miercuri, 15 august 2018

CEASORNICUL REGAL AL ANEI

E încă vară și dorm în salon, pe un pat pliant, pe care serile îl desfac iar diminețile îl strîng la loc, ca pe o valiză , și-l scot la balcon sau îl ascund, de ochii  curioși ai unor vizitatori inopinați, în faldurile uriașe ale draperiilor de la ferestrele dinspre balcon. Sus,  în camera mea de dormit și-n bibliotecă, s-a înstalat o căldură africană, de la care nici să scrii, nici să răsufli măcar nu poți, necum să dormi. În noptile de nesomn, însă, cînd singurătatea și salteaua de gumă mă storc și sleiesc de puteri, mai rău ca o sugativă,  plin de necaz , mă ridic și pășesc  prin casa care pînă odinioară, la plecarea copiilor, era un mobil înconștient. tainic, dătător  de temei vieții mele, iar acum, cu urîțenia și pustiul ei de noapte, disperant, a devenit parcă un labirint fără ieșire. Dau într-o cameră, în alta, întru în bucătărie ,îmi fac un ceai, îl sorb  scuip pe  umanitate, pe civilizașie în general ,cum zice Brodschi, care mi-a luat-o pe Ana. și urc pe scara îmbătrînită de stejar , cu crăpături vizibile la legăturile treptelor, care scîrțîie îngrozitor, în birou.  Acolo sînt cărțile mele. Și acolo este ceasornicul regal , unul dintre primele cadouri ale Anei. Sînt de altfel singurile lucruri de care mă  pot sprigini într-o casă la care am muncit o viață sperînd că o să-mi pot adăposti copiii și măcar o parte din anii mei zbuciumați. Biblioteca  a fost , descoper acum,  singura mea preocupare constantă în viață. Un scop concret, material. De unde  Încastrat într-o cutiuță argintie ,  cu loc pentru somnifere și cu căpăcel cu însemne  regale, el ticăie încet, domol, abea sesizabil, împle toată casa. Uneori ,în tăriile nopții,  cine cu cartea în mină , la granița dintre vis și real, îl aud cum străbate chiar întreg universul, se împletește și urcă cu țîrîitul greierilor spre o altă planetă, similară pămîntului, unde iubirea încă n-a murit, trăiește, e vie. E muzica sferelor în acest cor, e Moțart și Beethoven. Aseară îl ascultam  și nu știu de ce mi-am amintit de Mircea. De-a lungul anilor, de la plecarea Anei , jucărica  aceasta miraculoasă s-a întimplat nu odată să se strice, mai ales iarna pe zloată, cind nu mă pot deplasa, și tocmai atunci mi se nimerea la îndemînă Mircea , un șofer tinerel și iute, dar neobișnuit de milos și săritor la nevoie,  de la întreprinderea Ninei.El mi-l repara, el mi-l regla. El îi schimba bateriile și mi-l  punea la ureche :"Auzi ticăie? " Acum nu-l mai văd. „S-a concediat, a  plecat!”- mi-a zis Nina sec cu ceva timp în urmă. N-am insistat  să aflu amănunte.  Așa încât , ascultînd corul celest al nopții, la moment mă întreb de ce fără să ne fi luat  rămas bun? Și pe care alte pămînturi

                                                                    * * *
 Mai întîi a sunat la colț, într-o casă urîtă cu patru etaje. Cîțiva ani.  Mai tîrziu a pîrîit devale, dinspre garaje..Un nou locatar a stricat acareturile, gardul , acoperișul și le-a înlocuit cu altele. Apoi a  dîrdîit la vecinul din stînga, la cel din dreapta , peste drum. Și iată că acum, cît nu m-aș fi împotrivit, a întrat la mine-n subsol. Bolgarca. Dumnezeul Schinoasei. Scriu și am impresia   că monstrul acesta mă absoarbe  și scuipă înapoi ca pe o gumă de mestecat. Dar iată că la un moment  dat,  iadul  se stinge și de undeva de sub geam, tîrziu, din haosul habitual și miezul ferbinte al verii, încîlcit printre ierburi, răzbate un țîrîit timid , care crește, tot crește , se-mpletește cu alte voci asemenea lui, și dintr-odată cuprinde întreg universul, cu miliardele  lui de lumini.Este momentul cînd îți dai seama  de o mare pierdere a omului în drumul lui spre civilizație. Poate una  de sens. Licuricii.

luni, 13 august 2018

PATA DE PE ASFALT


Tatăl meu,in afară de Nicu, mezinul, a avut încă un frate, mai mare. Ionică, care a făcut  școala de meserii din Corbu. Era un meșter neîntrecut, inimos, copia și în același timp opusul lui tata. Ionică iubea fierăriile, șuruburile, iar tata caii. Și iată că împreună cu el într-o noapte tata a furat caii bătrînului, așa-i spuneau părintelui lor, și s-au dus la fete într-un sat vecin.Ca și  cum,fiind azi,  ar fi furat  pe noapte o mașină, și-ar fi pus cîte o floare la pălărie și s-ar fi dus să se fudulească la fete. Fantezii  de ale tinereții. Cînd a aflat, bătrînul le-a ars un toc de bătaie aproape mortal. Obida aceea s-a înmulțit necontenit,ca un nor de lăcuste, deasupra copilăriei mele. Părea că se iertau și când cautam iarăși se inhațau.Uneori de la fleacuri..Nu era masă de sărbătoare  care să nu se termine cu sfadă și vrajbă.Ultimul cuvînt al tătălui meu, testamentar, a fost: ”Să nu mă-ngropați alături de el!” La fel și al lui Ionică. Nici morți nu s-au iertat unul pe altul.S-a schimbat ceva de atunci în economia morală a familiilor noastre ? A scăzut din suferința care mocnește în ele ?Am învățat cumva să iertăm, copiii pe părinți și părinții pe copii în anii aceștea de civilizație  cu mulțime de preoți și drepturi scrise în Constituție? Dimpotrivă, mă uit uneori, în clipele mai întunecate ale conștiinței, la plecarea aceasta masivă a neamului nostru în străinătăți și,desi stau acasă,izolat de cetate,  parcă mă văd parte și eu din ea. De ce plecăm? De Dintr-o uriașă, ancestrală obidă. Purtată de milioane de generații.De la trădări, de la împărțirea averilor.  De la cineva fără nume și fără ființă ,un impuls autonom  care răsare mereu din cenușa pământului și care se zbate mai viu decât viata, e parte din chiar propriul eu. De parcă ar fi  să ne răzbunăm pe noi înșine.Aflați acolo , arși de dor, ne întoarcem ca să iertăm.Dar în loc de iertare mai comitem sau mai adăugăm cîte o obidă la suferința care o ducem. De obicei catre sau de la oamenii cei mai iubiți.Apoi iarăși plecăm. Cu o rană care nu se închide niciodată.Și care se cheamă neputința iertării.Sau simplu: instinctul primar al conservării.
                                                           * * *
 Eri dimineață, încă pe răcoare, mă sună Mitrofan. ”Laptele e gata ! Vină și-l ia!” - strigă el în receptor și închide.  Cum însă dacă  Veronica tine telefonul închis , Nina-i plecată, iar Ana-i la Londra?Cu cine?  Îmi dau curaj și cobor devale singur .Acolo ,în timp ce-mi împle borcanul, mai vorbim despre viață. Nu se știe care dintre noi e mai tare la singurătate. De citeva decenii l-a părăsit sotiea,lovita de cancer. De ani lungi trăiește în sihăstrie. Doar el și cu caprele.Și-n tot acest timp am băut din laptele caprelor lui, ca dintr-o licoare.  Astă primăvară părea să cedeze. M-am speriat. Ce ma fac fără laptele lui? Cum sa trăiască o singurătate fără alta singurătate ? Mor.Dar căprile,scoase la păscut, l-au salvat. Așa că es si pornesc cu borcanul cătinel înapoi către casă.  Dealul acesta dinspre caprele lui Mitrofan, bătrîn ești sau tînăr, îți tae respirația.Noroc că din spate mă ajunge o camionetă.Pun borcanul deoparte și mă opresc, în speranța că poate m-a scoate pînă în deal.Șoferul ,un tip cenușiu, încetinește, dă la iveală  capul din salon și urlă:”Ferește , milogule!„ Apasă apoi pe accelerator și-ntro clipă borcanul e zob.  Mă uit și-mi vine să plîng. Laptele pentru mine este esențial.Viata mea.  Cerc înstinctiv să rețin numărul de înmatriculare: C CN 286. Dar îmi zic: la ce bun? Singurul lucru care contează acum, așa precum caprele pentru Mitrofan, e pata aceasta albă cu așchii de sticla  de pe asfalt și textul  pe care urmează să-l scriu despre ea.

luni, 30 iulie 2018

PĂSĂRI LILIACHII

   Vitale Pastuh preia un citat din  poetul Oljas Suleimenov: „Literatura din lumea întreagă este în criză” Nu știu, poate ca Suleimenov  traversează o criză a lui.Scriitorii din cÎnd în cÎnd traversează cÎte o criză. Toate romanele lui Murakami sÎnt o criză. Dar șI ale lui Saramago.Ale lui Asmus Oz. De acolo de fapt se alimentează scrisul .Trebuie de vazut unde duc aceste romane. Literatura ca atare însă nu a fost șI nu va fi niciodată în criză.Și asta pentru că menirea ei este să dezvăluie crizele ca unic instrument de cunoaștere șI salvare a omului.Nu este adevărat că  modernismul este o criză. Nici postmodernismul. Aceste curente sÎnt mai curÎnd un far în noaptea conștiinței umane. În momentul cÎnd se vor stinge și ele va muri șI umanitatea.Este convingerea mea.
                                                                           ...
Dau să mă spăl și descoper că de fapt toată casa mea este împînzită de oglinzi. Oglindă la baie. Oglindă la bucătărie. Oglinzi in salon. Oglinzi in bibliotecă. Ușile de la dulapurile cu cărți sînt și ele niște veritabile oglinzi. La fel sticlele televizoarelor. Computerilor. Telefoanelor. Mai pe scurt , unde nu mă-ntorc dau de mine, de chipul meu inflexibil, cu o singură, surdă întrebare:”Încotro?„ Cît pot să suport o asemenea mutră  posacă? O zi ? O viață? Imposibil. Și atunci închid ochii. Măcar pentru o zi. Mă mișc prin casă cu ochii închiși. Scriu cu ochii închiși. Aștept cu ochii închiși. Mă culc cu ochii închiși.Și doar prin somn îi deschid uneori ca să descoper uimit că visele mele trăiesc, sînt vii, ca niște păsări liliachii.   
                                                                          ...
 Facebookul îmi amintește că prietenia mea cu Caranicola Mihaita împlinește trei ani.Mi-a pregătit chiar un clip. Mulțumesc Facebook. Prefer să mă descurc singur.În anii aceștea și poate chiar toată viața am citit multă lume de peste Prut de la Marin Preda și pînă la Andrei Pleșu. Toți  scriu frumos, caligrafic, bizantin, filozofic,  psihanalitic,  prustian, modernist, postmodernist. Autorii romîni întrunesc toate stilurile si conceptele  lumii. Îndrăznesc să zic însă că nici unul din ei nu m-a mișcat atît de adînc ca tine, dragul meu Mihăiță.Și asta pentru că ai un scris de la inimă.Mulți ani , romînașul meu drag și scriitor popular din Galați!   
                                                                    ...
Vera. Muta. Măturatoarea .Votanta Maei. Veșnic în picioare, cu mătura-n mînă. Nu ne-am văzut demult. Aproape de-o vară. Și ce altceva poate reanima o prietenie decit o poză .La început s-a împotrivit. Nu, a tăiat ea hotărît cu mătura aerul. Apoi ușor, ușor a cedat. Și-a scos basmaua, și-a potrivit părul cărunt și s-a  așezat monumental , cu mîinile în poală, pe cioata enormă a unui copac inexistent pe care probabil în liceu doar ea îl mai ține minte. ”Așa nu!„ - i-am zis. Și-a legat basmaua la loc, a zvîrlit mătura, și-a acordat auzul la freamătul copacului inexistent și mi-a zîmbit.Curat, simplu.”Asta da! „ - am apreciat. Ceva trecător și veșnic a fluturat pe buzele ei. Ceva care a impresionat-o și pe ea la vederea zecilor de poze de pe mobil, din diferite unghiuri, de parcă s-ar fi îndoit: este ea sau nu este ea. Era ea și-n clipa aceea , într-un spasm de bucurie,  a dat să se ridice, dar tot atunci săgetată de-o durere neașteptată s-a prăbușit înapoi pe cioată și-a început să-și caute mătura, gata să izbucnească în plîns . Speriat am ajutat-o să se ridice. Și abea apoi, pe drumul spre casă  am inteles, de ce o vad de ani buni ,trebăluind neîncetat cu mătura prin grădina liceului . Pe lumea aceasta sunt oameni singuri, care lucrează neîncetat, toată viata.Oameni care pictează în picioare, scriu în picioare, se roagă în picioare, fără riscul de a fi fericiți, contînd doar pe sine. Și poate patul cu salteaua de sirma și perna viselor frinte.
                                                     

