miercuri, 26 iunie 2019

MASA DE SCRIS

 Știți ce urmărește Andrei Țurcanu prin publicarea aici a unui impresionant număr de poze cu nepoata sa Vera ? Dacă vați plictisit cumva , comparați-le și-o să descoperiți  o uriașă diferență, o miscare evolutivă de la plînset, muțenie și pănă la primul icnet de bucurie. Este fascinantul proces de naștere a Cuvîntului, care a durat miliarde de ani. Dar care, cu măsura și măna  Domnului, s-ar  putut fi săvîrșit doar o clipă. Hristos a înviat, Andrei Țurcanu, sarbători luminoase dragii mei prieteni, acasă și pe toate meridianele lumii!
                               * * *
Ma uit peste geam, la visin  , fratele meu proscris. Floare a fost multa din primavara , dar visina-i rara. Nu poti sti niciodata cind te asezi la masa de scris.
                                                                                            * * *
 Băieții  au aranjat gazonul, au pus mașina de tuns iarba la loc, în debara, și-mi dau cheile:„Noi am terminat! Vsio, ne ducem!„ ”Vsio asta în ce limbă, măi băieți?„ – îi întreb.”Romînă!„ - îmi răspunde șiret Mihai.Stau năucit pe prag și-mi zic: cît de exact exprimă    totuși acest cuvînt -„vsio” - drumul triumfal al romănismului în Republica Moldova. Ne ducem duminică la alegerile europarlamentare , votăm pentru Traian Băsescu, Dacian Cioloș, George Simion și cine mai este acolo, Iura Leancă, și „vsio”, am terminat.Cu Europa Și cu Unirea. Pentru că acesta a fost scopul politicienilor romîni aici în ultimul sfert de veac.Voturile. Mai mult nimic.
                                                                                             * * *
Eri mitropolitul Vladimir a fost decorat cu ordinul "Drujba narodov" de catre Vladimir Putin. Tot eri deputatii acumisti ,esiti sa protesteze contra politicilor care au dus la cresterea  preturilor, au fost huiduiti de un grup de huligani , pusi la cale cel mai probabil de guvern.De asemenea eri au continuat sa ceara voturi pe la televiziuni candidatii la alegerile europarlamentare de duminica.La fel eri fanii literari ai Tatianei Tibuleac au serbat premiul ei european ca pe o victorie nationala. Iar o femeie diagnosticata cu cancer  a stat ore intregi la usa medicului de la Institutul Oncologic fara ca acesta sa o primeasca.Asa a vrut el. Si inca odata eri un zvon despre ictusul lui Plahotniuc ,ca o batae de clopot. Mai pe scurt ,una peste alta , a innebunit internetul. S-a clatinat pamintul. Am pierdut, uitindu-ma la acest spectacol, gustul mincarii. Quo vades ? Noroc ca vine Ana. Un bun si fericit prilej ca sa ma retrag pentru un timp si sa reasez lumea pe temeliile ei sanatoase.
                                                                                          * * *
Daca nu vin si nu vin oamenii la geamul si singuratatile mele , vin trandafirii ,lipindu-se strins de inima mea , precum nametele si viforul ernii.
                                                                                     







luni, 24 iunie 2019

LA RĂSCRUCE


Eri la Tiganesti  monahul Nectarie m-a servit cu o salata imparateasca care a redesteptat in mine gusturi ancestrale. Stevii, papadie ,urzici, leurda , podbal, cozi de ceapa si alte citeva buruiene pe care nu le-am memorat.Cu citiva ani in urma a plecat din manastire, nu l-am mai vazut, acuma s-a reintors, statea linga mine, cu receta lui, si ma indemna bucuros:"Gusta , frate Ioane!" Pregustam si ma gindeam, credinta totusi nu este un lucru usor si nici pe masura tuturor.
                                                                      * * *
   S-aude ploaia , cu pași de fecioară, care cuprinde întregul .
                                                                      * * *
Sint scriitori care te marchiaza in timpul lecturii. Dar sint si dintre cei care , dupa ce ai inchis cartea , parca nu  simti nimic.Dar trece un timp si la un moment dat te ajung din urma ,si te lovesc ,ca un val seismic. Kazuo Ishiguro, pe care il citesc acum, este si una si alta.Este urias. Este liniste si este cutremur. O combinatie perfecta a sprititului britanic cu cel japonez.   
                                                                       * * *
Cartile mari, ale vietii, sint cele in care ne regasim. "Ramasitile zilei " de Kazuo Ishiguro este o scriere in care zilele acestea m-am retopit si regasit plenar. Deci, "Ramasitele zilei " de scriitorul britanic Kazuo Isiguro este o mare carte a modernitatii. Este un silogism care de atîțea ani imi ajută să-mi găsesc cărțile preferate  și să sper mai departte.     
                                                                      * * *
Ce primavara! Inca o capodopera. "Lolita". "Pescera budusceva" scrie autorul, adica pestera viitorului. Cine a mai spus asa ceva, referindu-se la cel mai divin sentiment uman, ca sa-l  proiecteze in eternitate ? Doar Nabokov. Descoperiti autori , nu va risipiti bucuriile si sentimentele.     
                                                                      * * *
  Nimic mai maret decit o floare  , ca o boare de iubire istovitoare , pe un ram batrin de prasad.
                                                                      * * *
Luati-va in aceste zile ,onest , fiecare partea sa de suferinta , predati-va suferintei ,pentru ca incepe chinul durerilor , drumul umanitatii , sa-L ajutam pe Isus , sa-I usuram acest urias urcus al Golgotei, inainte de ai bea singele si minca trupul.
                                                                      * * *
  E minunata sărbătoare a Paștelui, și vine Ana, în noaptea de vineri spre sîmbătă, la ora trei dimineața, așa știam, iar înainte de a se fi pornit i-am scris un mesaj:„ Ana, poate cineva totuși te întîlnește?” Răspunsul a fost scurt:„Nu , tata! Odihniți-vă! Mama știe unde să pună cheile. Iau un taxi și vin singură.” Mi-am zis, de nenumărate ori: predă-te somnului.Am numărat pînă la o mie. Aiurea! Doar a răsunat poarta , nemuritoarea mea poartă din Dealul Schinoasei, cu clănțănitul ei sec de metal, care nu m-a trădat niciodată , și am fost în picioare. Ana însă mi-a luat-o înainte.A fulgerat prin tindă și-n căteva clipe a fost alături de mine. Ne-am întîlnit  sus pe scară, la pragul camerei mele, învăluiți în mirozne de pască proaspăt coptă  și floare de măr. Acolo am șezut și am plîns, ca la rîul Vavilonului, cum spune psalmistul, rememomorind sutele de întălniri ale noastre din momentul plecarii sale la Londra. Acolo am ascultat ceasornicul ei regal. Așa a fost și data trecută. Și anul tecut. Și mai apoi, în toți anii. Există în aceste întîlniri ceva trainic, neschimbat și neclintit de nimeni, asemeni unei stînci de granit, care mă ajută de fiecare dată să mă ridic și să merg mai departe. Și totuși azi parcă ceva s-a schimbat. A apărut o mică fisură. De la ploaie și vînt. Ce, m-am ăntrebat mai tîrziu, furat intr-un sfîrșit de somn în așternut. Poate chiar tinda cu casa în spate. Locul de bucurie și jale. Care iată acum s-a mutat sus, pe ultimul palier al scării, ca un Fatum, la rascruce de camere,  alături de Nina, Ana și mine, cu fața spre frigul mansardei, întunericul nopții și al somnului, care dacă te cuprinde, nu știi niciodată ce ascunde.

                                                   

marți, 4 iunie 2019

O TRISTEȚE VINDECĂTOARE

Triumful Ortodoxiei încheie prima săptămînă de Post. O sărbătoare minunată, care ne amintește că vechii creștini și-au mărturisit credința în cele mai vitregi situații pe care le-a cunoscut istoria vreodată.Mai cu seama in perioada interzicerii icoanelor.Teostirict Monahul , autorul Paraclisului, de exemplu, a fost pedepsit de Capronim, un împărat bizantin, pentru inchinarea la icoane, cu nouă ani de închisoare. Eliberat mai tîrziu de Leon, fiul Capronimului , el se întoarce la mănăstire și, pe ruinele ei, fără nas, fara urechi și fără degete, care i-au fost amputate in detentie , scrie Paraclisul. Scrie si reface manastirea.Ca si cum ar cladi Ierusalimul din ceruri.Un text liturgic de o frumusețe poetică fascinantă, devenit celebru in literatura crestina..Sau scurs mii de ani de cind cele nouă cîntări și minunatele imne ale monahului au fost canonizate si introduse in practica liturgica.Dar izvorul lor de tristețe si suferinta vindecătoare nu s-a imputinat cu nimc.Nici cu o lacrima. Dimpotriva numarul de crestini cu suflete ranite care se adapa din lucoarea lui neimputinata creste pe zi cr trece. Cererile lor se inmultesc. De parca s-ar proteja de efectele unui cu totul  alt imn, providential, aparent depasit, din Paraclis: „Mută să fie gura păgînilor care nu se inchină cinstitei tale icoane, cea zugrăvită de Sfîntul Apostol Pavel, aceea ce se cheamă Povățuitoarea.” L-am spus in Duminica Ortodoxiei și deodată întregul text,dupa mai multi ani de rugaciune, pe revers, mi s-a revelat intr- o alta lumină, diferita, mai putin trista. Mahna s-a ivit ca bucurie. Paraclisul este de fapt expresia poetica a jertfei,puterea ei transformatosre, traita  direct de autor .O experienta tragica generalizata din care transpar nu doar cintarile mintuitoare ale Paraclisului. Dar toate textele liturgice. Asa scriiau Sfintii Parinti.Cu pana muiata in lumina jertfei.
                                                                        * * *
Acum 2,5 milioane de ani undeva în Africa de Sud a apărut in urma evoluției de miliarde de ani a materiei homo sapiens , numit și vînătorul culegător. Organizat  în cete mici, migratoare, el ducea un trai  în mijlocul naturii, slobod și neîngrădit de nimeni. Uneori cînd mi se face trist de la acest drum , care zace în mine, cînd  povara lui mă apleacă pînă la pămînt, cînd lanțul fatal al drumului predestinat imi tae carnea  piciorului pînă la os, suflu în sticla de la geam și din aburul vremii, de sub geam, apare el , predecesorul meu preistoric . Vășinul. Mărețul meu vișin. Doar o secundă. Cît aș culege un pumn de muguri  de pe ramul său veșnic și aș prepara un ceai matinal. Ca să adun putere pentru a duce milioane de ani în spate. Mai departe.
                                                                      * * *
"Femeia nisipurilor" de Kobo Abe.O carte pe care am inceput s-o citesc in studentie, mai intii in ruseste , apoi in romina , tradusa de Nina Ischimgi, si pe care nu-mi dau seama daca am dus-o pina la capat sau nu.Doar nisipul l-am memorat din chinul acelei lecturi. Si groapa de la fundul careia m-am tot zbatut sa es impreuna cu eroul cartii si n-am mai esit. Acum la o noua tentativa de lectura ,dupa o viata , groapa, femeia si  miscarea  nisipului mi se dezvaluie ca o fascinanta metafora a lumii .Nu asta mi-a scapat insa in lecturile mele din tinerete. Dincolo de aceasta miscare devoratoare exista o insecta din familia coleopterelor ,perfect adaptabila, pe care daca o descopera eroul,un profesor entomolog , ar putea da sens existentei umane.O simpla insecta. Tulburator  de asemanatoare cu femeia.Ca o sansa de a ramine in enciclopediile lumii .Asa scriu japonezii. Inegalabil.

