marți, 11 august 2020

BIVOLIȚA NEAGRĂ

In anii acestea de singuratate  am invatat un singur lucru cu adevarat si pina la capat, cum sa lupt cu bivolita neagra. Ati vazut-o vreodata? Stiti cit e de frumoasa? Stiti ce muguri de coarne are? Ce trup mladios? Ce piept? Ce nari frematinde si fragede? Ce copite de smalt? Vine de departe , din grajduri de aur , si ma inconjoara, face cercuri ,cercuri, o splendoare a splendorilor, ma ademeneste si dintr-odata - pac cu copita-i barbara: ma pravale intr-o uriasa gaura neagra. De unde nu ma scoate nimeni. Nici o lege.Nici o putere. Nici cartile.Nici priietenii. Nici scrisul.Nici poetii. Nici Paraclisul. Nimic. Doar suferinta ,pina la capat, dincolo de care de fiecare data se deschide o usa. Niciodata nu stii: a vietii sau mortii.
                                                                           ...
Am esit pe traseu, pe minecate.Pustiu. Asa e traseul vara asta. Doar trandafirii, plantele,  copacii si soarele din fata ma insotesc in drumul meu matinal. Pustie a fost saptamina acesta si gradina lui Valeriu Nicolaevici, vecinul, sotul Dariei, decedata de Covid. Maidanezii veneau , miroseau strachinile goale si plecau. Simteau si ei ca s-a intimplat ceva. Iata insa ca astazi a esit. Are cea mai frumoasa gradina din Schinoasa. N-o poate lasa. Fara gradina moare si el. "Condoleantele mele, Valeriu Nicolaevici!" -strig de departe. Plinge. Iar eu adun toiagul in palma si cu inima strinsa urc pe traseu.
                                                                        ...
Pustiu traseul de dimineata. Doar jeepurile care vin din fata sau ma depasesc din spate cu viteza. Si trandafirii cu gheara ernii in ghimpi. Nimeni din insotitorii mei traditionali. Care au plecat. Care stau inchisi in case. Care au murit. Pustii  terenurile de joaca. Pustie si sub lacata curtea liceului.Pustii bancile de sub brazii solitari. Singure furnicile de sub ele sint vii si-si continua lucrarea.  Abea acum imi dau seama ca dincolo de cartile care le-am citit, rindurile care le-am scris si citiva oameni pe care i-am iubit, strins, pina la disperare, in acesti ani traseul de fapt a insemnat viata mea. Acum pasesc pe cararile lui, cu premature frunze de toamna, ca pe niste fire dintr-o uriasa plasa de paiangen si ma intreb infiorat:"Pina cind?"
                                                                       ...
Dac-ar fi viata numai vale. Dar mai este si renumitul Deal al Schinoasei de pe traseu. Mai este si scara din casa. Aceste doua constante ale vietii mele , muntele pe care sint nevoit sa-l urc si cobor zilnic. Uneori , pe caldurile de afara, prea anevoie, doar cu Sonetele lui Shakespeare si rugaciunile Sfintilor Parinti. Ce se va intimpla intr-o zi ,cind nu ma va ajuta nici asta, nu stiu. Voi sta probabil la poalele muntelui si voi recita aceste nemuritoare rinduri - "al frumusetii duh ajuns farime , si apoi prelins si el in marea frica" - cautindu-ma undeva pe creste.


joi, 30 iulie 2020

INTRE IAD SI STELE

   Demult nu l-am văzut  pe Mitrofan pe vale, cu caprele. Prezența lui acolo este ca un fel de stabilitate pentru mine, în ciuda iadului din Parlament și mințile oamenilor .Așa că l-am sunat:”Ce faci, nu te văd?„ Mă păzesc de covid, -îmi spune, - ce altceva?” „N-ar trebui, trăești singur , doar cu caprele , - îl liniștesc, - le-ai scos la păscut, ai venit ,le-ai muls și n-ai nici o treabă cu virusul.” „Așa ți se pare ție. Dar iată vecina , soră medicală la un spital orășenesc, s-a infectat. Mai ăntîi i-a murit bărbatul.Acum stă și ea la reanimare.” Ca totdeauna Mitrofan are dreptate. Virusul este o prezență vie printre noi , sta la prag, pluteste in aer, pregătit de o întîlnire cu fiecare, dar și cu civilizația în întregime, nu ne schimbăm, continuăm să neglijăm normele igienice, ecologice, dar mai ales cele morale, încet, încet coborîm în iad. Ne schimbăm, chiar din clipa aceasta, devenim drepti, adevarati, incetam neoprit sa mintim , înseamnă că diseară eșim la balcon, în miez de noapte și usurati , de mina cu iubitele, admirăm stelele schituri, cum zicea marele Eminescu.
                                                                              ...