vineri, 29 iunie 2018

NU MĂ PĂRĂSI

   Credeam că japonezul Isiguro Murakami a fost nedreptățit dacă nu i s-a dat anul trecut Nobelul  pentru literatură. Nu este tocmai așa. Întreaga școală japoneză a romanului este excepțională. Trei zile și trei nopți am stat săptămîna aceasta lipit de pat,cu creionul în mînă, doar cu pîine și apă, și am citit „Nu mă părăsi” de celălalt japonez, de fapt britanic de origine japoneză, laureatul propriu zis al premiului Nobel. După care la sfîrșit m-am ridicat pe o margine de pat, am luat fața în mîni și legănîndu-mă dintr-o parte în alta, ca într-o barcă , sau poate ca în mașina singuratecă a elevilor de la Wailshtam, pe un drum în noapte, spre un oraș cu lucruri uitate, am zis: „Iată un roman uriaș:„Nu mă părăsi” de Kazuo Ishiguro.” Țin acum acest roman, pe care mi l-a  trimis Ana,  în mînă și înainte de a i-l da Veronicăi, să-l citească și ea, observ cu stupoare că  n-am făcut nici o însemnăare.Am presimțit probabi că nu mă voi întoarce niciodată la el.Din frică pentru uriașele  decepții și sentimente trăite. Sau pentru a mi le păstra intacte și curate , ca ale eroilor cărții, care nu mă vor părăsi niciodată.
                                                                           ...
  Aflu dintr-o postare recentă pe Facebook a portalului „Moldova Ortodoxă” că preotul Maxim Melinti, parohul bisericii „Acoperemîntul Maicii Domnului din satul Ghidighici, municipiul Chișinău, printr-un decret mitropolitan , „ a fost oprit de a săvîrși cele sfinte pentru contribuția la dezvoltarea mișcării LGBT din Republica Moldova, pînă la aducerea pocăinței depline în mod public”.Habar n-am ce-o fi însemnînd asest LGBT, ce dihanie este, sînt convins însă că nu el sau nu ea au furat miliardul, că nu el sau nu ea au declansat imensa criză  morală din Republica Moldova,că nu el sau nu ea au pustiit satele noastre și ne-au dus prin orașele lumii.Există o altă încălcare a canonului care  macină lumea pe dinăuntru, din chiar interiorul clerului, decît deformarea iubirii, decît leproșii și heterosexualii - uitarea definitivă a iubirii,în Europa dar și la noi, acasă.Deprecierea aproapelui . Singurătatea absolută a omului. Absența oarbă și surdă a comunității de la suferințele lui. Toți marii scriitori ai lumii vorbesc despre asta azi.. Toți marii asceți. Urmăresc , de la democratizare încoace, preoțimea noastră  în biserici, ca niște piese muzeistice, gesturile lor mecanice la sfințiri de localuri, cuvintele lor seci la marile sărbători și un alt exemplu mai viu de iubire și viață în haosull nostru habitual în ultimul timp  nu găsesc.Doar părintele Maxim Melinte. El este prezent pretutindeni,în școli, grădinițe, penitenciare .El vorbește cu  copiii, pușcăriașii, prezentatorii de televiziune, boschetarii.El ese din haos, absurd, intimplare și desperare si oferă o șansă mai mult.Oricui. Roba lui elegantă imi amintește uneori de o haină de sac. Drumul  lui deseori mi se pare un drum al lui Isus.Este înseși speranța. Și nu-i de mirare că într-o zi, mai demult, cărările noastre s-au încrucișat  chiar la Mitropolie, la o reuniune a portalului ”Moldova Ortodoxă„. Stăteam alături,ascultam deliberările plicticoase, și la un moment dat: ce-mi vine în cap? Iau o foaie de hîrtie, scriu - „Sînteți un om deosebit!”, - o împăturesc frumusel și zîmbăreț o transmit.A desfăcut-o ,curios  a citi-o și, șocat, s-a întors catre  mine:„De ce?” Cum să-i explic? Grea misiune acolo pe loc. Dar am privit la hîrtiile lui, împrăștiate pe masă, și dintrodtă am zis,într-o doară:”Pentru că sînteți stîngaci! Scrieți cu stînga!” A trecut atîta timp de atunci părinte Maxim,hîrtia ceea s-o fi pierdut pe undeva, ca o glumă care face suportabila viata  ,  dar părerea mea nu s-a schimbat. Dimpotrivă, mă conving tot mai mult că asemenea preoți stîngaci,care rasar pe ici colo in parohiile noastre, sînt un dar pentru biserica noastră. Că drumurile noastre spre iubire si suferintele aproapelui astăzi sînt atît de încurcate încît doar ei, cu stinga,  le mai pot descîlci. Nu întîmplător scriptura ne spune mereu că  nu știe dreapta ce face stînga.Toate la vremea  lor. Sper că lucrul acesta să-l înțeleagă cu timpul  și marii erarhi.
                                                                           ...
 Astăzi, 28 iunie  2018 , eu Ion Bradu, scriitor pe Facebook, cu bibliotecă adunată în timpul comunismului, Mitrofan Căprarul, cu o turmă de capre prăsite în vremurile noi, democratice, și Vera , gunoierul de la Liceul de arte Nicolae Sulac, cu o mătură din timpuri imemorabile,  plecînd urechile la chemarea liderilor mișcării de rezistență națională ne-am grămădit la un loc și am creat celula noastră de rezistență din Dealul Schinoasei. După mai multe deliberări asupra voturilor noastre, care au fost date la gunoi, am decis: 1. Să atenționăm Consiliul de observatori  al  Companiei Teleradio Moldova , că pe sticlă s-a văzut foarte clar numărul protestatarilor de Duminica trecută și nu e cazul să fim prostiți. Cu vecinii se poartă frumos. 2. Să participăm și noi la protestul de Duminica viitoare cu o pancartă, avînd , de după gratii pe ea, țapul uriaș,  cu ouă preistorice, al lui Mitrofan pe care stă scris, mășcat, încît să se vadă pînă la Bruxelles:„Nu ne dăm!„  Alte amănunte pe parcurs.Doamne ajută!

joi, 7 iunie 2018

VARA TRECUTĂ

Nu prea merg la biserici în oraș. Seamănă cu niște cimitire moarte. Prefer Țigăneștii. Iar toamna  tîrziu, pe zloată stau închis în casă șI citesc cărțile Sfintei Scripturi: Psaltirea,  Evanghelia după Ioan, Faptele  Sfinților Apostoli. Reflectez la cărțile Sfinților Părinți de la omiliile lui Efrem Sirul pînă la  cuvintele ascetice ale lui Ioan Damaschin. Din păcate   prea puțin   Dumnezeu găsesc acolo. De fapt , înseși sfinții părinți recunosc că textele lor, ca și cele biblice , nu sînt decît un instrument util de căutare  a Sensului , prin grai viu , în biserici. Așa a făcut Domnul  coborînd de pe Munte  la Sfinții Apostoli. ȘI așa au făcut Apostolii pornind peregrini în căutarea unei biserici ai lumii.  S-o fi găsit oare ,după atîțea mii de ani, m-am întrebat eu astăzi, la  biserica  Înălțării Domnului unde vocea părintelui Octavian Moșin ,împărțind mir, a fost biruită deodata  de plînsetul virgin, ca un vuiet, al copiilor? „Iadul! ”- mi-a zis,  cu mustrare si frica ,cumnata mea Lena. ”Da, iadul, - i-am răspuns, - un iad previstitor al raiului. Graiului. Si Duhului Sfînt! ”
                                                                          . . .
Privesc Roland Garros. La Paris ploua. Chair si așa sint fascinat.De la jocurile atletice ale vechilor greci omenirea ,cred , n-a mai vazut atita frumusete in mișcare. Femeile sint formidable. Pentru ca printre ele este Halep si Serena,acest uriaș  contrast al lumii. Si inca pentru alte un million si unu de motive. Priviți-le! Ascutați-le! Sint sigur ca le aflați si singuri pe toate.Intr-ales strigatul .Care le motiveaza si puncteaza abisal loviturile.
                                                                      . . .
Aseara am vorbit preț de o ora, la telefon ,pe viber, cu Ana. Numai s-a intors la Londra din Japonia si-a avut despre ce-mi povesti. Despre drumul lung spre țara soarelui rasare, treisprezece ore de zbor incolo si treisprezece inapoi. Despre Tokio si suburbiile lui cu milioane de trenuri electrice, care nu intirzie nici o secunda , cu veceuri curate lună, cu bistrouri in care se mininca si se asculta musica clasica . Despre temple cu zeci de uși in spatele carora divinitatea suprema se dovedește a fi o simpla piatra. Despre celebra ospitalitate japoneză, distantă, rece si in acelasi timp deosebit de caldă. Despre ruguri aprinse pe malul mării in miez de noapte din lemnul adus de ape .Despre singuratatea, instrainarea si setea de comunicare a japonezului.  Ascultam  vrăjit toate acestea cu un sentiment si convingerea ca le-am mai văzut si trait undeva. Unde ,daca n-am esit in ultimii ani nici macar in oras?  Cind? Abea cind am inchis telefonul mi-am dat seama că asta s-a intimplat chiar acolo unde ma aflam,in salonul meu din Schinoasa, vara trecuta, cu Murakami in mina.Iata ce inseamnă un mare scriitor.Te poate intilni si fascina cu o țară  fără sa fi pașit vreodată in ea. Ferice de asemenea tară.