duminică, 2 iunie 2019

GLODURILE

Mi-i frica de aceasta primavara erupta spontan, ca un Vezuviu. Caisii ,cu mugurii plini ,stau gata sa-si pocneasca florile. Ca fetele la maritat. Grabesc din urma si persicii, ciresii , perii.Toata lumea vegetala s-a luat de lucru. Doar visinul sta calm si indiferent, la limita dintre creat si necreat,cu fata spre crivatul estic. Ca un calugar budhist. Sau poate ca un ultim intelept din Dealul Schinoasei.Uitat de toti.
                               * * *
Pasii de pe pasometru. Nodurile de pe metaniera. Voia neinfruntata a Domnului .Triunghiul meu bermudic din care ma indrept zilnic spre portul de liniste al visinului .
                               * * *
 E primăvară devreme. Iar în dulcea mea patrie, Dondușenii, se dezmorțesc  glodurile. Le simt cu nervii tactili cum se strecoară,  tîrîndu-se pe poteci nevăzute, ca vulpile, și se aștern la picioare, gata să muște turbate, tocmai aici în Dealul Schinoasei. Nici să calc , nici să sper de ele. Glodurile flămănde de după război, glodurile nestinse  de azi. Atăta lume au măncat. Cu toata civilizatia si democratia  care s-au abatut peste noi.Mă găndeam că mîine mă mănăncă și pe mine. Dar am scăpat.M-au ajutat ciubotele lui tata pe care le-am tot spălat,cu degetele rănite pînă la sănge. Frica. Singurătatea.Dar mai presus, Veruța Arapu, o colegă de clasă,  care se pare că și acum, după un veac, neatinsă de timp, stă și așteaptă într-o bancă mîncată de carii  renumitele gloduri. Gloduri urîte. Gloduri sure . Gloduri roșietice. Ea știe, doar una ea știe, că ele poartă în sine vîntul pustiei. Și o cărare care, zvîntîndu-se, mă poartă spre ea, în sandale și cămășuță, pănă la căpătul lumii , de unde o strig dintr-odată, cu cartile subsuoara:”Veruța!„ Și ea imi răspunde de aproape departe :”Ia te uite la el! Ca o pasăre!” Da , ca o pasăre, care răzbate într-o clipită prin gloduri nemuritoare spre locul  veciei. Care e și cel al iubirii.

                                                                   

sâmbătă, 11 mai 2019

EFEMERIDELE


 Nu dau laicuri la oamenii politici. Probabil de asta mulți dintre ei și simpatizanții lor m-au radiat din listele de prieteni. Să fiu înțeles însă drept. Nu mai cred în promisiunile politicienilor. Mai ales cele electorale, care ating imposibilul. Nu cred că miliardul furat poate fi întors. Nu cred că am putea deveni , așa dintr-odată, peste noapte, o țară fericită.  Nu cred de asemenea că tinerii noștri se vor întoarce vreodată acasă. Ceea ce-mi doresc și-n ce cred cu adevărat este o viață suportabilă. Adică să mă scol dimineața și să am soare, pîine și cîte ceva la pâine în casă. Să mai am și apă. Și poate unele medicamentele. Mai mult pensia mea nu acoperă.Apoi, să am peste zi niște condiții minime de citit și de scris, inclusiv căldură, care e cît pensia mea, căci asta fac - scriu neîncetat , într-o țară în care scriitorul nu valorează nimic. Apoi să mai fac o plimbare  prin Valea Grecului ,  ca într-un  Parc Național și nu ca pe  o parajină. Iar seara să stau pur și simplu și să vorbesc cu Ana la telefon, ore întregi, bucuros că măcar la Londra , acolo in lume, e bine.Asta e viața mea pe care uneori o iubesc iar alteori o urăsc. Lucruri amare și bucurii simple pe care iată le-am adunat aici ca pe un caiet de sarcini. Si zic :Alo! Andrei Năstase, cu o literă sau fără de o literă ? Cei șase apostoli  ai adevărului și dreptăților absolute de pe sectorul 33 al capitalei ?Este cineva printre voi care să și-o asume? Are curajul? Nu?! Vă înțeleg. E gravă de tot. Dar în același timp și dramatic de simplă , al naibei de fericită. Exact atunci cînd cineva dintre voi  mă ștergea, imi  închidea o fereastră spre lume, altcineva, tot dintre voi, pe contrasens, mi-o deschidea.”Cu plăcere! Al 4999-lea!„ -  a scris mai dăunăzi Octavian Ticu la cererea mea  pe  Fb. de la baștina sa din Ungheni. Răspunsul acesta s-a imprimat in conștiința mea ca o  inscripție runică. Ca  garant al unui  laic unic, decisiv și providențial care urmează să-l dau în lupta pentru viața mea zilnică, obișnuită ,  pe care o am iar uneori nu o am. Care e și viața voastră  și laicul vostru, iubiții mei frați.Doar că nu pe Fb. , ci în cabina de vot, într-o desăvîrșită taină Să ne rugăm pentru  viețile noastre.Unul pentru altul.
                                                                 * * *
 Visinul se cutremură din trunchi, din rărunchi,  și se clatină din ram de parcă ar fi zgîlțîit de un plînset cosmic. E vînt. Și e soare. Pe timpuri la aceste semne timide de primăvară îmi căutam un loc, la dos, mai departe de oameni, și  , incalzindu-ma la soare, ascultam vîntul. Eram singur și eram fericit. Cu anii, după ce s-au scurs viața si frămăntările , după ce-au plecat fetele, dupa ce s-au rarit prietenii, fericirea s-a topit. A rămas doar singurătatea. Cuvintul negrait.Pe care uneori aici, în chilia mea din Dealul Schinoasei , în asemenea zile , il confund cu fericirea. Și cu liniștea.   
                                                                * * *
 Fericiti ca mustele.O metafora de la Partole Claudia .Iaca poezia! Imi plac asemenea metafore.Omul are in substanta sa cautatoare de sens cite ceva din tot ce-i viu pe pamint.
                                                               * * *
Este ziua mondiala a scriitorului scrie ,ca si cum s-ar autodefini , Diviza Ion intro postare pe Fb. Scriitorii sint astazi intr-adevar unicii mari duhovnici ai lumii.Anume de asta in chilia mea cuvintul lui Fiodor Dostoievschii dar si al lui Haruki Murakami, al lui Amos Oz dar si al lui Kazuo Ishiguro, al lui Iosif Brodschyi dar si al Silviei Goteanschii este pe masura Celui al Sfintilor Parinti.Pastrati scriitorii , iubiti-i , faceti cuvintul lor ,pentru ca in clipa cind vor dispare ei se va stinge si umanitatea.Va veti stinge si voi.
                   

FLOAREA

Caii pot iubi uneori mai puternic decît oamenii.Tata meu, pe cînd s-a făcut și el un fel de șef , a avut o iapă cu floare la căpăstru care ,cum se îmbăta, uneori criță , îl încărca și-l aducea cu brișca drept în prag ,predîndu-l țapăn mamei. Sărmana maica mea . Mai înttîi îl căra pe tata.Apoi lucrurile lui. Apoi se apropia de iapă și, alegîndu-i din coamă floarea, ca pe o vișină, zicea ușurată:”Gata! Floarea mea!„ Și plîngea. Iar iapa stătea și aștepta. Lîngă prag.Pe tata.
                                * * *
Daca ati observat, din cind in cind revin la proverbele rominesti. Se intimpla asta cind Sfintii parinti ,sau stoicii , sau filozofii orientali, sau renumitii mei scriitori , ma duc in departari teoretice incerte. Asemeni unei plamazi nedospite .Si atunci ma intorc la proverbele noastre care le dezleaga simplu si pe inteles. Este ca si cum ar scoate mama piinea, rumenita si coapta , din cuptor. Rodul geniului popular.
                                                                                             * * *
 Am unu,doi ,trei,patru telefoane, două mobile și două fixe, dar pe care nu le car cu mine și la care nu prea plec urechea, pentru că știu ,nu mă caută nimeni aici în Dealul Schinoasei ,doar singurătatea.Eri însă descoper pe unul din ele că totuși cineva m-a căutat. Sun:„Alo , domnule m-ai căutat?„ „Dar dumneata cine ești?” - mi se răspunde răstit. ”Sînt Ion Bradu.”- zic. ”A, tu Ioane! Asta sînt eu, Văluță. Telefonul acesta al meu cîte odată încurcă ițele.” „ Bine !” -zic. Si dau să închid. „ Dar pentru că tot m-ai sunat, - mă oprește el, - hai să-ți spun povestea vieții mele."Vine un timp cînd ori ascultăm povestea cuiva ori o spunem pe a noastră.Așa , dintr-o dată, pe neașptate . Iat-o , pe scurt, cît am avut răbdare s-o ascult povestea consăteanului meu Ion Văluță.Ne cunoaștem de-o viață. Tatăl său mi-a predat gramatica.Asa si nu m-a invatat unde sa pun apostroful si unde virgula.M-a invatat insa ,tot facindu-ma maimutoi ,cind erau lectii, s-o sterpelesc si sa fur poamă din gradina lui. Sruguri mășcați, aurii, ca mierea. Țîța căprii le ziceam.Deși din generații diferite, sîntem aproape prieteni cu fiul. A tot cautat sa ne prinda in vie. Apoi a plecat.Mai întîi , a fost un mare matemaician, doctor habilitat, o adevărată somitate pe timpurile de odinioară, mîna dreaptă a lui Rădăuțan, întemeietorul primei instituții superioare de învățămînt cu profil tehnic în limba romînă. Dupa care,  împreună cu Rădăuțan , a trecut prin furcile caudine ale regimului autoritar ,fiind învinuiți de naționalism. Ca să uite de neplăceri s-a îndrăgostit de o aspirantă, cu patruzezi de ani mai tînără. Asta l-a sslvat.O diferență matematică enormă care a fost anulată printr-un gest disperat și în același timp tandru, neasemuit de frumos: iubirea. Pentru ea a lăsat tot, casă, copii, și a neglijat orice părere în afară de vocea interioara.  Între timp au murit  frații și surorile lui. Au murit și copiii lui. Și a murit și tînăra lui soție. Curios lucru, fără de nici o boală și fără de nici o durere.Așa cum se nasc și mor,alimentindu-se din sine insesi , fără de nici o motivație marile iubiri. Acum a rămas doar el  și soția dîntîi, bolnavă și ea sărmana, la pat . „Mă duc la ea, îi fac cumpărăturile, stăm de vorbă, ore întregi.Vine momentul însă cînd ea se ridică și spune:gata, pleacă, m-am săturat de tine!” - zice el și încheie cu o mahnă cutremurătoare O poveste de viață. Despre mărire, despre dragoste, despre trădare, despre singurătate și despre iertare care uneori nici cu moatea nu vine.Da, uitasem să zic, profesorul Ion Văluță, consăteanul meu, are nouzeci de ani.Si n-a incetat sa rezolve ecuatii.Acum ale vietii.Punct.        

