de tortură într-un semn al iubirii.O iubire izvorîtoare de mir şi izbăvitoare de chinuri.Poate că într-un sfîrşit ,dintre atîtea neamuri, şi pentru noi basarabenii.