luni, 21 mai 2018

MĂTURA ȘI INSTINCTUL

 Acum am înțeles și eu: marea luptă care se duce aici pe Facebook nu este cea dintre conștiințele noastre și trollii stăpînirii. Dintre adevăr și minciună. Dintre frumos și urît.Marea luptă care se desfășoară aici , una pe măsura celei  încercate de Iacov cu ingerul, este  dintre Cuvint și civilizația ochiului. Dintre duh și imagine. Uneori sînt tentat să cred că aici se ascunde chiar destinul de mai departe  al omului pe planeta Pămînt.Toate celelalte sînt secundare.
                    . . .
   Daca există un lucru  temeinic în republica Moldova asta e șoseaua Balcani. E singurul lucru care a rezistat la cutremurele și dezastrele democrației, la  privatizările sălbatice și furturile bancare, la migrația masivă și obrazul gros al clasei politice. Așa cum a fost făcută de ruși cu ani în urmă așa și stă neclintită, ca un drum al romanilor prin pustie.S-a gîndit vreodată arhitectul ei că în loc de tancuri , menite să între în Europa la orice ceas, într-o zi un țăran moldovean își va priponi  pe marginea ei calul, așa ca într-o bătaie de joc? Nu cred. Sau eu că mă voi întîlni cu acest cal întîmplător, printre dealurile arhetipale ale unei Moldove cu sate pustii, în drum spre Țigănești, după o ploaie duminicală care a inveselit firea? Toată copilăria mea a trecut printre cai.Am văzut cai la muncile cîmpului. Cai în competiție. Cai la păscut. Cai înhămați.Cai înșăoați. Am citit despre cal. Am aflat că unul din ei a devenit consul.Am scris despre cal. M-am convins că este una din cele mai frumoase și devotate ființe din lume,întemeietoare, alaturi de om ,de civilizație.Nu mi-am imaginat însă niciodată că un cal poate fi priponit  pe marginea unei șosele de beton, cu lanțul la gît, ca un cîine. Ce poate face ” homo sapiens” , cum spune Harari în  scurta sa istorie a omenirii, față cu un asemenea tablou postmodern ? Coboară din jip, se scotocește fîstîcit prin buzunare, pipăie ultimele firimituri care i-au mai rămas din copilăriea lui milenară și i le întinde vinovat. Așa am făcut și eu. Și de atunci, în nopțile mele de nesomn, îl tot văd în fața ochilor.Ca pe una din cele mai înalte trădări ale omului cu jip.Care uneori e mai periculos chiar decît tancurile rusești.
                                                                    . . .
  SÎnt  zile minunate aici În Dealul Schinoasei.Se coc cireșele sus pe vÎrfuri. Se rumenește vișinul.Cîntă cucul în Valea Grecului.Nu e nici cald nici frig, tocmai bine pentru plimbare.Îmi iau toiagul și pornesc pe traseul meu obișnuit,  în deal, spre liceul ”N. Sulac„.Scurtă vreme și în față îmi apare vecina care, pe lîngă poartă, trebăluiește la tufele de trandafir.„Ehe, - se bucură ea, - nu v-am văzut demult!„ „Așa este , - îi răspund, - iarna nu prea es!„ „Da eu credeam că v-ați mutat în Valea Grecului!„ ”Nu, de cînd a plecat Ana nu pășesc pe acolo! E multă singurătate pe cărările ei! ”„Da , dar nici aici, în Schinoasa, nu e mare lucru  -  zice ea, - doar garduri și dulăi.” Tace o vreme , cîntărind un fir de trandafir traumat în palme, și pe urmă mă întreabă:„Pe cine votăm?„ ”Nu știu, - zic - pe cineva fără garduri și fără dulăi!„ „Și cu inimă mare!„- răde ea, zvîrlind trandafirul. Iar eu mă îndrept sus, pe culme, poate o întîlnesc pe Vera, care cu mătura și instinctul ei nu dă greș niciodată.
                                                                  . . .
Aseară liberalii au părăsit rușinos  cireșarii mei, cedînd locul  unor matahale sperietoare moarte. Odată cu asta șansa  istorică  de a preface lumea  într-un cireș înflorit din care să împart mai apoi cîte un pumn de poame dulci la toți copiii lumii  a luat sfîrșit. De azi îmi voi  căuta sensul de unul singur.În întunericul orb din interiorul meu. Urcînd și coborînd de mii de ori scara cu șaptesprezece trepte  de la bucătărie spre bibliotecă. Numărînd milioane de pași pe traseu, spre liceul "N. Sulac"   Ascultînd ,constant, cu cutremur și frică , vuietul subteran al vișinului.  Și intimplător Moțart. Pentru că am fost trădați cu o trădare cît toată istoria noastră care a fost și urmează să fie. De către omul gregar al cetății. Care a încălecat barbar  pe visul poeților și al mulțimilor.

vineri, 27 aprilie 2018

MAI MULT DECÎT EVANGHELIA


 Lika SKa Batrancea scrie undeva într-o postare pe facebook , din Italia, cu durere, ca se pierde limba.Da, așa este.Trebuie să ne ducem departe de casă ca să observăm acest lucru cu durere și în profunzime. Procesul de globalizare , aflat in plină ascensiune,  absoarbe lent și ireversibil culturile mici.În mare parte pentru  ca n-o vorbim cu  alogenii  nostri.Ne acomodăm lor. Cel mai adesea ,as zice, insa pentru că vorbim prea mult. Eftinim cuvintele.Omul politic reprezintă un exemplu clasic in acest sens.  Promite multe  si nu face nimic .  Limba,  aș vrea  sa stim , măcar cei puțini care avem conștiință din acest neam,  se pastreaza in tacere. Anii mei de  singuratate m-au invatat acest lucru mai mult decit Evanghelia. Este de ajuns să taci doar o zi. Si atunci ai sa vezi cum se deschid inlauntrul cuvintele. Frumoase ca niste flori. Curate si vesnice ca niste izvoare. Mai puternice decît orice globalizare.
                                                                             ···
       O toamnă și o iarnă întreagă durează conflictul dintre enoriașii bisericii satului Dereneu. E război. Dintre închinătorii Mitropoliei Basarabiei și Mitropoliei Moldovei.Legat de acest conflict m-am adresat către Ioan Moşneguţu , episcop de Soroca , cu un mesaj creștin. "Preasfinte, - i-am scris, - Mintuitoru zicel :Indraznitiți!" Am impresia că doar inima sfintiei sale , predicele sale au delicatețea și puterea de pătrundere nesere rezolvării conflictului de la  Dereneu. Pentru ca nu se poate ca oamenii ,cu mortul pe năsălie, sa nu poata  intra in Biserica.Cine stă zavorit  acolo?Cine se roagă sub lacăt? Numai diavolul. Eu bunaoară aș pune doi preoti. Un duumvirat, de la ambele Mitropolii.Ca sa izgoneasă necuratul.  Asta o solutie,  asa  profana. Sint convins insă ca sfintia sa va găsi una evanghelică . Solomonica .Care nu profanează mortii si uneste credintele .   
                                                                            ··· 
"Si eu ce ma fac intre aceste valuri de minciuni?"  - se intreabă Ștefan Secăreanu intr-o recentă postare pe fb. cu privire la realitățile din lume  , din Orientul  Mijlociu, dar si din Republica  Moldova si Romania. Demult n-am auzit o asemenea intrebare de la intelectuaii nostri. De parca mi-ar fi pus mîna pe rană. Cu cit citesc, cu cit privesc mai mult cu atit mai al dracului  ma incurc. Eu zic asa : pina la urma , important este sa fim onesti față cu constiinta proprie.Măcar asta. Deși minciuna astazi e atit de mare si de convingatoare, incit mi se pare ca se ascunde in chiar constiintele noastre. Cum a patruns in cel mai ascuns si protejat loc al simtirii noastre, prin ce tranzacție cu conștiința nimeni nu stie.Nici Domnul. Ceva s-a intimplat cu noi după ce ne-a creat.Ceva pe care nu l-a  putut explica nici Darvin. Nici preotii. Nici descoperitorii  Bing Bangului. Formula cinstei ,spune undeva Dostoevski, este moartea cinstei. Acesta  pare a fi adevarul nostru. Si blestemul. Sa ne cautam onoarea fiecare in singuratate. Pentru a putea ajunge o comunitate. 
                                                                         ···
Ana și-a măsurat zilele acestea rochia de mireasă.Am vazut pe viber cum a imbrăcat si dezbracat sapte rochii. Toate superbe. "E greu ,coplesitor de greu!"- mi-a scris. O inteleg. Pentru femeile din neamul nostru rochiile de mireasa au fost dintotdeauna, prin instinct ,o măsură a vietii si onoarei.  Si care altă probă a acestei vieti decit aceasta scurtă rugaciune care a biruit singurătățile si unit inimile , de mii de ani:"Doamne Isuse Hristoase, fiul lui Dumnezeu, miluiește-mă pe mine, păcătosul!"  De cîțiva ani o practicăm sincron, odată pe săptămînă , ea la Londra și eu la Chișinău.Uneori o spunem. Alteori nu.Viața ne fură. „ Nu uita, - i-am scris , - simbata la ora 11. Un sfert de ora. Se  poate si cinci minute. Si o secunda. Doar cu inima plina. Pentru ca viata nu este mai lunga.”
                                                                          ···   
Cele sapte rochii care au fost imbracate de zeci  de ori sint puse  la loc. Proba a luat sfirsit. Alegerea facuta. Bineinteles ca alta decit cea care am ales-o eu. O rochie care ii place mamei sale,surorii si mirelui.O taina deocamdata a miresei. Eu insa am zis:"Asta! " Dintr-o data. Si sint fericit că pus-o macar  pe Fb . Ca pe o efemerida. Ca pe un fluture de lumina din intunericul vietii mele.
                                                                                                                                   