Azi am iesit la plimbare pe racoare. Sus, pe traseu , din dreapta deschide  poarta doamna Ludmila. Are niste trandafiri superbi.Rosii, galbeni, portocalii, albi .Ii uda si zice: "Demult nu v-am vazut"."Asa-s vremurile!" - raspund , contemplindu-i rozele. Intre timp , de peste drum , cineva ii intinde o bancnota."Iata, adunam  pentru  Daria." - imi zice. "Si ce-i cu ea?" "Cum nu stiti? A murit. Covid."  Daria  este o batrina profesoara de chimie , vecina mea. Mama maidanezilor din Schinoasa. O clipa am avut sentimentul ca se casca pamintul. Ca m-a praval in abis. Stiam ca in tara aceasta nu ne apara nimic si nimemi. Dar m-am agatat,  ca o scama, de trandafiri si incet, pribuluind cu toiagul , am urcat pe traseu. Inca o zi.

luni, 27 iulie 2020

ORBITOR DE ALBE

M-am intors acasa, dupa o saptamina de lipsa.Atit i-a trebuit Ninei si echipei ca sa scoata mizeria instalata in casa dupa trei luni de izolare. Si am esit la balcon ,jos, pe minecate, cu  soarele in fata si visinul in spate. "Zece caldari de visine, -mi-a zis Nina ,- am cules in absenta ta." O roada record. M-am gindit la visin, la ranile, batrinetile si bolile lui ,am inchis ochii si am recitat din sonetele lui Shakespeare, -"ca timpul miscator tiraste vara si in hidoasa iarna va s-o indrume" - am lasat uriasa roata de foc a astrului, magma lui sa se scurga in mine, ca un fluid lichid, picatura cu picatura, pina la gheata fricii si osului. Dupa care m-am intors la computer, la patul meu de scris, la masa mea de scris. Unica certitudine in lumea aceasta bulversata de afara.
                                                                      ...
Aseară a fost o ploiță, de la zei, neprognozată de meteorologi. Așa că dimineață am găsit grădina încărcată de rouă.Toate tainele vin din somn. Pe fiecare frunză și în fiecare floare era cîte un strop de soare. Apoi încet soarele s-a ridicat, ca un poem, ca duhul unei rugăciuni. Și-a rămas frunza solitară, să se zbată, să sufere ,să se bucure, să trudească la echilibrul  măreț al Universului.
                                                                    ...
Am urmarit acesti ani cum parintele Mihail Bortă ridica pe ploaie, ger, pandemie in curtea Spitalului Republican de urgenta o bisericuta . Din lut ars la temperaturile Facerii.  Din stejar carpatin. Din tabla de cupru. Din ziduri orbitor de albe , virgine, cu orice unghi calculat, incit , privindu-le mai zilele trecute cum se ivesc  dintre schele, perfecte, mi-am zis : nu stiu  cine i le-a sugerat, dar o asemenea biserica nu trebuie sa aiba sfinti pe pereti. Ea trebiue sa aiba doar Pantocratorul sus si Maica Indurerata jos. Si Psalmii, care rostiti,  sa o ridice ,cu toti suferinzii locului,inclusiv medici, la cerul nevazut.
                                                                  ...
Ma uit de dimineata, dupa o noapte zbuciumata de nesomn , la gradina cu un soi de invidie. Nici o miscare. O adincime infioratoate , de supernova, pulsesza in fiecare frunza a ei. O simt cu osul. Cit de usor se retrage natura in sine , inainte de marile explozii, furtuni, cutremure, schimbari de temperatura. Asa as vrea sa ma retrag si eu , cu fricile si viata mea toata impachetate, la fila de hirtie, pregatindu-ma de revelatiile scrisului.Dar cum?