CLOPOTARUL

Astazi este Sarbatoarea dangatului de clopot. Are biserica creștină în tradițiile ei , pe lîngă zilele sfinților , și o astfel de sărbătoare duhovnicească, o zi închinată zvonului de clopot. Ce poate fi mai frumos si mai cutremurator pe lume decit un dangat de clopot ? Si ce poate fi mai fascinant decit un destin de clopotar? Un fir de iarba razbatut tacut din intunericul tărînii ? O soapta de izvor ? O paragina arsa de vintul pustiei? Un nor călător ? O tara ingenuchiata-n sclavie ? Un proroc ? Nimic nu se poate asemăna pe lumea aceasta cu un dangăt de clopot. El vine de undeva din inima intunericului. Dintr-o copilarie incinerata in frică si spaimă. Si le uneste deodata pe toate intr-un imbold de libertate izbavitoare de destin și de tara.Felicitari clopotarilor. Oare cîti clopotari are țara aceasta? Și oare ce s-ar întîmpla dacă  ei într-o astfel de zi, la o oră anume, și-ar uni clopotele într-un singur dangăt , pe tot întinsul disperării noastre de destin și de țară? Sau poate că țara aceasta nu are nici  un clopotar?
                                                                 * * *                       
  Un vis lunatec de iarnă, interminabil. Se face că un harmăsar sur de sămînță ,cit o avere, adus de tata de la Fetești, unde a pus casa în gaj pentru dînsul  se frămîntă în legătură.. Nervos animalul cela. Nărăvos. O luptă acerbă , fără de șanse, de cîțiva ani, cei mai frumoși , a dus tata cu năravul acelui animal superb, pe care abea de-l ținea în frîu. Cînd necheza se desprindea varul de pe pereți, zăngăneau geamurile și se-nfiorau nevestele. Și totuși tata nu se temea de el. Două arme avea la ândemînă în asemenea clipe: iepele și plimbările. Scotea iapa din grajd, o priponea din scurt și-o da la călărit , ajutînd harmăsarul discret din spate, cu mîna ,să întroducă scula în tîrtița iepei și să-și facă treaba. Sau  dacă n-avea, pentru moment, o iapă potrivită încăleca el animalul și-l gonea pînă eșeau aburii din el. Am urmărit nu odată cu inima strinsă, alături de nevestele curioase de pe la garduri, acest spectacol uriaș. Am trăit nu odată desfășurarea lui, asemenea unei reprezentații antice: frica se amesteca în el cu fascinația. Era ca un tablou bibleic al lumii.Și am constatat cu groază întro zi cum la un momentul dat, de efort, pălăriia îi sare din  cap ca o surcică și ajunge sub copitele animalului. „Tată, fugi- te zdrobeste!” - i-am strigat  atunci de departe, împetrit de spaimai. N-a fugit. Parcă-l  văd cum se apleacă , ridică încet de sub copiita animalului domolit pălăria boțită, o tipărește cu palma, o îndeasă pe cap si exlama copios, pantagruelic : „Mama ei de viață!” Asta atunci demult, cind grajdul era plin cu iepe, tata tînăr și satul plin de neveste. Dar iată că acum, cind grajdul acela nu mai este,  s-a pustiit si satul, iar caii au murit , asemenea victorii par o poveste,mai mult decit utopica .
                                                                  * * *
     O iconita mica, cit palma, Preacurata cu pruncul, din rumegus de lemn,mostenita de la o matusa moarta demult, in fata careia diminetile , din pat , amortit, cu ochii cirpiti și sufletul tulbure , prin intuneric deplin spun Paraclisul.Pina cind o raza de lumina despica bezna  dinspre visin si poposind pe ea confirma prezenta pruncului, vie, tremuratoare-n icoana si a vietii in mine.

luni, 1 aprilie 2019

TOM NECREDINCIOSUL

Valentina Ursu vine la Europa Libera cu o emisiune noua:"Ce cred moldovenii despre calitatile si defectele lor".Valentina  , nu stiu cu privire la calitati, dar defecte natura ne-a impartit generos. Este o emisiune pe nota10. Sa se expuna toti.Ce cred ei despre moldoveni: pe de o parte , poporul si, pe de alta parte , exponentii lui de virf, intelectualii  , elita  , inclusiv unii despre altii.Citeam zilele trecute la un vechi carturar evreu despre evrei:"Un popor ca un magar".Un popor care are puterea sa rida despre sine  ,sa-si vada  defectele este un popor puternic.Avem nevoie sa ridem de noi insine, cit mai mult , ca sa nu murim.

                            * * *

Nu-mi plac motanii.Poate încă din copilărie cînd smîntîneau oalele mamei. Sau poate chiar ,mai real, de cînd m-am mutat în Dealul Schinoasei și vecinii de devale au început să mi-i aducă la poartă , de cum deschideau ochii, cu duzinele, în fiecare primăvară. Iar motanul , dacă întră în casă , creste, nu-l mai scoți, mai ales cînd cineva îl hrănește și-l miluiește, cum e cazul nevestei mele.Noroc că viața lor e scurtă, altfel , înmultindu-se, ne-ar fi devastat si casa si masa.Dar ziceam ca pier. Mai ales în perioada rutului. În luptele pentru supremație. Sub roțile automobilelor.Sau pur și simplu dispar.In mod inexplicabil si fara urme. Ca și oamenii. Tom , un motan roșcat  și puternic, de parcă ar fi fost din neamul lui David, este unicul care le-a supraviețuit tuturor. De parcă s-ar fi bătut de fiecare data cu cotoii de rasa ai Schinoasei pentru întreaga lui seminție nestricata. Prin suspiciunea lui. Prin neîncrederea lui . Prin firea lui neîmblînzită. Prin singurătatea lui. Prin diferenta lui . În vara aceasta am reușit să-l hranesc  din palmă. Și să-i dau un nume la care sa raspunda. Diminetile si serile il gaseam lipit de prag si-i strigam: "Tom !" Pina cind a reactionat. Trebuie să vezi  cum o fiară apare din desisuri , se apropie încet, temător, mereu uitindu-se in urma, pastrindu-si calea de retrajere, si cum  , intrind in bucătărie, ia măncarea din palmă și  dintr-odata intorcindu-se ca un arc dispare  prin culuarul de rezerva, peste prag. Sa fii liber si sa-ti cistigi hrana. E ceva in lumea aceasta a sclaviei. O calitate care m-a fascinat si pentru care l-am indragit definitiv. A fost o mare victorie pentru dinsul.Dar si pentru mine. Miza era că iarna, pe frig, cedează și-l  aduc în casă, să toarcă lîngă cărțile și insomniile mele. Ca un ultim posibil prieten, din timpuri preistorice, ratacit in lumea aceasta a abandonului de azi. O tamaduire a frustarilor si tradarilor mele.Toata iarna a stat  pe pervaz ,unica sursa de caldura pentru el,si m-a urmarit prin geam cum scriu. Era mai mult decit un motan. Caci uneori imi anticipa de afara miscarile si chiar gindurile. Iată însă că eri  soția a ieșit să-l hrănească și l-a găsit  mutilat. Nu știu dacă l-a călcat vreo mașină. Sau a pierdut ultima lui luptă,decisiva. Dar nici așa schilodit nu s-a dat la mînă ca să-l ajutăm. S-a urcat la geam, si-a luat ramas bun ,ca un gladiator din tribune, apoi a coborit si-a fugit sa moara printre lemne , în singurătate. Acum ma gindesc ca si  moartea unui motan poate fi demnă, egală cu cea a marilor invingatori . O lectie mareata  de invatatura  pe care omul din păcate a uitat-o demult .De ce oare Tom, necredinciosule? Spune că tu știi ,frate al meu.Mai mult decit hirtiile mele.
 

                                                                                * * *
Ce este poezia? Probabil starea de inceput , originara de incintare a lumii.Sensul ei. Arhetipul ei perfect, care in timp s-a acoperit de zgura uitarii si roca nepasarii, asemeni unor civilizatii din mareata catedrala a universului.Poetii de azi nu fac decit sa decojeasca disperati,cu bisturiul, cite un fragment din aceasta zgura.Pe asta si se tine lumea.Pe redescoperirea starii ancestrale.Cit mai traiesc poetii.