                                                                                                                                                   



miercuri, 28 martie 2018

VÎNĂTORUL CULEGĂTOR

Aseara ningea, viscolea, multe drumuri stateau inzapezite ,soferi inamoliti cereau ajutor , unele sate izolate coborisera in intuneric ,parea  ca  se va  stinge si televizorul meu ,si iata ca din mijlocul iadului acesta vicepremierul Gaburici a inceput sa tese deodata la Prime povestea a 1200  km de drumuri si dintrodata s-a facut lumina.Cit de putin ii trebuie neamului acesta al nostru uneori. O poveste. Povestea Europei. Povestea Unirii. Povestea drumurilor. Si cind ai cautat: iarasi s-a ridicat. Gata sa erte si sa creada din nou. Chair din mijlocul iadului.
                                                                               * * *
  Acum 2,5 milioane de ani undeva în Africa de Sud a apărut in urma evoluției de miliarde de ani a materiei HOMO SAPINS, numit și VÎNĂTORUL CILEGĂTOR. Organizat  în cete mici, migratoare, el ducea un trai  în mijlocul naturii, slobod și neîngrădit de nimeni. Uneori cînd mi se face trist de la acest drum , care zace în mine, cînd lanțul poverii lui imi tae carnea piciorului pînă la os, suflu în sticla de la geam și din aburul vremii, de sub geam, apare el , predecesorul meu preistoric . Doar o secundă. Cît aș culege un pumn de vișine. Cît aș putea duce milioane de ani în spate. Mai departe.
                                                                           * * *
Scăienii mei de peste deal. Iată că au semnat și ei o Declarație de unire cu Țara.Printre primii din părțile nordului. Satul cu cele mai dulci pășune, cele mai limpezi izvoare, cele mai arătoase pridvoare. Acolo unde am îmblat la șezători. Unde ne-am bătut pntru fete...Un Macondo mai viu decît cel al lui Marquez. Fără drumuri și fără internet. Întotdeauna m-am întrebat: ce taină îi apără ? Ce forță, ce cod genetic îi ține departe de civilzație? Cum de rezistă la marile ispite? Abea acum am înțeles: unirea cu frații romîni. Și am plîns.Cu lacrimi adevărate. Cum nu mi s-a întîmplat demult.Pentru că era ceva care am pierdut demult și părea că fără întoarcere.
                                                                         * * *
Mircea Ciobanu a postat pe Facebook una dintre lucrările tîrzii ale lui Picasso. Și imediat au izbucnit controversele. Unii zic că este un pictor genial, de milioane. Alții neagă orice calitate a lui.Eu zic asa : adevărul e la mijloc.Chiar dacă despre Picasso s-au scris biblioteci .Adevarata artă nu se impune cu forta. Ea sta cuminte la usă ,precum Domnul  ,si asteapta sa-i deschidem. Este acolo si Picasso si Repin si Rubleov si toti marii artiști ai lumii. Daca ar fi numai unul, să spunem Dostoievski, cum sînt tentat uneori să zic, ar fi insuportabil  ,ar trebui sa ne spinzuram. Asa insa in momentele noastre de tristete, cind viata devine insuportabila, mai deschidem usa si ei mai intra cite unu.Scriitori, pictori ,filozofi, sfinti... Astfel mi s-a intimplat si zilele trecute. Deschid telefonul si pe viber, de la Ana,din Londra, doua imagini tulburatoare,de milioane ,  facute in Galeria britanica. Stiti ce-am facut? Le-am depozitat in arhiva mea. Si nu pentru ca sint de la Ana. Sau ca apartin lui Picasso.Sau ca sint de milioane. Dar pentru ca pulseaza in ele  o mare putere, primordiala de viata .Trebuie totuși să ai o mare capacitate de sugestie ca să ituiești frumusețile femeii in formele embrionare de viața.Asta doar Picasso a putut să o facă.

                                                                       

vineri, 23 februarie 2018

OCHII EI VERZI CA IARBA

    O noutate plăcută . Rodica Ciorănică,  redactorul  magazinului VIP , împreună cu echipa ,au desemnat omenii anului 2017. Savatie Baștovoi , un monah de la mănăstirea Noul Neamț, care de cîteva decenii se roagă și nu mai coboară de pe scena publică este modelul ales din domeniul culturii. Scrie versuri, romane, ține conferințe, construiește biserici, pictează icoane, oferă interviuuri , dezvoltă afaceri.O alegere mai potrivită nici că se putea. Poate doar un alt monah de la mănăstirea Țigănești,părintele Lazăr, încărcat cu aceiași energie .Face ascultare la bucătăria mănăstirii, deritică în chilia părintelui stareț, hrănește căprioare din palmă, culege și cunoaște toată iarba de leac din Codru. Cu ani în urmă pentru un șumuiag de buruiene de leac i-am lăsat în Psaltire o bacnotă de 50 de lei.Și de atunci ori de cîte ori mă duc în chilia lui o găsesc la Psalmul 37, neatinsă.”Părinte?!„ - îi zic cu mustrare.”Ce să fac cu ea?„ - îmi spune el cu uimire. Ce să facă într-adevăr dacă de zeci de ani n-a ieșit deloc din mănăstire. Dacă de peste un deceniu spală blidele și coace pîine. Dacă în tot aist timp s-a rugat neîcetat. Se spune că lumea aceasta desfrînată și minciunoasă uneori se mai ține doar pe rugăciunea monahului. Pe a cui ? Căci vreau să-mi aleg și eu un model, unul viu și nu mort, ca să scap
.
                                                              * * *
 Sînt zile cînd trebuie să-ți mărturisești măcar ție că iubești pe cineva. Altfel viața n-are nici un sens. Îmi zic atunci, sigur că pe mama mea, Ana .Nu știu dacă în toată copilăria  mi-a pus vre-o dată palma în creștet. Nu știu dacă m-a alintat în vreun fel. Doar poate mi-a oblojit rănile. Și-n ziua cînd am plecat mi-a purtat valiza la gară, aburcind un deal cît un munte.  Poate de mii de ori a urcat mai apoi muntele acela , alături de mine, pînă cînd într-o zi a exclamat :„Ia uite trenul ista, ca o omidă...!” A fost cea mai frumoasă marturisire de iubire pe care am auzit-o vreodată. Mulți ani mai tîrziu, aflînd-o pe patul de moarte, am vrut să-i răspund cumva și i-am zis :„Mamă, știi, mai am o fată și i-am zis Ana!” S-a uitata la mine, învinsă de viață ,și mi -a spus:„Dar ție îți trebuie?!” Nu știu dacă s-a referit  la propriul său nume. A zis și o lacrimă grea , arsă de suferință, s-a prelins din ochii ei verzi ca iarba .Ca o ultimă picatura de iubire, necondiționată. La care n-am să-i răspund nicioată.Nici eu și nici Ana.

                                                            * * *
    Nina , soția, a adus un borcan plin de curmale de la Ana, din Londra.Și astăzi mă întreabă:”Tu „finici” mînînci ? Că-s foarte folositoare!„ ”Da , - îi răspund eu , -gust cîte una.” ”De ce ?„ - se uită ea uimită la mine. Păi, îi spun, tata înainte de moarte , cu mulți ani în urmă, și-a dorit curmale. Am răscolit atunci toți Dondușenii și nu le-am găsit.În timp ce-n Regat, pe vremea copilăriei lui tata, magazinile gemeau de curmale . Și smochine. Așa că gust cîte o curma, îi zic, ca și cum aș gusta dintr-o fericire neîmplinită a tatei. ”Ujas , -îmi spune ea cu mentalitatea ei de azi, - de ce nu mi-ai zis mie.Că eu găseam!„  Da astăzi se poate găsi orice pentru patul de moarte. Doar că bolnavii nu-și prea doresc nimic. Și nici nu cred în nimic îmi spunea un medic de la Spitalul oncologic. De asta și moartea-i atît de dezgustătoare . Și urîtă. în spitalele și satele  noastre.Gata să ne înghită pe toți.                                                     

luni, 12 februarie 2018

BUTONUL

  Gata, Crăciunul, minunea cea mare , s-a dus. Albul iernii, ca o năframă a mamei, s-a scurs în țărînă.Doar ici și colo se mai păstrează cîte o pată imaculată.Valea Grecului e  curată și liniștită , cu o lumină difuză.Este dimineață.Și nu e nici iarnă nici primăvară. E un anotimp fără anotimp. În care nu am telefon  de la Ana și  nici bucuria să mă trezesc.Vișinul , s-a spălat pe față, și stă  într-o stare de incertitudine. E marginea dintre creat și necreat, dintre Europa și Est. Își frămîntă trunchiul ca pe o inimă. Își tremură ramurii ca pe niște artere.Își zvintă virful ca pe o frunte.De parcă s-ar aduna cu greu, dintr-un somn adînc și orb , de milioane de ani, al materiei. Caut la el și rostesc, cu ochii cîrpiți, rugăciunea mea matinală, preistorică:„Te slăvesc ca pe întîiul meu început , te doresc ca pe cea mai înaltă dorință a mea!” Este ca și cum  Domnul   și-ar căuta zilnic și el, prin deznădejdile mele, un sens și un rost în haosul veții aici pe pămînt și-n Univers.

                                                              * * *
   Aflu dintr-un comunicat al  agenției Moldpres , semnat de scriitorul și reporterul Nicolae Roibu   , că Academia Europeană de Științe, Arte și Litere cu sediul la Paris l-a premiat și  cooptat pe scriitorul Nicolae Dabija printre membrii ei titulari pentru romanul „Tema de acasă” și volumul de versuri ”Ochiul al treilea„ Măi să fie, am ajuns s-o vrdem și pe asta , un moldovean premiat la Paris, în centrul de cultură al lumii, sub cupola unde au creat și gîndit Rousseau și Baudelaire, toată emigrația rusă.Încă odată se confirmă teza , că la noi pentru a ți se recunoaște  meritele acasă trebuie mai întîi să fii apreciat peste hotare. Cine știe poate de asta m-ar cuprinde o neagră invidie?  Poate de asta  și mi-am făcut odată demult o  antologie ambulantă din marii poeti ai lumii pe care -i recit în gînd  , pe dinafară, cu metaniera pe deget, ca pe o rugăciune  de sens, oriunde m-aș duce și orice n-aș face în viața aceasta absurdă provincială. Este acolo  Stănescu , care zice ca un aed:”Părul lung și negru și-l întinde de la ușă spre pat ,  să nu greșească bărbatul niciodată drumul predestinat.” Este Brodsky care mărturisește discret, ca un martir:”Tolico s gorem ciuvstvuiu ea solidarnost.” Și poate de asta mai ales , este de azi Nicolae Dabija cu un Psalm dintre Psalmi , care spune așa:”Se vede, Doamne, de la tine cît sînt de trist, cît sînt de singur?! De orice rază ce m-atinge mă simt rănit pînă la sînge...”  Pe care îl voi tot repeta, îl voi tot ridica la sufletul meu, zilnic, de zeci de ori,  precum  un bolovan al lui Sisif, ca să sting această neagră invidie.  Și să mă bucur in sfirsit de un frate poet.
                                                              * * *
 Viața-i viață și nu ai cum s-o plămădești și s-o trăiești decît așa cum a făcut-o Domnul.După retragerea lui Cărare.După accidentul lui Urschi.După plecarea lui Tarlapan .Iată ,pe marea scenă a umorului în acest mic colț de lume al moldovenilor a urcat Ion Diviza. Pe timpuri nici nu se observa cînd  pășea pe coridoarele din Casa Presei.Astăzi ,cum ar spune fanii lui Halep, trece   numărul 1 al umorului basarabean.Stii ceva,i-am scris de ziua lui pe Facebook, citesc mult în ultimul timp, din marii filozofi, savanți , oameni politici , scriitori nobeliiști, economiști .Caut un răspuns la degringolada aceasta a noastră de-acasă, dar și din lume.Și tot mai mult mi se conturează în minte , în clipele decisive ale vieții, o siingură salvare  :umorul. Nu este gîndul meu. Este constatarea lui Murakami. Și a lui Lorenz. Și Cehov..Așa că ai grijă de tine. Butonul nu este în mînile lui Putin.Butonul e-n mîinile tale.La mulți ani!
                                                              * * *
Lucia Cires, pe care o respect mult  ,se intreabă de asemenea pe facebook: "Mănușile sint făcute ca sa fie pierdute? " Absolut  , stimată Doamna! Mai intii  pierdute si apoi găsite. Într-ales cele de mare doamnă. Au pățit-o si alții. In copilarie mama ni le lega cu o funiuță de  git. Dar si așa le piedeam. Si  ce bucuroși eram cind le găseam.  Este de fapt o definitie clasica a fericirii. Curaj.