luni, 29 iunie 2020

VARA

Am deschis geamul. Se rumenesc si visinile. Printre ciripitul pasarilorl , de la Sfinta Parascheva razbate dangat de clopot. Azi biserica il sarbatoreste pe Ioan Teologul, cel mai iubit  dintre apostoli ,care l-a urmat pe Hriszos pina sub cruce.Citesc in Vietile Sfintilor, scrise intr-o romana veche, cu parfum liturgic, ca Mintuitorul le-a dat lui Iacov și lui Ioan denumirea de “voanérges”, ceea ce înseamnă “fii tunetului”. Cuvintul lor era ca desprins din tunet. Si, ma intreb, unde sint azi acesti fii ai umanitatii, pescari necarturari care sa scrie Evanghelii? Ploua greu si fara tunete, care sa imprastie fricile, in primavara asta.
                                                                             ...
Un copil de la tara s-a inecat in rahat. O veste , care m-a cutremurat. Nu este primul caz. Si nu este o noutate ca toate conacele fastuoase de la marginea Schinoasei isi varsa fecalele in Valea Grecului, ca si cum le-ar varsa intr-un closet de la tara. Dupa cum nu este un secret ca si statia de epurare a Chisinaului seamana cu un urias closet . Toate visele noastre de viitor intretinute de o clasa politica corupta si mincinoasa au incaput in ea. Degraba vor da caldurile si putoarea lor mortala, diluata cu parfum de salcim , ne va inunda pe toti, ca una din cele mai perfecte dezamagiri din ultimii ani. Statul Republica Moldova.
                                                                        ...
Eri vorbeam cu Ana la telefon. A esit in curte
sa traga o gura de aer si m-a sunat. Britanicii au obosit si ei de carantina. Vorbeam si la un moment dat am auzit in telefon un minunat tril de pasare. "Ana, ce-i asta?" - am intrebat derutat. "Pai , aici la Londra , in megapolis se vorbeste ca au cistigat pasarile!"- mi-a zis inveselita. S-au oprit motoarele si au cistigat pasarile. Cinta pasarile la Londra. Este un cistig care ne aminteste cit de mareata este aceasta civilizatie si in acelasi timp cit de fragila.
                                                                       ...
E vara . In visin e un adevarat oratoriu. Pasarile se intrec in cintare. Am luat tioiagul. Am facut citiva pasi prin curte. A fost o iarna grea. Poate cea mai grea de cind m-am stabilit in Schinoasa. Febra imi sta uscata inca pe buze. Ramasitele tusei imi tremura-n voce.O iarna in care m-am gindit la Ana pe care s-ar putea sa nu o mai vad niciodata.Nimic din marile noastre proiecte nu se intimpla asa cum am vrea.Nici macar moartea.Viata are proiectele ei, dezinteresate de noi. Pipai toiagul, ultimul  cerc inchis in lemn, imi birui fricile si pornesc pe traseu spre o ultima vara  zbucnita din iarna. O iarna a fricii si mortii.
                                                                      ...
Azi am parcurs al doilea segment. Vroiam sa o iau si pe Sarah , dar am ezitat. 4,7 km. de-a lungul  celebrului zid din curtea liceului de arte. Nici un condrumet. Nici un fragment muzical ca pe timpuri . Doar la intoarcere pe cararuie mi-a esit in cale un carabus ratacit . Altadata as fi calcat peste el.  Azi insa, dupa o iarna de izolare , dupa "Trageti plugul peste oasele mortilor" de Olga Tokarczuk , l-am luat in palma si l-am slobozit viu printre ierburi. Este si el ca si mine, ca si Sarah  , locuitor al acestei Planete fragile. Are si el contributia lui la viata ei , poate mult mai mare decit a mea.
                                                                     ...
Mica, multicolora, scinteietoare, toate culorile lumii in penetul ei, o frumusete. Isi facea tualeta de dimineata pe firul de telefon. Am vazut-o de pe fotoliu, din coridor si-am dat fuga la bucatarie dupa mobil, s-o fixez, sa impart mai tirziu frumusetea si splendoarea ei cu inca cineva. Cind m-am intors nu mai era.Oare cum se chema? Viata.
                                                                    ...
Facem o pauza. E vara. Si e unica sansa de a ma intilni ,macar imaginar, pentru ca multi nu mai sint, pe miristile vietii cu oamenii pe care i-am iubit sau m-au iubit vreodata cu puterea miimilor.Iata-i plutesc in apele ferbinti ale zarii.  Parinti, surori, prieteni, vecini, profesori, condrumeti intimplatori. Imi iau citeva carti, computerul fara internet, sandalele , camasa de in si ma dau in imbratisarile verii. Verile si caii nu m-au tradat niciodata. Musc din merele varatice.Trag de coamele cailor. Si plec. In galop fericit.Pe cararile veciei. Sper sa ne mai intilnim.Iubirea nu moare, ea nu abandoneaza niciodata. Noi o parasim.