duminică, 31 martie 2019

ACUL MAMEI


As fi putut sa-l termin astazi.Dar , vorba lui Dumitru Crudu , am aminat , l-am pus deoparte, la capatii , pina miine. Las sfirsitul ,aproximativ 70 de pagini , pentru miine. Va dati seama probabil despre ce vorbesc, romanul "Iuda" de Amos Oz. Este formidabil. Este exceptional.Este fabulos. La toate ma asteptam. Repet, la toate.Numai nu la un Iuda crestin.Ce revelatie ,sa incepi a iubi un personagiu pe care l-ai urit toata viata.Nu-i Murakami. E Gogol. E Dostoievski. Si inca un pic de altcineva de care nu-mi dau seama si care ma innebuneste. E Amos Oz care nu mai este.A murit in timp ce eu cautam si descopeream acest roman minunat."Iuda".
                                                                           * * *
  Scriitorii adevărați sînt ultimii duhovnici ai lumii. De obicei după ce închei lectura unui mare roman nu mă grăbesc să-l închid. Așa s-a întîmplat și cu ”Iuda„ ,ultima scriere a lui Amos Oz. Îi pipăi coperțile. Adulmec cerneala ei tipografică care se substituie vreunui personaj , ori sentiment,  ca și cum singurătatea, sau ura, sau trădarea ar avea fiecare mirosul său. O răsfoiesc încă odată, pagină cu pagină, parcurg însemnările și, ajuns la sfîrsit , mă opresc la ultimul pasaj. Ca într-un  culcuș matinal. Nu știu cît voi sta în el. Dar mă gîndesc că într-o zi aș putea face o antologie  din aceste pasaje, culese de la diverși autori, care ar putea  spune lumii „unde să se ducă, ce să facă?” Pentru că asta se întreabă în final Shmuel Asch, personajul central al cărții. Și eu, cu îndoielile și fricile mele.
                                                                           ** *
Draga Andrei Țurcanu , ai disparut undeva din spatiul acesta virtual pe care in ultimii ani l-ai dominat imperturbabil,regal.Suferinta te-a absorbit lacom.Ca o pilnie neagra.Nu stiu daca asa ceva e posibil ,dar cerc sa preiau macar o picatura din suferinta ta de acum.Ti-as spune un lucru , vietile noastre aici pe pamint sint totusi separate,singure.Abea daca putem iubi un om si cind ne-am trezit l-am pierdut. Poate undeva in ceruri cindva ele se vor uni.Si atunici vom deveni cu totii iubire care nu se teme de moarte.Fii tare.
                                                                        * * *
Aseara mama ,in timp ce ma perpeleam in asternut cu fricile mele ca nu cumva iarna , pe linga alegeri , sa mai aduca vreo intemperie ceva , mama s-a furisat la geam si aplecata ,la lumina felinarului de strada , a brodat toata noaptea.Am adormit bustean.Acul si ata mamei sint unicile instrumente psihoterapeute care-mi aduc somnul si linistea in lumea debusolata din jur.Iar dimineata am vazut minunea: visinul imbracat intr-o mantie fina, alba, de mireasa , din brocart oriental.Ca o explozie de lumina in iarna aceasta mohorita ce tinde sa ne inghita pe toti.

vineri, 29 martie 2019

NUNTA LILEI


Citesc Ferrante  ,aceasta geniala povestitoare,  in paralel cu Ana, eu in romina, ea in engleza. Eu in Dealul Schinoasei. Ea in zbor  ,de la Londra. Ne-am intilnit in final, la nunta Lilei, pe ultima  pagina, semn ca, incet,  incepem sa ne despartim,sau invers ne tinem disperati unul de altul,in graiuri diferite ,fara ca sa intelegem.

                        * * *
In diminetile cind nu pot sa ma rog, ma dau la geam  si privesc visinul.In fiecare zi e altul.Absolut altul. Il privesc in tacere ,uneori ore intregi, ma contopesc cu ramul lui cioturos ,esit din furtuni , ii pipai pe intunetic cicatricile si astept poate vine cineva.Nu poate sa nu vina.Un pitigoi.O cotofana.O frunza de aiurea. Azi bunaoara la crapatul zorilor a coborit din inalturi un fulg si , dupa ce a facut un rotocol  , i s-a asezat direct pe o rana.De parca m-a fript. Pentru toata  ziua.
                                                                                       * * *

Scriu si eu cereri de prietenie ,  nu doar voi dragii mei amici. De un an de zile sau poate chiar de doi i-am scris una lui Octavian Ticu, autorului celebrei definitii "homo moldovanus".Nu mi-a raspuns.Ieri , fiind trist si singur cum se intimpla des cu mine la sarbatori si dind de extraordinarul sau eseu "Tata" , i-am mai scris una."Domnul Ticu ,hai macar acum cind candidezi accepta-mi cererea de prietenie.Fa un lucru bun."Spre surprinderea mea a raspuns.Iata ce a scris:"Cu mare drag ...al 4999." Sa-ti fie cu noroc  ,Octaviane! Tara asta are nevoie de oameni politici noi ca de aer.
                                                                                   
                                                                                     * * *
 
Jana Guţanu imi scrie pe mesenger de undeva din Franta ,pentru ca isi schimba mereu orasele ,conform activitatilor economice desfasurate:"Buna seara domnule Bradu , ce mai faceti?Ce frumos ati scris - suferinta ,unicul zacamint de pret al neamului nostru." Multumesc Jana! Asta e viata , o mare de suferinta.Si o picatura de bucirie cit o vecie. Nu eu am spus-o, se pare ca Fiodor Mihailovici Dostoievski.

                                                                                   * * *
Despre "Sonetul rinduielii la murit" postat de Iulian Filip pe fb. la aparitia saptaminalului "L si A" cu vesti privitor la decesul citorva frati de condei printre care si neuitatul, fabulosul Ion Razlog.Nimeni dintre noi n-a stiut a ride si in acelas timp a plinge viata atit de profund ca Ion Razlog.Asa ceva nu incape in tiparul  fb. "mi -a placut". Doar m-a durut.Asta am putut scrie, cu mina tremurinda, despre acest sonet tulburaror.

                                                                                 * * *
A viscolit putin aici pe deal si , drept consecinta s-a intrerupt electricitatea. Avarie. Nimeni nu stie pentru cit timp. Si dintr-odata realitatea a devenit alta.Internet nu.Telefon nu.Caldura nu.Stau angoasat si ma gindesc cit de fragil si de expus intimplarilor este omul ca parte a acestei civilizatii cu milioane de decidenti.Mai ales daca il raportam la soba , candela si chilia parintelui Tihon unde toate se afla intr-o singura mina si ordine, ghidate imperturbabil de rugaciune.

                                                                                 * * *
Muzica.Stoicii.Sfintii parinti. Oamenii dragi. Scrisul.Si mai cu seama poezia sint reperele mele esentiale. Viata. Asa ca nu intimplator pe pagina mea de fb. isi fac loc din cind in cind ba Btodschyi, ba Pasternak, poeti pe care ii stiu pe dinafara. Este ca si cum as lua masura zilelor si zeilor. Azi intr-o doara am recurs la Matcovski. Si dintr-odata poezia  lui "Viata", preluata de la Olga Olga , a devenit una virala.O certitudine. Ce s-a intimplat? Cum?De ce? Sa fie destinul poetului la mijloc?Sincer sa va spun nu pricep. Atita stiu, poezia va salva lumea.Si Matcovski ,nascut fiind intr-o cultura mai mare , ar fi fost un poet de Nobel.

joi, 28 martie 2019

DARURILE MICI


Am citit azi in saptaminalul "Faclia" un text de Pasuta Gonta, sotia regretatului Ion Gonta, aflata acum in Italia.Iata ce i-am scris pe fb. :"Ieslea de Craciun"  este o nuvela.Probabil ca trebuie sa scoti detaliul cu bomboanele aruncate la cos pentru ca sujereaza sfirsitul. Sau poate sa-l joci altfel.In  rest, ma uit ca diaspora ,exodul naste scriitori ,in special femei."Am scris asta gindindu-ma  , in primul rind  ,la Tatiana Țîbuleac, dar si la Luminitza C. Tigirlas,  Lika SKa Batrancea, Xenia Lozinschi, Jana Guţanu .Din cite le cunosc eu pe fb, bineinteles. Dar cite nu le stiu.Suferinta deci, intr-o lume degradanta a opulentei ,  abandonului si singuratatii , ramine  deocamdata unicul zacamint de pret salvator al neamului nostru.Aur curat de patrusprezece carate cum zice Stanescu.Din care se naste frumosul si poate o lume noua: "Ieslea de Craciun".
                                                                       * * *
Draga Alexandru Lupascu-Bohanțov ,este ora 4.20. Peste Schinoasa ,intepenita de somn si-ntuneric,dau glas cocosii , anunta o noua zi, de parca ar striga din centrul Universului. E frig si,cu inima strinsa , ca sa ma-ncalzesc scriu.Undeva la geam , dinspre visin, a licarit o spuza prelunga de lumina.Nu stiu exact cind te-ai ivit din magma materei .Cu siguranta insa ca la cumpana dintre lumina si intuneric, intr-un moment de cumplita durere, pentru a da biruinta luminii si inimii.La multi ani!
                                                                         * * *
  E Crăciunul. Marea sărbtoare a creștinătății. Și toată  lumea   pentru a fi deplin fericită își face cadouri. Îmi strîng și eu cadourile din ultimii ani. Semnele de carte de la Ana, din toată lumea, care atunci cînd n-am avut o viață reală, aici în Schinoasa, mi-au dat una imaginară. O iconiță  a unui sfint local din Serbia de la Veronica , care atunci  cînd  am căzut m-a ajutat, nevăzut, de braț să mă ridic și să merg mai departe. Și o ascuțitoare de creion de la Lilea, sora mea medicală de zeci de ani,  care atunci cînd voința mea de a scrie  s-a frînt, ca o grifă, mi-a oțelit-o din nou , vital, asezindu-ma iarasi la masa de scris.Și-mi zic, la ce m-aș zbate, iată-mă-s eu, sarac și mîhnit, cel care aș fi putut și de fapt n-am fost niciodată împlinit,cum spune nevasta.Sau poate că am fost , dar n-am stiut , si-i prea tîrziu ca să mă resimt fericit.Așadar, dragii mei preteni, faceți daruri mici și bucurați-vă de ele cind le primiti.Sau spuneți , nu pe fb, ci  la telefon ,o scurta urare , dar care să încapă  o respirație  mai puternica decît toate singuratatile lumii-"Craciun fericit!"- si să acopere dintr-odata distanțele Londrei  ,  Chisinaului  și  ale Universului, cu maretul sens al nasterii Domnului ce  poarta in sine de milenii presentimentul iubirii.
                                                                        * * *
"Calităţile necesare pentru ca un individ să fie ales, într-o societate democratică, sunt în vremurile noastre opuse acelor calităţi pe care ar trebui să le aibă cei care conduc destinele unei naţiuni. Adeseori oamenii votează de parcă ar fi la un spectacol, nu fac distincţia între divertisment şi politică. Politica a devenit o ramură a industriei de divertisment. Oamenii îl votează pe acel candidat care este nostim, care spune lucruri amuzante, care este implicat în scandaluri, pe scurt pentru acela care nu va fi plictisitor, ci distractiv. În acelaşi timp presa de pretutindeni a devenit la rândul ei o parte a industriei de divertisment. Iar acesta este semnul unei crize profunde a democraţiei din foarte multe ţări. Inclusiv din ţara mea."  Din ultimul interviu oferit de Amos Oz pentru News.ro