marți, 6 februarie 2018

DIN GROAPA CU LEI


  Și iată că iarăși a venit dificilul moment al alegerii. „De data asta băiete faci cum îți  spun eu, ai priceput? - mi-a zis tata aspru, constatînd dintr-odată că are un flăcău  în casă și s-ar putea ca acesta să nu-l asculte, - te duci la Bălți, la matematici.Atît!” Și cine știe poate că avea dreptate. La Bălți ,la matematică, era sora lui , Lidia, Luisea cum o alintau cei trei frați ai ei Ionică, Nicu, tata și îmtr-ales bunicii.Lucra de ani de zile împreunî cu soțul, un matematician de talent, într-o școală orășenească  specială .Repartizați acolo la practica pedagogică  au rămas pentru totdeauna să pregătească  elevi pentru facultate.Veneau des prin sat ,veseli, îmbrăcați elegant, cu pălării de soare, aparat de fotografiat, parcă erau desprinși dintr-o altă lume.O mulțime de poze mi-au făcut și toate ba cu o carte în mînă, ba un album subsuoară.Pe unde s-au pierdut fotografiile celea, ce s-a făcut cu ele, că n-a rămas nici una.Sau poate că îngeneral nu le-au făcut, nu știu.  „Ai rezervat un loc !” - mi-au zis ei într-o zi, după un scurt examen la matematică față de tata, cu mult înainte de absolvirea școlii din orășel. Dar la litere, la Universitatea din Chișinău, acolo unde vroiam eu să mă înscriu, pe cine aveam ca să mă sprigine ? Cine să-mi facă un examen prealabil? Teancul de plicuri pe care l-am primit de-a lungul anilor din redacții și pe care le-am legat într-un pachet cu o fundă roșie, furată de la mama ,ascunzîndu-l într-o valijoară de la capătul patului , era unica mea speranță, unicul lucru care m-ar fi ajutat să-mi fac un loc în lumea aceasta mare. Dar dacă nu m-a protejat și nu  m-a ajutat în lumea cea mică a școlii din sat ,unde am fîcut prima mea alegere în viață și unde toate erau dominate , de la învățători pînă la copii ,de niște instincte obscure și rele , de o ură primară cum ar fi putut să mă ajute într-o lume mai mare.Toate erau incerte.Iar eu ca să rezist acestei lumi trebuia să fiu și mai rău decât ea. Și doar uneori, la un apus de soare, la un cal în galop, la un cîmp de maci , în adîncul meu se trezea o uimire adîncă și o spaimă cumplită că nu pot iubi pînă la capăt.Lucru care mă făcea să plîng îndelung Mai ales cînd mi se făcea câte o nedreptate.(va urma)
                                                                    * * *
    Citesc  de dimineață , pe mintea proaspătă, o postare cutremurătoare de  Andrei Țurcanu. Este vorba de un poem scris de către Sergiu Mandinescu , un tînăr care a suportat  timp de 12 ani experimentele odioase asupra psihicului uman, aplicate în celulele  penitenciarului de tristă faimă din Pitești . Și primul gînd care imi vine este că tot ce s-a scris la Pitești, dar și-n alte inchisori comuniste din Romînia sau Rusia la acea perioadă , de către Gheorghe Calciu, Serafim Ciciagov,  alți deșinuți care au opus rezistență, poartă aura martirilor creștini. Sînt texte peste vremi, scrise în groapa cu lei.Iată doar un rînd din poemul lui Sergiu Mandinescu, sfărîmat prin reeducare la doar 38 de ani:„Dar viața mea nu-i, nu-i, prietene, decît o moarte vie.” Care face cît munți de poezie din librăriile noastre de astăzi.
                           
                                                                      * * *
Astăzi a apărut decusară, dinspre est. Deasupra Botanicei.O lună plină, uriașă, dulce , de miere. Ca un sîn de femeie în ochii pruncului celui sugaci din mine.  Străină și în același timp, parcă intimă, deosebit de aproape. Ca un reflex al astrului încă nestins dinspre vest.Aceiași lună care aseară , trecind de miezul nopții ,  m-a trezit, inundîndu-mă mai mult decit ziua.Stătea la geam, peste vișin  ,și-mi năvălea odaia și casa pustie cu o lumină care descoperă acul si străpunge lucrurile pînă-n adinc.Cu o lumină din raza sfinților sau poate din cea a femeilor perfecte ale lui Murakami. O lună plina , de vara, in miez de iarnă. O Ană rătăcitoare dintr-o baladă modernă. Înfiorat am stat in pat  și-am așteptat. Mult si nemiscat. Fără de somn si fara sa respir. De parcă m-aș fi temut să nu piierd ceva. Undeva departe a scrisnit greu , din bălămăli, o ușă. Undeva aproape s-au auzit pași. Dar am ațipit și-am scapat. Cind  m-am trezit , in casa s-a instapinit iarasi  pustia materiei. .Și întunericul  .Si frigul din pat. Si nimicul monstrului cu patru etaje de peste drum.  Care mi-a mîncat cu  bolgarca o vară, și iată acum a sorbit pînă la sîn ,cu tot cu zid de mortar, vizavi,   si luna ei plină, toată de vis ,de iubit și de scris.

sâmbătă, 20 ianuarie 2018

RÎNDUL NOSTRU SĂ FACEM MINUNEA

Aud ca la Chișinau in septembrie 2018 se va desfașura Congresul Mondial al Familiilor.Aud si nu-mi vine a crede. Aud si m-a intreb: cui i-a venit in gînd această poznă. Să  convoace un Congres al Familiilor intr-o țara unde familia trăiește poate cell mai mare șoc de la aparitia ei. Ca sa vorbeasca despre ce? Despre uriașul val de migratie ,despre despărțirea cuplurilor, despre pustiirea satelor, in timp ce solutia se afla la  suprafata, pe buzele oricarui prunc alăptat:locuri de munca pentru părinți.. Cineva e surd probabil si face congrese pentru  muti.

                                                                             * * *
De ce ni se intimpla mereu lucruri de care ne temem? De ce tragedia  "Oedip  rege" ramine vesnic vie? De ce incepem sa vedem doar atunci cind ni se deschid ochii intunericului, al marilor suferinte? Cum sa ne purtam azi cu raul , care a devenit o parte a vietii si  nu poate fi eliminat din ea ,ca el sa nu devina un rau si mai mare?Iata asa o suma interogativa acumulata printre sarbatori, timp in care am trecut de la Jung la Murakami, apoi la Ferrante si brusc m-am intors la Sofocle. Virajul omului modern. O nebunie.Dar poate si o cautare de sens, care ,in loc sa se arate din fata,  raspunde din spate .
                                                 
                                                                          * * *
Mănăstirile s-au impodobit in albul botezului.  Un alb pur.Un alb pe care mama isi cosea minunatele sale flori ,din matcale in toate culorile lumii.Ca mîine, ca pe o ninsoare de azi , iși îndrepta degetele amortite de ac , răsufla ușurat si așa dintr-odata florile  pe care le-a cusut toata iarna se  ridacau de sub miinele ei  și se contopeau cu alte flori ,argintii  ,de pe geam. Si  acum venea rindul nostru să facem minunea.Ne aplecam peste ele cu rasuflarea fierbinte si le sarutam dureros ,pînă la lacrimi, pina cind  se topeau, dezvelindu-ne sinul virgin al iernii.Sinul pruncului din Betleem si colindelor nemuritoare.

duminică, 7 ianuarie 2018

LUMINILE DE PE RÎUL SINGURĂTĂȚII

Intotdeauna de sarbatori  ,dupa clipele frenetice ale  reintilnirilor, ale colindelor, ale amintirilor,ale meselor pline  ,vin asa  de odata,pe neprins de veste cele nostalgice, prevestitoare de desparțire. Nu stiu daca le-ați simțit vreodata. Ele vin cam pe la mijlocul sărbătorilor,pe la capătul meselor, ca un revers , si se cuibaresc in sunetele stridente ale  farfuriilor vîrfuite în chiuveta de la bucătărie, in pașii furișați pe scara de la camera de dormit, in sunetele  încrucișate ale telefonelor mobile, care incet, incet te absorb ,te prind si te duc pe nesimțite într-o altă realitate, facindu-te riu de singuratate. Asta e legea vieții, contradictia sufletului si universului. Sarbatorile. Clipele de vesnicie. Luminile de pe rîul singurătății.. Care vin si se trec. Ne intilnesc si despart de oamenii dragi.Prin întunericul vieții și nopții.Iată de ce în preajma lor pun  la capatul patului faimosul roman al lui Dostoievski "Amintiri din casa mortilor".El m-a salveaza. În pofida marilor mele ezitări și confuzii.”Pe lîngă evlavia sădită din copilărie în sufletul lor, - se referă Dostoievski la sărbătorirea Crăciunului în penitenciar, - ei simțeau instinctiv că , cinstind cum se cuvine această sărbătoare, se apropie oarecum de lumea dinafară, că nu sînt cu desăvîrșire uitați de soartă și izgoniți din rîndul oamenilor, de vreme și în temniță le este dat să împărtășească o bucurie a tuturor.„ Citesc de ani de zile la sărbătorile de iarnă  această capodoperă .Este de o simplețe cuceritoare. Nici o notă falsă.Omul adevărat după care tînjim cu toții..Nicaieri in alt pasaj,la nici un autor, n-am intilnit o legatura mai strinsa dintre deceptia sarbatorilor si credința in viata.Dintre singuratate si om.  Libertate  și umilință. O legatura care pe an ce trece devine tot mai evidenta, pe masura deceptiilor acumulate , a imposibilului, dar si a vietii care  pe cit se scurteaza devine mai fascinanta.Alta decit mi-am imaginat ca ar putea fi vreodata. Ca o virtute descoperită  într-un suflet de ocnaș.Anul acesta insa,nu stiu de ce, l-am  inlocuit pe Dostoievski cu Ferrante. Poate pentru ca si singuratatea are limitele ei ,pe care traindu-le ajungi la iubire .Sau poate pentru că postmodernismul este și el unul din copiii bastarzi al lui Dostoievski. Sper sa nu fi greșit.

                                                                       * * *
O3:04. Noapte profunda. Ultima pagina din "Kafka pe malul marii"  de Haruki Murakami.O intrebare ravasitoare la  sfirsitul lecturii rostita de Kafka Tamura,protagonistul romanului :"De ce a iubi ptofund pe cineva e acelasi lucru cu  a-l rani profund pe acel om? " Este un mister pe care Murakami cearca sa-l dezlege de la o carte  la alta.Mereu schimbindu-și unghiurile ,  dar intrebarea si autorul ei ,sub diferite chipuri, ramanind dureros același.

                                                                       * * *
Pe vremuri o stație de cale ferată  reprezenta un model de civilizație. Gara de trenuri Dondușeni  , cînd am descoperit-o, a fost ca un continent, ca o lume nouă, un miraj.Într-o seară am rămas să înoptez acolo, la sora mamei.Pînă a mă băga în pat însă , ca sa ascult trenurile, a trebuit s-o las ca să-mi spele picioarele. Asta a fost condiția nanei.Acum aud că Guvernul Filip anunță închiderea a 14 stații de cale ferată.Și atunci , dacă închidem gările și mor nanele, unde ne ducem, domnule Filip, să ascultăm cum șueră trenurile și cine ne spală picioarele?