joi, 25 iunie 2020

VIȘINA


Astazi ne amintim de  cei morti. Odata pe cind viata m-a amarit mult si-am vrut sa ma fac scriitor am lasat toate si m-am dus paznic, la un santier de constructie. Asta l-a enervat tare pe tata.Era un om mititel, dar mereu cu multe treburi. A lasat si el toate si-a venit sa ma caute. Nici n-a urcat macar sus, precum obisnuia, in biroul meu de la casa presei.M-a chemat jos si-a zis o singura fraza:"Mai Nelu, tu vezi ce tata mititel ai?" Si-a plecat, ducind un munte de greutati pe umerii lui. Nici astazi nu stiu daca m-a certat, mi-a cerut socoteala sau ba.Un lucru e cert. Fraza asta m-a asezat cu picioarele pe pamint, a devenit antologica, pentru toate situatiile grele care mi le-a dat viata. M-a invatat sa gindesc in paradoxuri. Inainte de Shakespeare. Inainte de Sfintul Apostol Pavel. Inainte de Ionescu. Inainte de Rafail Noica. Sa gindesc si sa rezist, gasind mereu cite un sens.
                                                                             ...
Am prins cu privirea de la geam. Au inflorit dincolo de gard, pe marginea drumului ,irisii. Florile mamei. Avea ochii verzi, ca iarba, si iubea irisii, albastri ca cerul. Asa precum viata. Toate primaverile ii rasadea  in jurul casei, sub stresini, la geam si prag. Si toate iernile ii desena si cosea pe broderiile sale pe care le atirna pe pareti.Din pacate n-am pastrat nici una. Azi , dupa o iarna de izolare , ies sa privesc irisii. Sa pipai iarba si s-o imbratisez pe mama cu-ntreg universul.
                                                                             ...
Bunelul meu a avut doisprezece frati dintre care unul , pilot al armatei romine, a aterizaz cu avionul in plin razboi pe un lan de mazare si-a venit sa-si vada mama. Ceilalti nu s-au intors , doar bunelul . Ei au crescut o sumedenie de copii, care la rindul lor au crescut alti copii pina au implut o Rominie intreaga. Si iata  ca la un moment dat aceasta Romanie, incarcata cu ajutoare pentru criza pandemica , s-a intors acasa. Priveam la uriasa coloana de masini , cum se misca , ca o flotila marina, si-am inceput sa pling. Real. Cu lacrimi mascate pe care stergindu-le soptesc:"Multumesc, Romania!"
                                                                          ... 
Ma trezesc dimineata, ma ridic in coate mahmur de pe pat si primul lucru care-l vad peste geam sint crestele visinului. Sus, tot mai sus urca din humele Dealului. O, zeilor! Si cita visina are ramul anul acesta. E ca un cer incarcat cu stele.Iata Plugul. Iata Carul. Iata Steaua Polara. Iata Fecioara. Iata vara care alearga descult spre mine afara.     
                                                                          ...
Azi dimineata din fata , inca pe somn, sus, peste visin am auzit uruind avionul, primul de la ultimul zbor de Londra. Am stat si l-am ascultat infiorat. Era ca si cum
mi-ar fi sters din auz miile de urlete , de-o iarna, ale urgentei  de pe Grenobl.
                                                                         ,,,
A murit Vlad Pohila unul dintre cei mai buni carturari pe care i-am avut. Adio, Vlad! Stau mut si ma uit la carti.Nimeni nu le-a iubit ca tine. Intr-o zi pe cind in tineretile noastre lucrai la agentia de turism si-i duceai pe romini in Tarile Baltice, Piter am mers ca sa-mi dai un volum de Mircea Eliade. Inchirieai o cameruta in partea veche a orasului. Intotdeauna ti-au placut lucrurile vechi si trainice.Ce-am vazut acolo m-a cutremurat. Carti pe podele.Carti pe masa.Carti pe pat.Carti pe geam. De parca te-ai fi aflat intr-o mare constructie. Acum cind se coc ciresile ai luat si te-ai dus asa , grabit si cu o carte subsuoara cum erai intotdeauna , dintre noi. Probabil casa ta era gata. O casa cu pereti de carti, acoperis de vis si ingeri la geam. Drum bun draga Vlad.Spre casa veciei. Jerbe de lumina in calea ta.
         