duminică, 10 martie 2019

FEMEILE BASARABENCE


Magdalena Munteanu  mă ajută astăzi, prin capacitatea ei deosebită de a selecta textele postate pe fb , se descoper o nouă definiție a omului:  homo connecticus.Pînă nu demutl eram legat ombilical doar de homo sapiens pe care mi l-au băgat în minte la școală, odată cu materialismul vulgar de la Darwin. Au urmat apoi homo videus de la Giovanni Sartori , homo deus de la Yuval Harari, homo moldovanus de la Octavian Țîcu, O serie de  alte descoperiri care m-au condus în mod intim spre cea mai recentă, de la Jean Claude Larchet :homo connecticus. Adică omul care își implinește nevoia de a fi iubit printr-o colectie de lik-euri, de friends ,asta sînt eu,omul modern, dacă inchid fb-ul si ma autoanalizez, alaturat Magdalenei Munteanu. Stau și mă întreb: ce reprezintă această cale și acest efort uriaș de gîndire ale omului in general,  pe toată istoria lui? O evoluție sau involuție? Comunicare sau totuși niste firimituri,resturi, un substituent al iubirii , o imensă singurătate pe care nu o poti stinge cu nimic? Decit doar scriind .
                                                                             * * *        
  Am citit mai demult întro  scriere despre semnificația filozofică a morții niște  cuvinte care m-au marcat.  Ludovic Gonzago, un tînăr  roman care mai pe urmă a fost canonizat, odată la un joc cu mingea a fost întrebat:„Ce ai face tu , dacă ai afla, că azi piere lumea?„ El a răspuns:„Aș continua jocul.” Peste o mie de ani, un alt tînăr, din subterana lui Dostoievskyi, a preluat jocul și ,cu paharul de ceai în loc de minge, l-a apoteozat :”Ceaiul meu sau lumea?”  Ce-a ales am văzut: infernul. Iar incă peste o sută  Lika SKa Batrancea , o prietenă a mea de la Londra, îl duce  mai departe și scrie pe fotografia ei de profil:„Da, zîmbește femeie , că nu deții toate problemele lumii.” Există în aceasta fotografie și aceste cuvinte, aparent stîngace,  ceva mai mut decît o simplă femeie. Mai mult decît un simplu joc pe fb. Și mai mult decît o simplă filozofie. E chipul femeii noastre basarabence din exod , de la Londra dar poate și de la Milano, de la Paris dar poate și de la Dublin , care după o noapte de nesomn, la căpătîiul unui muribund, într-o cameră sordidă de unde n-a ieșit luni de zile, se așază dimineața la masă și, epuizata ,cu paharul  de ceai în palme, frigîndu-și degetele își aruncă deodată frenetic privirile peste geam. De parcă s-ar uita  de pe un ghetar montan, la perspectivele lumii. La mulți ani , Lica Ska Batrîncea! La mulți ani , basarabencele mele din exil, va iubesc,sinteti fascinante, ați biruit iadul!
                                                                       * * *
Parinte Irinarh , poleiul ,frigul , codeala soferilor, ba pe unul l-am rugat, ba pe altul ,indoielile  , toate luate impreuna   au spulberat pina la urma intentia mea de a veni cu un cuvint , despre fostul staret Stefan Burlea. Adresat in ptimul rind ierarhului care cu prilejul hramului a liturghisit si sfintit picturile bisericii de iarna.Drumul acela dinspre sau spre Tiganesti , cu renumitele lui gropi in care se sparg masinile , parcurs de Burlea la esirea     din manastire in genunchi, in catarea pistolului encavedist  , isi va deschide mereu santurile , chiar netezit de buldozere americane. Toata suflarea, ca o rana deschisa a locului  , asteapta canonizarea lui Burlea. Judecata celui ce i s-a facut strimbatate , cum spune regele David( Psm.102). Aseara ma gindeam ca batrinica  din Onesti  care de un sfert de veac face drumul pina la manastire pe jos s-ar putea sa fie un lastar tocmai din credinta lui Burlea. Pina sa-i descoperim,sfintii traesc printre noi. Sper ca viata sa-mi ofere si alte posibilitati decit sfintirea picturilor pentru a face auzit acest cuvint.Felicitari parinte staret Irinarh(Costru Ion  ), sarbatoare fericita frati monahi si ma rog  ,ma ertati !


sâmbătă, 9 martie 2019

SCRISUL DE CRETĂ

Grete Tartler Tabaras comenteaza intr-o postare de Leo Butnaru: nu mi-a placut niciodata Brodschiy. Am mai auzit aceasta fraza , chiar de la poeti consacrati. Convingerea mea este ca poetii care ii descoperim usor nu ramin niciodata cu noi. Bunaoara eu nu stiu cum ar putea sa sune in romina urmatorul vers: cogda pliuet na celovecestvo tvoio nocinoie odinocestvo. Sau: dobrii deni moia smerti! Dobrii deni , dobrii deni, dobrii deni! Sint versuri care vin din adinc  , cu putere nucleara. Cit priveste traducerile lui Leo Botnaru au misiunea nobila sa ne aduca incet pe toti la geniul lui Brodschiy care suna perfect doar in rusa
                                                                    * * *       
După furtul miliardului, scrie Stefan Secareanu intr-o postare de pe pagina sa, cea mai gravă crimă pe care o poate  comite  partida rusească de la Chișinău pentru a se menține la putere este folosirea/profanarea sentimentului curat al basarabenilor de apartenență la națiunea română în scop strict electoral! Adică furtul sentimentului. Un gind de la  care iti sta mintea in loc. Si nu ca ar fi genial.Dar pentru ca este absolut real.Releva o intentie diabolica. In special dupa coagularea unor grupari  care tintesc intelectualii naivi si creduli.
                                                                     * * *
In ultimul timp, am meditat mult la romanele de succes ale Elenei Ferrante. Aproape toti eroii acestei scriitoare ajung sa traiasca la un moment dat o stare de impact , anxioasa, care da violent realitatea peste cap si pe care autoarea o defineste ermetic: taierea marginilor.Fara sa o explice." Sint momente cind barbarul si omul asa zis civilizat - ma dumereste astazi din intimplare Jozeph Conrad, care, ciudat ,a scris asta cu peste o suta de ani in urma, - se comporta in acelasi fel." Adica omul modern ,depasit de realitate, se intimpla ca da de pamint cu buna conduita si ,contopind-se cu materia ,il cheama din subconstient pe omul barbar,  milenar, cu instinct eficient. "Salve" -exclama el.Asta ar fi taierea marginilor .
                                                                    * * *
E post si-i frig. Scriu si scrisul pe ochiul de sticla al computerului parca-i de creta. Cade și se risipește fărămicios ca o tencuială prost aplicată. Soba parintelui Tihon , la ea mi-e gindul. E din lut .Din caramida arsa. O soba claditita de-o mina sihastra.E ca o femeie.Si ca o ispita. E sentiment și e căldură de patrusprezece carate. E cea mai draga si cea mai aleasa dintre roabele sublime , cum scrie Nichita Stănescu întro genială poezie de dragoste.Ce mult am  greșit că m-am lăsat robit de civilizație. Cît de rău îmi pare că nu mi-am făcut în casă dintru bun început și o sobă. Ca  promisiunea de vecie a unui text oarecare. Pentru că marile texte , acum înțeleg și eu,pornind de la poveștile lui Creangă  și  pînă la dramele lui  Shakespeare, trecînd prin romanele lui Dostoievscki , au izvorăt în vecie de la gura sobei. Din misterul focului.Si frămîntările la limită ale autorilor.
.

miercuri, 13 februarie 2019

PRIBEAG


Părinte Andrian Mazur,o scufie și un fular negru , lung, din lînă identică cu cea din care mi-ai împletit  metanierele, doresc să-mi comanzi sau aduci de la Athos.Metanierele sînt minunate, respiră iubirea și jertfa din ele. Mulțumesc! Și nu uita, cum ne-am înțeles,o pagină de lectură pe zi. Din Biblie, din viețile sfinților, din cugetările înțelepților , din Dostoievski sau Druță, din orice carte sau autor care te atrage, cu mare atenție la punctuație și cuvînt.Pagina aceea să-ți fie ca un dangăt de clopot lăuntric neîncetat. Doar așa vei putea deveni un clopotar dorit de mulțimi și venerat de elite. Ca un far al durerii, amorțită-n alamă drept unică șansă de credință,sprijin și salvare prin veacuri...la un popor trunchiat ca al nostru.
                                                                    ***
Aseară tîrziu am întors ultima pagină a romanului „Negrul de pe Narcis” de Jozeph  Conrad, clasicul literaturii britanice. O frază, ca o rază rontgen, m-a străpuns înainte ca să mă fi decis să-l pun pe o poliță a autorilor pentru lecturi repetate:”Da, era absolut singur în pustietatea de nepătruns a  fricii sale.” Sînt convins, este o capodoperă.
                                                                   ***
Stiti ce se aude dez-de-dimineata in frunza de visin cind cade prin ceturi?Nu Bethoven. Si nici Chopen macar. Vuietul Londrei. Vremuri.
                                                                  ***
Valeriu Volontir mi-a aratat aceasta fotografie abea dupa ce a expus-o in Japonia.S-o fi temut ca i-o confisc.N-am de ce. Este o imagine perfecta a indoielilor mele.Adica , a unei iubiri turbate de viata si a unei frici abisale de...stiti voi ce.
                                                                 ***
 Încă un mut de pe traseul meu de vară din Dealul Schinoasei, probabil după o recidivă a ictusului cerebral.Toată vara și toată toamna m-a însoțit pe cărările mele.A izvorît de sub tălpi. Ca o frică.Ca o umbră. Ba din față. Ba din spate. Parcă vorbea. Și parcă tăcea. Astăzi, văzîndu-l , am cercat să-l ocolesc , el însă m-a oprit și , uitîndu-se la creștetele incendiate ale copacilor, a exclamat:”E uuuuuuultima!„ ”Da, a fost o toamnă superbă!”- am dat eu să plec, dar m-am răzgîndit. De undeva ,pe mîna care o țineam pe toiag, a coborît o gîză. Cît un fir de nisip. Cît o furnică.Și atunci l-am întrebat, printr-o covîrșitoare cădere de frunze:”Cum te cheamă?„ „Iiiiiooovan” - mi-a răspuns. „Ei ce ,Iovan, pînă la primăvară!„ - i-am zis și l-am lăsat pribeag pe carari de vecie. ”O nu ! Pînă mîine!„- a fluturat el cu mîna  de departe. Și n-am priceput dacă cerea ajutor. S-au pur si simplu rîdea de mine, din toamna aceasta uitată și putredă.
                                                                ***
Nu prea schimb fotografiile de coperta si de profil.Asta vara insa dupa nunta Anei , am poposit pentru citeva zile la manastirea Tiganesti, in chilia Parintelui Tihon ,care, cit m-am aflat acolo , a despicat lemne si s-a rugat. Intr-o dimineata  , uitindu-ma la monotonia lui  disperanta ,ce-mi veni?Iau un mar dintre ierburi ,il pun pe cioata, si dau sa-i fac o poza. S-a ferit ca oparit.N-am prea dat importanta gestului. Acum, dupa ceva timp , revin si m-a intreb ,fara parintele Tihon, fara Aliosa ,fara Rascolnikov, fara mine ,sau cu noi toti impreuna,cu nunta  Anei deasupra-i , ca un stol risipit de pasari calatoare , ce-ar fi insemnat  sau,mai bine zis ,ce reprezinta intr-un  final aceasta poza ratata?Eu i-as spune,plagiindu-l pe Harary,o scurta istorie a umanitatii.