                                                                      * * *
Citesc Ferrante  ,aceasta geniala povestitoare,  in paralel cu Ana, eu in romina, ea in engleza. Eu in Dealul Schinoasei. Ea in zbor  ,de la Londra. Ne-am intilnit in final, la nunta Lilei, pe ultima  pagina, semn ca, incet,  incepem sa ne despartim,sau invers ne ținem disperați unul de altul,in graiuri diferite ,fara ca sa ințelegem.     
   
                                                                     * * *
Fum si ceață  eri. Si senzația ca ne mișcam , calatorim fara de nici o ținta. Undeva pe șoseaua Balcani,la intoarcere din Țiganesti,  intr-un sat,  fumul a patruns violent in cabina mașinii.Lena a frinat si l-a tras adinc in piept .Era fumul inecăcios al rășinei de brad, de la focul cu lemn, mirosul casei parintești ,cînd toți eram launloc, grămadă si sănătoși, lingă soba fiebinte. Brusc a devenit, pentru citeva clipe ,fericita. A trait o așchie din acel sentiment atoatecuprinzator care, imediat si-a dat seama, nu-l va reconstitui niciodata.Si-a accelerat iarași, prin ceață si beznă.
                                                       
                                                                 

duminică, 24 decembrie 2017

ÎNTRĂRILE ȘI EȘIRILE MELE

Draga Ion Panteleevici! Am aflat cu durere despre pierderea care o suportati in aceasta ultima luna de toamna , decesul sotiei. A plecat cea care imi raspundea mai toata vremea la telefon. Cea care te proteja de rautatile acestei lumi. Cea care a stiut ati usura si face suportabile suferintele deloc usoare pe care le-ai avut si le mai ai ca scriitor si profet al unui neam de multe ori nerecunoscator. Acum ai ramas singur la telefon.Nu mai are cine Te striga de la masa de scris:" Vanea, Chisinev!" Tine-te tare! E poate cel mai mare examen al vietii. Inima mea in acest moment dificil  este alaturi de Dumneata. Condoleantele mele sincere.
Ion Bradu, Schinoasa Noua, Chisinau.
       
   * * *

 Diaspora face parte din fiinta mea intima.Diaspora e fiica mea de la Londra si diaspora e milionul de moldoveni in pribegie. Diaspora e sensul pe care ei il cauta chinuitor in strainatati ca eu sa-l gasec in singuratati. Diaspora e ceea ce ne lipseste noua acasa si ceea ce  n-au ei acolo. E viata noastra  a moldovenilor care fara de drumuri,  copii si iubire devine un nonsens.
                                                                * * *
Insomniile își au și ele rostul lor în econimia vieții , dar mai cu seamă a creației.Aseară ,tot impunîndu-mă să dorm, am luat niște decizii importante. Bunăoară să nu mai dorm pe partea dreaptă. E păgubos.Și încă. Să-mi curăț scrisul de artifiiciile verbale. Sînt mortale. Să cerc , să mă impun să scriu , simplu, direct  , confundîndu-mă cu viața adevarata dinafară, dar într-ales cea dinăuntrul meu. Măcar cît o pagină. Măcar cît un alineat. Sau un cuvînt de Ferrante. Din care am citit pînă-n zori tot impunîndu-mă să adorm fără ca să pot dormi.
                                                                         * * *
 E post și toată lumea creștină se roagă. Îl slăvește pe Domnul. Îi mulțumește pentru binefacerile primite de la El. Se roagă pentru alte binefaceri.Pentru că bun este Domnul. Și blînd. Și îndelug răbdător.Așa fac și eu.Rugăciunea împletită cu viața , pentru cine înțelege asta, sopun Sfinții Părinți, este un post perfect. Poate unicul prilej de a ne întîlni cu Domnul și învăța ce să facem cu răul care a devenit un fapt recunoscut în viețile noastre.Nu știu cum se face însă  că tocmai atunci cînd sînt gata să mă întîlnesc cu El , să mă deschid, ceva se întîmplă.Apare un sunet de telefon. Deslușesc un zgomot. Descoper o sintagmă neînțeleasă. Și cînd m-am întors, gata, nu-I, a plecat.S-a topit ca un fum. Și iarăși trebuie să iau lucrurile de la capăt.Nu știu dacă există ceva mai greu pe lumea asta decît să te rogi cu adevărat.E ca și cum ar trebui să miști un munte.Ca și cum ai urca pe cruce. Ce-o fi însemnînd oare aceste întrări și eșiri ale mele? O neputință a mea izvorîtă din chiar  înseși textele rugăciunilor :” Binecuvîntează Doamne toate întrările și eșirile mele, faptele, cuvintele, gîndurile...”. O viață a mea în căutare de sens.O ușă care se  deschide cînd o închid și se închide cînd o deschid? Asta l-am întrebat într-o zi pe preotul  meu de la  biserica ”Sfînta Parascheva„ din Dealul Schinoasei.”Așteaptă!„ - mi-a zis el și s-a dus să desăvîrșească Sfinta Liturghie.De atunci au trecut zeci și zeci de liturghii. Am tot așteptat .Și n-a eșit.Așa încît uneori stau și mă întreb să fi descoperit oare și el , între timp, această veche rugăciune iudaică, care pentru mine a fost o revelație.Rugăciunea spune așa:„Noli foras ire, in interiore homine habitat veritas!„ Adică ,nu eșiți ! Nu vă duceți afară, în omul interior sălășluește adevărul. Deci, lăsați-mă ,părinte, în neputințele mele.Nu vă faceți griji. Și poate într-o zi se naște din ele izvorîtorul de har și de milă și atunci vom eși împreună.Cu un colind de milenii. ”Linu-i lin și iarăși lin...„
                                                                     * * *
Omul nu rămîne nicidată singur. Ar fi insuportabil. Rămîn animalele. Rămîn plantele. Rămîne vișinul. Toate înrudite cu el.Spun asta gîndindu-mă la primele zile de ocnă ale lui Dostoievski, deosrbit de grele pentru scriitor, Niciodată nu m-am simțit mai deprimat ca atunci notează undeva el. Și iată că in mijlocul iadului acela am descoperit că ceva cald, omenesc îmi sare la piept.Era Tărcuș, cățelull penitenciarului. Și dintr-o dată m-am simțit salvat.
                             

joi, 23 noiembrie 2017

DRUMUL LUI ANDREI GĂINĂ


Domnule Botezatu, bastina mea de fapt este satul Donduseni aflat la o zvirlitura de baț de orasel. Dar consider că, istoric, este aceiași localitate. Iar satul, legat ombilical de orășel  ,este chair mai vechi decit urbea. In orășel, dupa absolvirea celor șapte clase din sat, am facut școala medie.Patru ani ,aproape cinci ani incheiați, am frămîntat drumul pe jos ,din sat si pina la gara de trenuri, pe glod și viforniță, cu carțile in spate. Cunosc mirosurile din orășel, mirosul de piine coaptă, de patocă și melasă de la fabrica de zahar, de șină inferbintata de la roata de tren, de lapte inăcrit de la combinatul de brînzeturi, cunosc drumurile, cărările, oamenii care au fost și acum nu mai sint. O civilizație care s-a nascut , a înflorit și s-a stins în mod dramatic sub ochii mei, doar pe parcursul unei vieți de om. Asa ceva , o mare a vieții  cu mii de scopuri, care să apară și să dispară subit, pe un loc uitat de lume, se intimplă foarte rar. Doar într-un accident istoric. Sau într-un miracol. Aș vrea , aș putea să scriu ceva despre asta. Un roman. O nuvelă.Un poem. Ceva foarte adevărat și profund.Aproape de drama prietenului meu Andrei Găină , care într-o zi s-a dus în orășel, cu o canistră, după gaz lampant și s-a întors cu picioarele retezate de o locomotivă de manevră. Ceva identic cu frămîntările, pribejiile  unei generați, care marcată de acest accident,dar și cel economic, întervenit mai tîrziu, așa și nu s-a împlinit. Dar ceva îmi lipsește din acest fabulos mozaic. Ceva mă depășește. Așa ca daca aveti cumva un proiect includeți neaparat, macar partial, si satul. Sau ridicați, după cum sujerați, cel puțin o dronă.Ca să cuprind încă odată, dintr-o privire,  de sus, drumul acela fatal al lui Andrei Gîină după o canistră de gaz, printre șinele de cale ferată, și atunci cine știe poate-l recompun, accidentul cela de civilizație.Pentru că toate pornesc de la un drum, ceva șerpuitor care nu se închide niciodată.Și nemuritoarele locuri de joacă ale copilăriei, marcate de dramele unor personaje ce nu vor dispare nicicînd.Cît este vie memoria.
                                                                       * * *
Nu mai știu de unde mi l-a adus Ana.Probabil că din Mexic. De la o mănăstire din munți. Un dar . O amintire împletită în filigran de către o călugăriță protestantă.Un semn de carte. O bijuterie pe care azi n-o schimb nici pe un palat de cleștar. Știea ce-mi aduce. Sau mai degrabă a intuit . Că acest semn de carte va deveni unul vital pentru mine. Ca aerul. Ca soarele și ca apa. Și asta pentru  că eu fără lecturi nu pot respira. Nu pot să traiesc. De cum mă trezesc îl pipăi pe întuneric și mereu îl mut, dintr-o carte în alta, cît ține lumina.Citesc cîte zeci de cărți deodată.Și scriu. Călătoresc dintr-o zi în alta. Și dacă mă-ncurc cumva în acest complicat labirint o singură carte m-ajută să ies la liman:Psalmii. Și dacă n-ajută nici psalmii atunci închid tot. Închid  pe masa de scris viața mea toată și pun peste ea acest semn fabulos. Și aștept pe-ntuneric pînă se face un ochi de lumină ca să pot să și iert și să-ncep a iubi de de la capăt.Cărțile și viața. Viața și cărțile.Ceea ce presupun că de fapt este scrisul.
                                                                     * * *
Azi ,19 octombrie, zi de referendum, am stat inchis in casa,ermetic.Am stat si m-am uitat prin ceata cum cade frunza, fara nici o iesire sau intrare,  mai dihai decit un pustnic. Domnilor politicieni, vad ca ati inceput pe la televizoare sa-mi impartiti, pe felii, singuratatea. Opriti-va! Nu-i de mincat. E de suflet!
                                                                    * * *
  Rar de tot, cum spuneam, sînt sunat de cîte un ins aici în Dealul Schinoasei. Lumea ,dacă nu prea participi la evenimentele și sindrofiile ei, te uită. Iată însă că mai dăunăzi cineva și-a amintit de mine. „Ioane, am dat aici în „Liteeratura și arta” de cîteva nuvele, văd și fotografii - îmi zice la telefon Gheorghe Madan, un vechi prieten al meu, - ai serbat cumva vreun jubileu?” „Da , Gheorghe! -zic, - pic cu pic ne trecem.” Bine, eu la altceva mă uit, - adăugă el filozofic, referindu-se la ”Scurta de scriitor”, o nuvelă despre Vasile Vasilache, - Iacă tu l-ai văzut printr-o  scurtă, care ți-au furat-o acolo la Ialta. Eu însă îl confund  mereu cu telefonul cela automat de la intrare. Ți-l amintești?” Cum să nu, Gheoeorghe,  cîte ore în șir am vorbit cu Chișinăul de la Ialta, fără să achit o copeică! Apăsam  pe un clempuș , aruncam în aparatul cela sofisticat o monetă și, poftim , vorbește cu cine vrei și cît vrei , de la prieteni, soție și pînă la  amantă. O legiune întreagă de scriitori moldoveni, în momentele grele ale scrisului ,cu buzunarele goale, s-a folosit de această șmecherie descoperită de Vasilache, cu prețul unor ani grei  de sihastrie la Ialta, ca de o salvare, fără ca să-l vadă în ea. Așa sîntem noi cînd descoperim printre noi cîte un mare scriitor. Mai întîi vedem în el șmecheria noastră și abea după aceea purcedem să-l cuprindem în toată plinătatea , cu toate șmecheriile scrisului său, care de cele mai multe ori sînt de necuprins.