vineri, 1 februarie 2019

CĂLĂTORI PE JOS

Va amintiți cumva despre Onache Carabuș? Una din marele lui calități de la care porneau si toate celelalte calitati, printre care tăria morală, demnitatea ,era mersul pe jos.Așa a fost tatăl meu.Așa a fost bunelul.Oamenii pentru a se intilni, pentru a se descurca la o greutate sau alta făceau sute de chilometri pe jos. Drumul le adincea gindurile si reda linistea sufletească necesare pentru o soluționare eficientă a lucrurilor. Astăzi din păcate oamenii aceștea s-au rărit.Si poate ca ar trebui sa facem o Carte Rosie si pentru dinsii, asemenea celei cu plantele si păsările pe cale de dispariție.Printre dinșii și o batrinică din Onesti care face săptăminal un drum pe jos pina la mănăstirea Țigănești,indiferent dacă afară e vară sau iarnă, e soare sau plouă, ca să participe la Sfînta Liturghie. Este ultimul călător pe jos dintre milioanele de peregrini de altădată. Și a fost un mare noroc  pentru mine cînd am Întîlnit-o , de parcă l-aș fi reîntÎlnit pe tata  dupa ultima lui plecare cÎnd mi-a zis:"Gata, plec la Ierusalim!" .  De atunci ori de cÎte ori  cad, las toate și mă duc să o văd. Nu vorbesc cu ea. Rar cine reușește asta.Și nici nu știu ce aș putea să-i spun. Stau doar și o privesc . Cit durează o slujbă? Trei, uneori patru ore. Stă stan de piatră. Nici o mișcare pe fața ei. Doar un fluture de lumina, care nu pricepi e mucul de lumÎnare din mîna ei sau o bucurie tainică  care la un moment dat erupe și umple Întregul lăcaș.Este lumina învierii.  Este lumina calatorului pe jos.Care mă ajută să es și să merg mai departe.
                                                                    * * *
Si iarasi punem accentele in bobote.Ca baba care plinge mortul fara sa-i cunoasca macar numele.Nici n-a dovedit chenianul sa calce linia finisului si am fost linga el, cu microfoanele TV si cu o engleza stricata.Asta in loc sa ne fi apropiat din timp de cei care au esit descult la acest maraton. Sau sa-i intrebam pe cei care au participat pentru prima data la o asemenea competitie. Sau au esit de pe distanta.Astazi pe Tera sint tari care alearga in intregime. Are totusi lumea sceasta a maratonistilor un ceva pe care ,daca-l cunosteam  ,ne-ar fi unit pe toti intr-o miscsre ce ar fi spalat ca un torent tot carnavalul de pe sticla si ne-ar fi dus spre un scop urmarit demult, dar care ni se ascunde cu buna stiinta.
                                                                  * * *
Mortii nu mai vin acasa, scrie Elena Robu pe blogul sau despre primul cimitir ortodox pentru rominii din Italia.Este un titlu de roman care cuprinde in sine toata drama satelor basarabene  pustii si criza morala ,deocamdata fara esire, a neamului.
                                                                  * * *
Aflu dintr-un mesaj pe  vb de  la Londra , ca Ana a inceput un jurnal, cu ginduri, stari de sentimentet, etc... Adica l-a reluat pe cel vechi abandonat  presusupun undeva pe acasa, prin adolescenta.E tare OK! E noutatea care m-a inunda.E frumusetea secreta a vietii , cum spune Amos Oz.
                                                                  * * *
Am pus pe fb ,solidar cu dascalii , de ziua lor, un nuc din Dealul Schinoasei, muscat de primii fiori de  toamna.Si  Lika SKa Batrancea mi-a dat generos un like cu un artar superb si o peluza la fel de supeba ,probabil din Italia.De fiecare data ,cind Ana  vine cu oaspeti, o intreb:"Ana, ce le-a placut?" Si ea imi raspunde:"Cred ca satele,tata, virginitatea peizajelor. Acolo la ei totul e tuns si tras la sfoara." Asta le place. Tocmai ceea ce ne deprima pe noi.Asa ca cine stie, poate că , în singurătatea și severitatea lor, satele noastre au vreun farmec oarecare pentru un engle sau francez, care poposește aici ca să guste din vinurile și sarmalele noastre. Sînt ca niste vestigii ale unei lumi care se stinge. Și totuș una este să privești la ele de pe culmile civili civilizației și alta să locuiești în ele.
                                                                * * *
Fiecare purtăm în suflet cîte o biserică, întemeiată din oamenii pe care îi iubim și, cine știe, poate că uneori îi și urîm.Deaceea și ne temem să o dăm la iveală.Deaceea și sîntem singuri.Mai ales la necazuri.Și doar puțini dintre noi, cu scînteie divină în fapte, se încumetă să o scoată afară.Și să o ridice reala, cărămidă cu cărămidă, suflet cu suflet, din lutul primordial ,care  dintr-odata ne unește pe toți, cum se întîmplă de ceva vreme în curtea spitalulului de urgență .Trudește acolo prietenul meu părintele Mihail Bortă.Un om neostenit,cu har și curaj de credință.

miercuri, 30 ianuarie 2019

COPII FERRICIȚI


Este atîta lume  adunată aici, la cununia Anei , încît am pierdut darul vorbirii.Tatăl meu, în asemenea clipe globale, văzîndu-se depășit, avea un cuvînt magic care-l scotea totdeauna din situație:”Mulțumesc!„ Cui era adresat acest cuvînt? Poate chiar lui Chaitanya care iată o ia astăzi de nevastă pe Ana. Poate nevestei mele Nina, artizanul acestei nunți dar și lacrima tainică a ei. Poate lui Veronica și Ana, pentru că m-au ascultat, dar de fapt nu m-a ascultat nici una, nici alta. Poate părintelui Irinarh, multîncercatului meu duhovnic ,care ne-a ajutat astăzi să fim aici,desi putea sa nu fim. Poate, mai întîi de toate, acestor minunați oaspeți veniți din toate colțurile lumii.Din India.Din Statele Unite.Din Canada.Din Anglia.Din Germania. Din Romînia. Vă mulțumesc dragii mei , că ați făcut atîta drum ca să vă solidarizați cu suferînțele mele, a marita azi o fata nu este usor. Această solidaritate face pentru moment din Țigănești un centru de gestatie al lumii din care se naște un cuplu minunat: Ana și Chaitanya.Drum bun, dragii mei copii! Și nu uitați că din această clipă pe umeri voștri se lasă o responsabilitate uriașă. Salvarea lumii de la suferință și disperare. Prin iubire și întrajutorare.
                                                                   * * *
Trei generații s-au întîlnit la nunta Anei. A fost fabulos.
                                                                   * * *
 .Am întîlnit-o într-o primăvară de martie, stătea singuratecă pe un ciot din curtea liceului și citea.Scurta ei roșie și bereta violacee ,trasă adinc peste cap, contrastau puternic cu  peizajul șters al grădinii. Din cînd în cînd se ridica și făcea, ca să se încălzească, cîte un cerc larg în jurul stadionului.Apoi iarăși se așeza și  citea, luptînd cu vîntul care-i zmucea furios cartea din mîni.Într-o zi am numărat peste douzeci de asemenea cercuri. Atunci,se pare, am îndrăznit:„Ce autor citiți?„ ”A nu, învăț enleza, - mi-a mărturisit ea, - fiica mea-i la Londra...” „Vă-nțeleg , - i-am zis, - doar că  pentru mine, pe sfîrșit de cale, e prea tîrziu...” Așa am început să ne  spunem poveștile noastre de viață, cu o încredere și empatie reciprocă, izbucnite spontan.Fără măcar să ne știm numele. În momentul însă cînd  am ajuns la controversatele pregătiri de nuntă ale Anei inerlocutarea mea a dispărut.Poate ca si eu am ezitat sa ma deschid.  N-am mai văzut-o, posibil că vreo cîteva toamne , timp în care curtea liceului  tînjind după ea, s-a urîțit și mai mult. Și iată ca mai alaltăieri, pe timpul ciclonului rece de toamnă, cînd tocmai mi-o închipuiam într-o stație de metrou din Londra  sau de mînă  cu Ivia, fiica sa, la Madame Tussauds,  de odată a  reapărut. Drept in fata mea.Așezată pe aceeași cioată. Echipată cu aceeași scurtă roșie și beretă. Cu același vînt din față . Ca o garanție că, oricum , cit  nu ne-am zbate , toate lucrurile esentiale pe lumea asta, dintre viata si moarte, prin grija probidentei, stau trainic pe loc, neschimbate pentru vecie.  Doar că rafalele ciclonului îi rupeau din mănă, ca pe o pinza de catarg , o altă carte, Capătul Lațului de Joseph Conrad, celebrul explorator și marele scritor britanic, pe care-l citea in orihinal. „Dumnezeule sfinte, credeam că sînteți în Anglia!?„ Ei, nu ! - mi-a răspuns, cu o voce  vinovată, dar mai mult  curioasă,- si nunta, ce s-a întîmplat cu nunta?” Parea că , în absența ei, doar la atita s-a gîndit. Tăcut i-am întins mobilul. Lung a privit filmările de la nunta Anei.O dată. De zeci de ori. Cu meticulozitatea și perseverența care învăța engleza pe timpuri, pentru ca într-un sfîrșit să zică scurt:„Frumoasă!” ”Toate miresele sînt frumoase!„ - am obiectat.„Greșești, este o fericire frumoasa!- a prins deodată să mă tutiască. - Cîte mirese sînt pe lumea asta tot atâtea și fericiri.Fericiri urite.Fericiri de-o clipa. Fericiri violete.O infinitate de fericiri.Si sint uneori fericiri frumoase, aproape neintelese, care le cuprind pe toate dintr-odata.Ele ne zguduie si ne indreapta,prin suferinte , pe calea cea dreapta ,uitata :iubirea. ” Apoi s-a ridicat și ,cu un tic dureros,abea sesizabil , reprimat in coltul gurii, a plecat .Fara sa-si ia ramas bun.Depărtîndu-se usor, ca o corabie ,condusă  de căpitanul Whalley, nemuritorul personagi al lui Joseph Conrad, in ultimul sau drum pe învolburatele mări  , străbătute de recifuri ale vechului Regat. Iar eu am rămas descumpănit să mă întreb: nu cumva această  replică de ramas bun ascunde idealurile noastre de veacuri? Nu asta am vrut noi : să avem copii fericiți? Nu pentru asta ne-am jertvit? Și atunci de ce ni-i frică de ele , mai să nu le pronunțăm, de ce nu le trăim, pînă la ultima fibră, de parcă la prima atingere de ele ar trebui sa murim.
                                                         

joi, 17 ianuarie 2019

LEACUL TRADĂRII



Mihai, m-am uitat în seara aceasta pe pagina ta, înainte să postez pe ea, și am constatat că vremea trece, iar noi rămânem neschimbați, cu aceleași vise în cataturile  noastre, cu  aceleași proiecte în inimile noastre  ,  ca pe vremuri cind Universitatea era o corabie care plutea ușor și sigur spre apele lumii. Astăzi s-au scufundat  toate. Și corabia. Și caminile .Si scaunele din fata lor unde discutam pina la  epuizare  despre revoluții si problemele lumii. Războiul a fost crunt. Doar noi am rămas. Și un loc gol. Și apele  , nemuritoarele ape. Ce-ai zice dacă am reabilita și  pune pe ape din nou hrintuita  ,bătrână noastră corabie, cu pinze noi,  aurite, ne mai așteaptă undeva cineva din fetele noastre  ,cu gindul la vintul din prora? Eu cred ca da,  intre timp devenite femei , stau și așteaptă asemenea nemuritoarelor șotii din vechea Elada .Sa ne întoarcem biruitori din război. Așa că sparge sampania. Taie otgonul. Înainte cavaler nemuritor ,frate drept cu Don Quijote.  La mulți ani!
                                                                        * * *
Cit privește întâlnirea noastră  ,părinte Andrian Mazur. Eu cred că se va întâmpla. Anume la Clopotnița Catedralei unde îți faci meseria de clopotar și unde mai și împletești metaniere. Ca sa-ți câștigi pâinea. Păstrează cele trei metaniere de cite treizeci de noduri, din lină ,moi, așa cum ne-am înțeles,  pentru ca eu tot le pierd și odată cu ele și rugăciunea. Vine toamna. Și clopotele toamna sună cel mai frumos din lume. Sună a frunză topita și cer stins. Sună  a mare tristețe . Numai clopotele mai știu da glas durerii poporului în tara aceasta. Restul toți au muțit.
                                                                        * * *
Problema nu este această nefericită oră de diriginție a ministrei Babuc, pe care să  zicem profesorul , dupa ce va da deoparte coasa cu care a stîrpit bălăriile din curtea liceului de arte "N.Sulac", se va duce sa o țină in fața elevilor.Nici Moțart care în aceste zile aici se cîntă în avans, trecînd peste toate mizeriile. Problema sint miturile fondatoare ale lui Druță care in anii aceștea s-au prabușit lamentabil si altele, ca sa pornim construi ceva , din pacate nu avem.Este ca și cum la această oră ne-am uita inapoi unde practic nu mai exista nici o posibilitate de intoarcere...Doar cea de a-l sarbatori pe scriitor.
                                                                     * * *
 „Ce înseamnă pentru mine Ion Druță?„ - cu această dificilă întrebare mă așez la masa de scris în ultimele zile și cu ea mă ridic, făra să fi sclipuit măcar un rînd pe sticla computerului. I-am promis mai demult lui Valeriu  Volontir, redactorul șef al revistei „Noi”, să-i scriu ceva pentru aniversarea de nouăzeci de ani a lui Ion Druță și acum, aproape de toamnă, am întrat într-o mare dilemă. ”Greu!„ - îl sun eu, cu gîndul să renunț.”Cincizeci de rînduri, - mă încurajază Valeriu, - cît ai rupe o frunză dintr-un copac!„ Ușor de zis. Ce să scriu însă pe acestă frunză? ”Ion Druță -  clasicul viu al literaturii romîne?”Asta s-a spus.”Ion Druță - piatra de temelie a spiritualității basarabene?„ Și asta s-a zis.” Ion Druță este un scriitor popular. Și asta s-a constatat, de nenumărate ori . Mai pe scurt , despre Druță s-a scris tot ce s-a putut scrie. Biblioteci întregi. Și atunci ce-mi rămîne să scriu, decît un titlu de carte  pe care am descoperit-o cîndva, în primul meu concediu, tolănit pe un stog de fîn de lîngă terasamentul căii ferate Chișinău-Ocnița : „Frunze de dor”.
 Da ,Ion Druță înseamnă pentru mine”Frunze de dor”. Cineva-mi spunea , Dabija mi se pare, că Druță a rescris-o de zeci de ori. A muncit la ea și continuă să muncească ca un giuvaergiu. Nu știu , eu am citit-o de sute de ori , și de fiecare dată cu sentimentul  ca este scrisă din prima, dintr-o răsuflare. La început , pentru că am vrut să învăț a scrie și eu așa, simplu , concret, cu o economie perfectă a cuvîntului. Deși traversată de lirism, nimic de prisos nu există în pagnile ei.Nici o virgulă. Și totul țintește direct în inimă. Apoi  pentru că am descoperit în drama lui Gheorghe un ușor conflict cu civilizația. Era în angoasa acestui conflict o boare de suferință în care mă recunoșteam și eu. Apoi pentru că de fiecare dată cînd deschideam „Frunze de dor”  acest conflict se lărgea, își făcea loc  insistent în tot ce scria nou Ion Druță, fie că se referea la personajele din Cîmpia Sorocii sau de la Iasnaia Poliana, devenea unul colectiv. Așa se face că într-o bună zi cele opt  volume autonome ale lui Ion Druță din biblioteca mea s-au strîns grămăjoară și s-au adunat sub coperțile unui singur volum „Frunze de dor” de Ion Druță prevestitor al unei mare drame care iată se întîmplă acum afară cu noi.
   Mă uit și eu cu sufletul îndoit la această uriașă dramă a neamului nostru, la satele pustii, la familiile distruse,dar și la deruta umanității în general,  dezvoltată din conflictul cu civilizația. Mă întreb unde: am fost cînd ardeau clopotnițele?  Cad și eu.  Și atunci un alt refugiu decît această carte nu găsesc.Ezistă în ea, ca într-o picătură de apă, zbuciumul imemorabil al vieții pe aceste pămînturi. Ceva nemuritor și etern, o poveste de dragoste și  o forță de povestitor care mă ia pe sus, chiar de la prima pagină, și mă duce încet de fiecare dată spre ultima pagină de leac.Acolo se ascunde capodopera.  Frumosul care va salva lumea, după cum zicea Dostoievski. Un leac pe măsura marilor povestitori , de la Sofocle și  pînă Shakespeare. Știți cum îi zic eu acestui leac: trădarea Rusandai. Scriu aceasta și parcă aud replica:”Un leac  otrăvitor!” S-ar putea , uitați-vă într-adevăr cîtă trădare este în jur, limbile noastre sînt pline de otravă, sufletele pline de ură, istoria este oarbă cu noi. Nu însă și cu Druță, marele creator de frumos și de sens, comportamentul  căruia în multe privințe îmi amintește de cel al unui practicant de surfing. Acoperit de uriașul val al globalizării  el ,în ultimul timp, s-a retras .Daimonul, cum zice Socrate , i-a șoptit că orice  împotrivire în adînc, orice opțiune politică, la moment este aducătoare de moarte și-nfrîngere.A stat și-așteptat pînă cînd valul l-a aruncat înapoi pe creastă. Și iată că, scăpat de stihie , la nouăzeci de ani, se apucă și scrie „Căsuța de la răscruce”, o nouă tîlcuire a povestirei ”Frunze de dor„ care prin trădare ne conectează ,cu toată literatura noastră, inclusiv cea postmodernistă, la valorile universale. Un gest cu adevărat magnific. Unul pe măsura  lui Gogol care prin”Mantaua”  i-a integrat pe ruși în marea literatură a lumii.
                                                               

miercuri, 15 august 2018

CEASORNICUL REGAL AL ANEI

E încă vară și dorm în salon, pe un pat pliant, pe care serile îl desfac iar diminețile îl strîng la loc, ca pe o valiză , și-l scot la balcon sau îl ascund, de ochii  curioși ai unor vizitatori inopinați, în faldurile uriașe ale draperiilor de la ferestrele dinspre balcon. Sus,  în camera mea de dormit și-n bibliotecă, s-a înstalat o căldură africană, de la care nici să scrii, nici să răsufli măcar nu poți, necum să dormi. În noptile de nesomn, însă, cînd singurătatea și salteaua de gumă mă storc și sleiesc de puteri, mai rău ca o sugativă,  plin de necaz , mă ridic și pășesc  prin casa care pînă odinioară, la plecarea copiilor, era un mobil înconștient. tainic, dătător  de temei vieții mele, iar acum, cu urîțenia și pustiul ei de noapte, disperant, a devenit parcă un labirint fără ieșire. Dau într-o cameră, în alta, întru în bucătărie ,îmi fac un ceai, îl sorb  scuip pe  umanitate, pe civilizașie în general ,cum zice Brodschi, care mi-a luat-o pe Ana. și urc pe scara îmbătrînită de stejar , cu crăpături vizibile la legăturile treptelor, care scîrțîie îngrozitor, în birou.  Acolo sînt cărțile mele. Și acolo este ceasornicul regal , unul dintre primele cadouri ale Anei. Sînt de altfel singurile lucruri de care mă  pot sprigini într-o casă la care am muncit o viață sperînd că o să-mi pot adăposti copiii și măcar o parte din anii mei zbuciumați. Biblioteca  a fost , descoper acum,  singura mea preocupare constantă în viață. Un scop concret, material. De unde  Încastrat într-o cutiuță argintie ,  cu loc pentru somnifere și cu căpăcel cu însemne  regale, el ticăie încet, domol, abea sesizabil, împle toată casa. Uneori ,în tăriile nopții,  cine cu cartea în mină , la granița dintre vis și real, îl aud cum străbate chiar întreg universul, se împletește și urcă cu țîrîitul greierilor spre o altă planetă, similară pămîntului, unde iubirea încă n-a murit, trăiește, e vie. E muzica sferelor în acest cor, e Moțart și Beethoven. Aseară îl ascultam  și nu știu de ce mi-am amintit de Mircea. De-a lungul anilor, de la plecarea Anei , jucărica  aceasta miraculoasă s-a întimplat nu odată să se strice, mai ales iarna pe zloată, cind nu mă pot deplasa, și tocmai atunci mi se nimerea la îndemînă Mircea , un șofer tinerel și iute, dar neobișnuit de milos și săritor la nevoie,  de la întreprinderea Ninei.El mi-l repara, el mi-l regla. El îi schimba bateriile și mi-l  punea la ureche :"Auzi ticăie? " Acum nu-l mai văd. „S-a concediat, a  plecat!”- mi-a zis Nina sec cu ceva timp în urmă. N-am insistat  să aflu amănunte.  Așa încât , ascultînd corul celest al nopții, la moment mă întreb de ce fără să ne fi luat  rămas bun? Și pe care alte pămînturi