miercuri, 8 noiembrie 2017

MINA DE AUR


  O veche predică creștină spune așa: „ Noli foras ire , in interiore homine habitat veritas!” Adică, nu vă duceți afară, în omul interior sălășluiește adevărul.
                                * * *
Astăzi ,11 octombrie 2017 ,părintele Mihail Bortă și-a serbat ziua de naștere. I-am scris pe Facebook:  „La mulți ani, părinte Mihail Bortă! Fapte frumoase ai săvîrșit anul acesta.Temelia Paraclisului de la Spitalul Salvării. Lucrările  de restaurare  a Cuconeștilor Vechi. Volumele  despre preoții martiri ai Basarabiei. Munca de rutină la Mitropolie. Sute de Sfinte Liturghii, mărturisiri, impărtășiri. Mă aplec spre ele și deslușesc în depărtări, sau poate ascunși în chiar miezul acestor fapte ,pașii Domnului. Cheamă rugăciunea și El ți se va revela. Pentru sfinția ta, dar și pentru mine care IL caut cu atîta sete în deznădejdile mele. Te îmbrățișez cu  inimă de frate.”
                                                                              * * *
Nucii devale au îngălbenit subit, toți într-o noapte, din tălpi pînă-n creștet. Frunza stă să cadă-n  troiene.Vișinul , în deal ,sub geam , doar pe la tîmple, ușor, ușor, ca un rug roșietic  ,abea aprins, limbile căruia ba se stîng în  adinc, ba izbucnesc deasupra. Așa se întîmplă și cu oamenii. Mor și se nasc diferit. În adînc.
                                                                              * * *
Am pierdut metaniera, pe undeva prin casă. Un cerculeț mic din opt sîmburi de măsline,atît cît să încapă pe degatul arătător, pe care Părintele Tihon iernile l-a meșterit și sudat  cu o fibră de la unealta sa de pescuit. Ca o verighetă.„Ia-o , - mi-a zis , - sper să te-ajute!” Are părintele darul de a pune în lucrurile mici adevăruri mari. Cu metaniera aceasta  am învățat să-mi număr pașii, gîndurile, căderile și urcușurile. Cu ea am învățat pe dinafară o groază de texte din Dostoievski și Brodsky. Cu ea mai ales , sîmbure cu sîmbure, am deprins rugăciunea, viața. Doar că veșnic o pierd . Lunecă de pe deget și atunici o caut pe urmele mele de mă smintesc. Prin lada de gunoi .Pe raftul de blide.În  locurile de mînie și trîndăvie. Sub piernă. Pe masă .Printre cărți. Prin buzunare. De asta dată însă nu este niciunde. ”Poate am pierdut-o definitiv?” - îmi zic păgubaș? „Nu cred, caut-o - răspunde  celălalt eu din  adîncuri, -și-a găsit un loc nou și-ți cearcă voința.”
                                                                              * * *
  De ce plantele, copacii, mai ales nemuritorul meu vișin , se sting atît de frumos în toamnă, în miliarde de culori? Și de ce omul ajuns la ceasul  din urmă moare atît de cenușiu ,fricos  și urît? Nu cumva pentru că s-a depărtat de legile firii ?E o întrebare pentru mine în dimineața aceasta orbitor de senină.
                                                                            * * *
I-am trimis un email lui Dabija, legat de jubileul meu: „Dragă Nicolae! Te-am sunat, dar telefonul tău tace.Vei fi plecat undeva.Pe cinci noiembrie fac 70 de ani.Asta conform metricii.Tatăl meu însă întîmplîndu-se odată la oraș, cam pe cînd imi sărbătoream ziua de naștere, s-a uitat posac la masa cu bucate, pentru că acasă nu m-a prea alintat cu asemenea bunătăți și-a zis:„Apoi tu ești născut undeva prin decembrie, cam pe la Crăciunul cel nou, dar ei te-au scris cum au vrut!” „Ei”, în limbajul lui însemnau rușii , care mi-au schimbat ziua de naștere și pe deasupra m-au supranumit Ivan.Cine știe , poate că de asta după aceea viața mea , casa mea au devenit  ca un peron, ca o gară.Oricine a dorit a întrat în ea.Și oricine a vrut a ieșit din ea. Drama nu este însă că mi-au schimbat numele și ziua de naștere. Nici că viața a fost ca un iarmaroc. Drama este că întorcîndu-mă înapoi totul e pustiu.Nimic și nimeni n-a mai rămas din nămetul acela de lume care m-a învățat cum să trăiesc, ce să vorbesc și ce să gîndesc..Doar chipul blînd și sarcastic al lui Dumitru Trifan, bunul meu prieten, care văzîndu-mă într-o zi cum suspin pe coridoarele ”Culturii„  m-a compătimit și înțepat în acelaș timp, așa cum putea doar el:”Ioane ,suferă, raiul mamei tale, poate dă ceva din tine!” De suferit am suferit. Dar iată cu suferința ,această mină de aur pentru un scriitor, n-am prea știut ce să fac. Am tot risipit-o.Aici se ascunde probabil motivul pentru care țin ca aceste texte („Scurta de scriitor”, „Rem”, „Pianul”, „Muștele”, „Bolgarca”) , trimise ție, să apară la „Literatura și arta” , ultimul loc de suferință și cugetare al acestui inconfundabil artist, dar și al neamului nostru aflat într-un mare dezbin.