                                                                    * * *
 Mai întîi a sunat la colț, într-o casă urîtă cu patru etaje. Cîțiva ani.  Mai tîrziu a pîrîit devale, dinspre garaje..Un nou locatar a stricat acareturile, gardul , acoperișul și le-a înlocuit cu altele. Apoi a  dîrdîit la vecinul din stînga, la cel din dreapta , peste drum. Și iată că acum, cît nu m-aș fi împotrivit, a întrat la mine-n subsol. Bolgarca. Dumnezeul Schinoasei. Scriu și am impresia   că monstrul acesta mă absoarbe  și scuipă înapoi ca pe o gumă de mestecat. Dar iată că la un moment  dat,  iadul  se stinge și de undeva de sub geam, tîrziu, din haosul habitual și miezul ferbinte al verii, încîlcit printre ierburi, răzbate un țîrîit timid , care crește, tot crește , se-mpletește cu alte voci asemenea lui, și dintr-odată cuprinde întreg universul, cu miliardele  lui de lumini.Este momentul cînd îți dai seama  de o mare pierdere a omului în drumul lui spre civilizație. Poate una  de sens. Licuricii.

luni, 13 august 2018

PATA DE PE ASFALT


Tatăl meu,in afară de Nicu, mezinul, a avut încă un frate, mai mare. Ionică, care a făcut  școala de meserii din Corbu. Era un meșter neîntrecut, inimos, copia și în același timp opusul lui tata. Ionică iubea fierăriile, șuruburile, iar tata caii. Și iată că împreună cu el într-o noapte tata a furat caii bătrînului, așa-i spuneau părintelui lor, și s-au dus la fete într-un sat vecin.Ca și  cum,fiind azi,  ar fi furat  pe noapte o mașină, și-ar fi pus cîte o floare la pălărie și s-ar fi dus să se fudulească la fete. Fantezii  de ale tinereții. Cînd a aflat, bătrînul le-a ars un toc de bătaie aproape mortal. Obida aceea s-a înmulțit necontenit,ca un nor de lăcuste, deasupra copilăriei mele. Părea că se iertau și când cautam iarăși se inhațau.Uneori de la fleacuri..Nu era masă de sărbătoare  care să nu se termine cu sfadă și vrajbă.Ultimul cuvînt al tătălui meu, testamentar, a fost: ”Să nu mă-ngropați alături de el!” La fel și al lui Ionică. Nici morți nu s-au iertat unul pe altul.S-a schimbat ceva de atunci în economia morală a familiilor noastre ? A scăzut din suferința care mocnește în ele ?Am învățat cumva să iertăm, copiii pe părinți și părinții pe copii în anii aceștea de civilizație  cu mulțime de preoți și drepturi scrise în Constituție? Dimpotrivă, mă uit uneori, în clipele mai întunecate ale conștiinței, la plecarea aceasta masivă a neamului nostru în străinătăți și,desi stau acasă,izolat de cetate,  parcă mă văd parte și eu din ea. De ce plecăm? De Dintr-o uriașă, ancestrală obidă. Purtată de milioane de generații.De la trădări, de la împărțirea averilor.  De la cineva fără nume și fără ființă ,un impuls autonom  care răsare mereu din cenușa pământului și care se zbate mai viu decât viata, e parte din chiar propriul eu. De parcă ar fi  să ne răzbunăm pe noi înșine.Aflați acolo , arși de dor, ne întoarcem ca să iertăm.Dar în loc de iertare mai comitem sau mai adăugăm cîte o obidă la suferința care o ducem. De obicei catre sau de la oamenii cei mai iubiți.Apoi iarăși plecăm. Cu o rană care nu se închide niciodată.Și care se cheamă neputința iertării.Sau simplu: instinctul primar al conservării.
                                                           * * *
 Eri dimineață, încă pe răcoare, mă sună Mitrofan. ”Laptele e gata ! Vină și-l ia!” - strigă el în receptor și închide.  Cum însă dacă  Veronica tine telefonul închis , Nina-i plecată, iar Ana-i la Londra?Cu cine?  Îmi dau curaj și cobor devale singur .Acolo ,în timp ce-mi împle borcanul, mai vorbim despre viață. Nu se știe care dintre noi e mai tare la singurătate. De citeva decenii l-a părăsit sotiea,lovita de cancer. De ani lungi trăiește în sihăstrie. Doar el și cu caprele.Și-n tot acest timp am băut din laptele caprelor lui, ca dintr-o licoare.  Astă primăvară părea să cedeze. M-am speriat. Ce ma fac fără laptele lui? Cum sa trăiască o singurătate fără alta singurătate ? Mor.Dar căprile,scoase la păscut, l-au salvat. Așa că es si pornesc cu borcanul cătinel înapoi către casă.  Dealul acesta dinspre caprele lui Mitrofan, bătrîn ești sau tînăr, îți tae respirația.Noroc că din spate mă ajunge o camionetă.Pun borcanul deoparte și mă opresc, în speranța că poate m-a scoate pînă în deal.Șoferul ,un tip cenușiu, încetinește, dă la iveală  capul din salon și urlă:”Ferește , milogule!„ Apasă apoi pe accelerator și-ntro clipă borcanul e zob.  Mă uit și-mi vine să plîng. Laptele pentru mine este esențial.Viata mea.  Cerc înstinctiv să rețin numărul de înmatriculare: C CN 286. Dar îmi zic: la ce bun? Singurul lucru care contează acum, așa precum caprele pentru Mitrofan, e pata aceasta albă cu așchii de sticla  de pe asfalt și textul  pe care urmează să-l scriu despre ea.

luni, 30 iulie 2018

PĂSĂRI LILIACHII

   Vitale Pastuh preia un citat din  poetul Oljas Suleimenov: „Literatura din lumea întreagă este în criză” Nu știu, poate ca Suleimenov  traversează o criză a lui.Scriitorii din cÎnd în cÎnd traversează cÎte o criză. Toate romanele lui Murakami sÎnt o criză. Dar șI ale lui Saramago.Ale lui Asmus Oz. De acolo de fapt se alimentează scrisul .Trebuie de vazut unde duc aceste romane. Literatura ca atare însă nu a fost șI nu va fi niciodată în criză.Și asta pentru că menirea ei este să dezvăluie crizele ca unic instrument de cunoaștere șI salvare a omului.Nu este adevărat că  modernismul este o criză. Nici postmodernismul. Aceste curente sÎnt mai curÎnd un far în noaptea conștiinței umane. În momentul cÎnd se vor stinge și ele va muri șI umanitatea.Este convingerea mea.
                                                                           ...
Dau să mă spăl și descoper că de fapt toată casa mea este împînzită de oglinzi. Oglindă la baie. Oglindă la bucătărie. Oglinzi in salon. Oglinzi in bibliotecă. Ușile de la dulapurile cu cărți sînt și ele niște veritabile oglinzi. La fel sticlele televizoarelor. Computerilor. Telefoanelor. Mai pe scurt , unde nu mă-ntorc dau de mine, de chipul meu inflexibil, cu o singură, surdă întrebare:”Încotro?„ Cît pot să suport o asemenea mutră  posacă? O zi ? O viață? Imposibil. Și atunci închid ochii. Măcar pentru o zi. Mă mișc prin casă cu ochii închiși. Scriu cu ochii închiși. Aștept cu ochii închiși. Mă culc cu ochii închiși.Și doar prin somn îi deschid uneori ca să descoper uimit că visele mele trăiesc, sînt vii, ca niște păsări liliachii.   
                                                                          ...
 Facebookul îmi amintește că prietenia mea cu Caranicola Mihaita împlinește trei ani.Mi-a pregătit chiar un clip. Mulțumesc Facebook. Prefer să mă descurc singur.În anii aceștea și poate chiar toată viața am citit multă lume de peste Prut de la Marin Preda și pînă la Andrei Pleșu. Toți  scriu frumos, caligrafic, bizantin, filozofic,  psihanalitic,  prustian, modernist, postmodernist. Autorii romîni întrunesc toate stilurile si conceptele  lumii. Îndrăznesc să zic însă că nici unul din ei nu m-a mișcat atît de adînc ca tine, dragul meu Mihăiță.Și asta pentru că ai un scris de la inimă.Mulți ani , romînașul meu drag și scriitor popular din Galați!   
                                                                    ...
Vera. Muta. Măturatoarea .Votanta Maei. Veșnic în picioare, cu mătura-n mînă. Nu ne-am văzut demult. Aproape de-o vară. Și ce altceva poate reanima o prietenie decit o poză .La început s-a împotrivit. Nu, a tăiat ea hotărît cu mătura aerul. Apoi ușor, ușor a cedat. Și-a scos basmaua, și-a potrivit părul cărunt și s-a  așezat monumental , cu mîinile în poală, pe cioata enormă a unui copac inexistent pe care probabil în liceu doar ea îl mai ține minte. ”Așa nu!„ - i-am zis. Și-a legat basmaua la loc, a zvîrlit mătura, și-a acordat auzul la freamătul copacului inexistent și mi-a zîmbit.Curat, simplu.”Asta da! „ - am apreciat. Ceva trecător și veșnic a fluturat pe buzele ei. Ceva care a impresionat-o și pe ea la vederea zecilor de poze de pe mobil, din diferite unghiuri, de parcă s-ar fi îndoit: este ea sau nu este ea. Era ea și-n clipa aceea , într-un spasm de bucurie,  a dat să se ridice, dar tot atunci săgetată de-o durere neașteptată s-a prăbușit înapoi pe cioată și-a început să-și caute mătura, gata să izbucnească în plîns . Speriat am ajutat-o să se ridice. Și abea apoi, pe drumul spre casă  am inteles, de ce o vad de ani buni ,trebăluind neîncetat cu mătura prin grădina liceului . Pe lumea aceasta sunt oameni singuri, care lucrează neîncetat, toată viata.Oameni care pictează în picioare, scriu în picioare, se roagă în picioare, fără riscul de a fi fericiți, contînd doar pe sine. Și poate patul cu salteaua de sirma și perna viselor frinte.