miercuri, 1 noiembrie 2017

CORBII

         Scrisoare  către Maia Sandu
                         
   Dragă Maia, În ultimul timp m-am prins că scriu scrisori nu doar Anei, ci și multor tineri din generația ei, unii dintre ei absolut necunoscuți ,care de abia își încep viața în Occident și se confruntă cu mari probleme de adaptare. Simt că asta îi salvează . Pe ei, dar și pe mine. Ce s-a întîmplat? De ce?Problema, după mine ,din punct de vedere psihologic  este elementar de simplă. Vremurile de libertate și  democrație venite peste noi pe nepregătite, în loc să ne unească și să  ne pună la treabă, cum au făcut cu popoarele baltice de exemplu, care în scurt timp au durat niște state civilizate , ne-au dezbinat. Lupta intestină pentru putere și lipsa de cultură a maselor s-au dovedit a fi fatale pentru noi.De această luptă s-a folosit în mod ipocrit vechea nomenclatura comunistă, care iată ,solidară, s-a furișat în buna noastră intenție și  guvernează de peste un sfert de sesol,  umplîndu-și pungile fără nerușinare.  Se spune , că la ora actuală Republica Moldova cunoaște cel mai mare eczod din Europa.Nimeni nu știe, însă,  adevărul curat.Știm în schimb că avem sate pustii, aproape șterse de pe fața pămîntului. Știm de asemenea că uneori în aceste sate se  întîmplă  cîte un bătrîn , neputincios și bolnav , care abandonat așteaptă ca cineva să-i întindă o cană de apă. Este cea mai cumplită așteptare  a moldovenilor  de după război încoace. Știu ce spun. Am simțiit-o pe pielea mea proprie în ziua cînd poarta de la casă s-a-nchis , ireversibil, și Ana a plecat la studii în Europa, mai întîi la Srasburg, apoi la Milano. Știeam că de acolo nimeni nu se întoarce,ca să-ți deschidă poarta, dar nici s-o opresc nu puteam. Fiecare pe lumea asta cu destinul său.„ De ce îmbrățișezi imposibilul, e păcat?- mi-a zis vișinul într-o zi, văzînd că mă usuc - Toți se întorc. S-au întors, trecînd peste mări ,eroii vechii Elade . Sau întors  de asemenea ,  călătorind prin pustiu, înțelepții iudei. Se vor întoarce numaidecît, cu lecțiea învățată a civilizației,  și moldovenii.Pentru o viață adevărată.” Cuvinte memorabile. Doar că mila la noi,cum spune psalmistul, e mai bună decît viața.Așa se face că într-o zi, aparennt fără de nici un motiv, ți-ai făcut bagajele și-n plină carieră ai părăsit biroul Băncii Mondiale din  Washington. Nu puteai s-o lași pe mama singură. N-a fost ușor. Corbii nomenclaturii comuniste, de cum te-au văzut în fotoliu de ministru , au și început a se roti hulpavi deasupra ta. Multe mituri au creat ei pe sama ta .Mitul ibovnicei. Mitul falsei reformatoare. Mitul femeii aspidă. Dar nu ele contează .Astăzi contează că elevii care au  susținut bacul pe timpul reformelor tale educaționale, sînt studenți  la Harvard, ca și tine. Contează de asemenea că Ana, din centrul financiar al Londrei , de la HSBC, și-a creat un model din cariera ta, privește  temerar spre Banca Mondială. Și mai ales contează că la un moment dat  într-o ședință de guvern, cu miniștrii în plen ,ai zis curajos:„Stimați  colegi , noi ce facem? Votăm acoperirea unei fraude bancare uriașe cu mijloace bugetare?  Unde-i miliardul? În buzunarul cui?” Afirmația aceasta a șocat nomenclatura și entuziasmat mulțimile.Era pentru prima dată cînd un reprezentant al puterii critica puterea din chiar sînul ei.  De fapt, cu acea afirmație a început adevărata ta cariera politică.Dragă Maia, îți spun lucrurile acestea ,întrucît sînt poate  cel mai  fervent susținător al candidaturii tale la alegerile prezidențiale aici în Dealul Schinoasei.Nu  există  gospodar pe tot traseul meu de plimbare ,de la bătătura de sub vișinului meu și pînă sus,pe culme, la liceul de arte „Nicolae Sulac”, pe care  să nu-i fi convins, măcar odată,  de necesitatea alegerii Maei Sandu la cîrma țării. „Măi oameni buni ,- le ziceam, -  noi avem nevoe de un președinte tînăr, onest, curajos,instruit!”  ”Da, sigur!” - încuviința fiecare. .A doua zi însă iarăți se îndoia„ Ce poate face o copchilă?” Și așa luni de zile. ”Copii în Occident, Romînia, la școli aveți? ”- nu mă lăsam. „Avem!” „Credeți în ei?” „Credem!” -  susțneau ei în cor.„Atunci? ” ”Ei, asta e altă poveste!” Povestea lor adevărată este însă că ei nu cred în nimic.Nici măcar în copiii lor. Dostoievschi spune undeva că în lume există doar trei forțe în măsură să subjuge , în numele propriei lor fericiri, conștiința oamenilor.Miracolul, taina și autoritatera. Nomenclatura comunistă și descendeții ei din Republica Moldova au explorat magistral aceste forțe,  mai performant decît premergătorii lor din fosta URSS. Mai întîi le-au umplut mințile cu povestea de succes a Europei  și „lîna de aur” care-i așteaptă acolo , provocîndu-i la  un exod nemaipomenit.Apoi , în mare taină , prin persoane interpuse, ofșoruri , firme fantomă i-au furat pînă la ultima ață .Astfel că într-o bună dimineață s-au trezit niște  robi perfecți la marginea Europei.Cîte o pensie mizeră și cîte un apartament în niște blocuri de beton jerpelite,  mîncate de igrasie , cu pisici sălbăticite și cîini vagabonzi pe la scări, atît le-a rămas din agoniseala de-o viață. Nimic altceva. Banca vopsită în tricolor din curtea liceului , unde dezghioacă semințe și macină visele neîmplinite este  unica lor mîngîiere . Stăteam  în preziua alegerilor finale pe acestă bancă, ascultam  un fragment muzical necunoscut, care se revărsa tumultos din ferestrele deschise ale liceului, și-mi ziceam necăjit: „ Despre ce-am uitat să le mai vorbesc? Poate doar de Moțart! ”  Vera, stăpîna locului, sau muta cum i se mai zice aici în Dealul Schinoasei , dovedise  să facă pe mînecate lună curtea liceului.Acum,  măturătoarea strîngea ultima grămadă de frunze și o presa într-un sac mare de celofan. Bolise probabil și-n curte se  adunase gunoie pentru o duzină de asemenea saci. Peste ceva timp , urma să-i aburce  pe umeri și să-i care unul cîte unul la tomberon.Dar înaite de asta s-a îndreptat din spate și ,văzîndu-mă ,a  fluturat  bucuroasă cu mătura. Putea în sfîrșit să facă o mică pauză. Să schimbe cîteva semne cu mine. Așa face cu fiecare trecător prin curtea liceului. Cu fiecare schinoșean care întră și ese pe scurtătură din Dealul Schinoasei.Cu cei care pleacă în Italia. Cu cei care es doar pentru o zi de muncă în oraș. Cu cei care es diminețile cu pungile de gunoi și în loc să mai facă un pas , pînă la tomberoane, i le las hoțește ,pe sub arbuștii de măcieș, și se întorc voioși înapoi la bolgarcă, ca să sape tuneluri, să ridice garduri.Îi salută pe toți ca un acar. „Doamne , -mi-am zis, - cum am putut să uit de Vera?” Era  ultimul om din Schinoasa pe care-l mai puteam convinge ca să te voteze. Nu știeam nici măcar dacă are pașaport. Nici dacă era pe listele electorale. Nici cînd a apărut în acest  necăjit cartier. Nici cine i-a pus mătura în mînă și i-a dat un pat la subsol.De parcă ar fi existat aici din toate timpurile.Necăjită și chinuită.În așteptare să fie miluită. Să cerc sau să nu cerc? Mă uitam la mătura ei și de odată am simțit că era unicul semn de iubire  care mi se arata  de cînd am venit aici în Schinoasa. „Vera , tu cu cine votezi?„ - am zis într-o doară, ca și cum aș fi încercat să conving încă odată întreaga Schinoasă, cu riscul de a pierde definitiv. Așa cum stătea cu mătura sus, dintr-o smucitură a ridicat-o și mai sus,  ca o amenințare zeilor,s-a îndreptat din umeri ,și-a strigat clar, răspicat:”Maiiiaaa!„ Strigătul acela al ei n-am să-l uit niciodată.A bubuit ca un tunet, în urechile mele,după care împletindu-se,  în adînc, cu toate fricile pe care le-am trăit vreodată, ca un vîrtej, a țîșnit afară și-a spart cerurile. Fuioare de frunze s-au desprins de pe copaci și, legănîndu-se încet , sau revărsat peste întreaga Schinoasă. „Gata, - și-au zis  schinoșenii înfiorați , pășind peste ele ca peste niște prejudecăți - mîine votăm Maia! ” Așa și l-am pus pe internet. Mii și mii de likeuri a adunat. A doua zi însă tot Dodon au votat. Și nu m-au mirat. Așa sînt ei de cînd îi știu.Asta e conștiința lor mutilată de nedreptățile istoriei. Una spun și alta fac. Este în firea ta, în conținutul tău, însă o forță, întegratoare, deasupra tuturor autorităților și minunilor, un material de multe carate, o realitate care m-a făcut să-i iubesc și mai tare.La fel ca și pe tine. Ca și pe Ana.La fel ca și pe întraga voastră pleiadă de tineri cu strălucite studii în Occident.Un minereu pe care l-am întîlnit doar la poiticienii europeni de mare calibru, poate la Havel , Merkel și încă la alți cîțiva de statura lor. Este adevăr și este simplețe. Este dîrzenie și este cumințenie de acasă. Un ceva în care, dacă-ți iubești cu adevărat poporul, dacă trăiești umilințele lui ca pe umilința ta proprie  , nu ai cum să nu descoperi un ideal de libertate și frumusețe refulat de secole în adîncurile subconștiente ale memoriei lui colective .Ca o ultimă șansă de fericire, adevăr și dreptate. Întrega  ta viață de pînă acum , școala de acasă, studiile și munca în strinătate, accederea în guvern,demisia, alegerile prezidențiale confirmă reabilitarea lui .Așa se explică că la un moment dat în alegerile prezidențiale ai devenit pasul acestui popor. Urechea lui. Întruparea lui. Mila lui. Nimeni nu ne-a adunat mai mulți la grămadă ca tine în ultimii ani.Alegerile prezidențiale au fost un triumf al nostru asupra dezbinului  și neputințelor noastre. O biruință a sinelui. Iată însă că după ultimile tale declarații referitor la unire, după crearea blocului preelectoral cu Platforma DA, după denunțul depus la procuratură, după  ultimile dezbateri televizate cu repezentanții puteri, acest ceva s-a clătinat. Cîrduri răzlețe de corbi s-au ivit pe neașteptate la orizontul toamnei  și ți-au aținut pasul, oriunde nu te-ai fi îndreptat și orice n-ai fi spus.Și tot vin și vin,cu fiecare pas, de la gunoiștea de la Țînțăreni, de la aeroport, de la firmele fantomă , de la Orhei, de la politicienii ratați de peste Prut, de pretudindeni unde mai zace cîte o rămășiță de hoit nomenclaturist. Plopii din Dealul Schinoasei aproape că se rup sub greutatea lor.Cerul e plumburiu. Ce i-o fi stîrnit în această toamnă de se adun atît de agitați și agresivi în Dealul Schinoasei? Renumitii nucari din vale? Roadă ca anul acesta nu s-a mai aflat. Copiii  tot strîng și strîng la nuci dintre frunze? Tomberoanele pline vîrf cu gunoaie? Nu cred. ”Aia ! ...Aia!” - îi sperie Vera cu mătura. Ascult  aceste  strigăte  și dintr-o dată realizez că prada e alta . Prada lor este de fapt biruința ta. Care iată plutește în aer. Au simțit-o demult , încă pe cînd nomenclatura te-a primit, corp străin, în organizmul ei. Au trăit-o devastator , ca pe-o înfrîngere, la alegerile prezidențiale,ascunzînd-o de noi, și-au așteptat tăcuți  ca să ți se clatinele pasul. Măcar odată. Și acum s-au năpustit asupra ta.Feroce . S-o devoreze. Ca la un mare festin.Ce să-ți spun? Ridică, dacă te-au tulburat cumva acești corbi răpitori, de pe internet  povestea Verei ,  măturărătoarea la liceului teoretic de arte „Nicolae sulac”. Sau, mai bine ți-o spun. .Există acolo, , un postulat revelat în mod neașteptat , de un om simplu, de o măturătore, dar valabil și pe măsura distinșilor intelectuali. El spune așa : marile , sfintele biruințe , ca și marile iubiri, se tac. Ori se strigă! Doar o singură dată.Urmînd ca mai departe să fie doar apărate. Ține cu dinți biruința. Și pășește curajos înainte, contează pe iubirea noastră , pe Ana , pe întrega pleiadă a generației tale care iată vine din urmă, pas cu pas, pe un drum curățat de Vera. Spre civilizație și carte.                                  

vineri, 29 septembrie 2017

BALAURUL DIN POVESTE

Am fost la Bostaniadă, la Lozova.Mi-am cumpărat 100 de kilograme de bostan pentru iarnă și am participat la minunatul  spectacol organizat de  Vasile Nicolaescu,  fermier de prin părțile locului. Îi mulțumesc acestui om frumos, în primul rînd, pentru cele două bilete de invitație venite pe neasteptate de la el. Apoi  pentru înseși conținutul festivalului. De toate am văzut și trăit acolo. Un bostan guliveric și copii care se uitau la el ca la o poveste. Miere de pădure  și plăcinte de bostan mai dulci ca mierea. Baloturi  uriase  de paie și oameni ai țărînei, cu mîini trudite, așezați pe aceste baloturi  și vorbind la celular cu fii si fiice  din strainatate.  Interpreți deosebiți și oameni care știu asculta adincul cîntecului  lor. Mai pe scurt ,o picătură din patrimoniul nostru cultural, pe care  ,savurănd-o astăzi ,imi dau seama că totul trebuie plătit pe lumea asta.Am răcit.Dar nu asta este plata cea mare. Plata cea mare sînt drumurile, care mi-au intors intestinele pe dos.Așa că ,pornind de la ele, am ajuns să-i dau dreptate lui Poroșenco care a promulgat legea educației.Omul își apără statul, spiritualitatea, lucruri legate geamăn. Dar al nostru ce face? Îl risipește. Și dacă ar fi numai el. Deschideți cutiile poștale ale memoriei noastre colective  și-o să vedeți că tot ce-au promis omenii noștri politici in campaniile alegerilor,  de la Snegur și pînă la Dodon, indiferent de culoarea lor, drumuri,  spiritualitate prosperă, economie competitivă, adică stat funcțional, s-au prefăcut acolo în adîncurile întunecate și depresive ale subconștientului nostru în niște himere .Nimic mai mult. Astfel încît uneori nu îndrăznesc să deschid nici  măcar cutia poștală reală.Dacă de acolo răsare balaurul cu mai multe capete al unirii, cum mă isprăvesc cu el ,fără un om de poveste ca Vasile Nicolaescu?
                                                                   * * *
Jung despre clipele , orele, zilelele,  ernile de singurătate cu vișinul meu:”Uneori ți se pare că și animalele și plantele „știu”.
                                                                  * * *
„Nici creștin, nici altceva. ” - îmi zice Jung, nimerind drept în țintă. Atunci ce? Un broscan, ca la Muracami, pentru că și acesta este un ochitor fără greș și fără iertare?
                                                                 * * *
Jung scrie așa în Jurnal:„Nimeni nu mi-a putut lua certitudinea că eram  pus aici ca să fac ce vrea Dumnezeu și nu ce vreau eu. Asta îmi dădea deseori impresia că eram, în toate situațiile cruciale, nu cu oamenii, ci singur cu Dumnezeu." De parcă ar fi scris și vorbit despre tiparul meu de simțire și gîndire, care la rîndul lui este parte dintr-un alt tipar,o matrice gîndită și creată ca să umple toate singurătățile lumii.