luni, 22 iunie 2020

CIREAȘA AMARĂ


Țigănești. Săptămîna Patimilor. De data asta am stat doar cîteva ore în mănăstire. Așa-s vremurile. Și iată că la întorcere , în amurg, înainte  ca Lena , cumnata mea, să apese pe accelerator,  ne-am pomenit în față  cu un omulean îndrăzneț. ”Mă luați ?” - s-a aplecat el peste parbriz.”Îcotro?„ - l-am întrebat.” ”Pînă la șleahul Ialovenilor!„  Nu-mi plac condrumeții întîmplători. Mai ales pe timp de pandemie. Lena însă a schițat un semn de încuviințare. Deaceea pe drum , hurducăindu-ne pe serpentina de pădure, am tăcut încruntat. Abea sus , cînd mașina s-a urcat și-a accelerat pe betonul șoselei, m-am decis să-l inspectez :„ Cine ești , omule?” ” Sînt lucrător cu ziua.” - a luat el bucuros capăt de vorbă. ”Așa?„ - am devenit curios,  - și cum e?” "Independența m-a prins fercit într-un sătuc din Florești . Aveam o soție ca o floare și patru copii , - s-a deschis el  deodată, - dar copiii creșteau și a trebuit ,ca să-i ridic, să plec la Moscova.” De fapt, își  povestea viața. Și se vedea de departe că nu era la prima ei istorisire. Era un fel al lui de ai căuta sensul. Ai pipăi rosturile. „O, Moscova ! Cîte fețe are orașul acesta. Trebuie să le cunoști  pe toate ca să-ți dai seama ce înseamnă viață. Veneam , plecam, aduceam bani, tot mai mulți bani , niciodată  deajuns. Pînă cînd,  femeia n-a răbdat :„Plec în Italia! Am să fac eu bani.” A plecat și nu s-a mai intors. Pe deasupra a mai luat și copiii cu ea.” Aici a tăcut, îndelung, aruncîndu-și privirile peste portieră la dealurile molcume care se scurgeau pe alături. Credeam că a sfîrșit. Motorul duduia  indiferent. Era o poveste de viață arhicunoscută , trasă la indigo din realitatea noastră, care circulă  prin mai toate satele . Cîndva la ea s-a plîns. Acun , la  drum, însă, împletită  cu monotonia motorului, m-a cufundat doar într-o toropeală ciudată. Și poate că ași fi adormit. Dar la un moment dat, adunîndu-și gîndurile  din cîmpia sură ,condrumețul meu  s-a întors și-a rostit :„ Și de atunci am urît străîntățile. Moscova . Milano . Londra. New York. Tot Raiul Global.  De atunci  călătoresc acasă, cu masini de ocazie, de la un stăpîn la altul, în căutare de muncă. Mai mult prin mănăstiri. Acolo găsesc întotdeauna un pat de dormit și un blid de linte. Sînt unicile locuri unde munca și-a păstrat splendoarea ei de odinioară. Munca nu trebuie să aducă profit. Răsplata ei e bucuria” Acest final  m-a infiorat. Mai ales că el deodată a început să se pipaie pe la buzunare și-a  strigat alarmat spre Lena :„Stai! Aici cobor, la schitul părintelui Vasile!”  Lena a frînat brusc. ”Lasă omule, - am sărit eu cu dorința confuză de a face un bine în Săptămîna Patimilor, - crezi în Domnezeu?„   Era mai mult o întrebare pentru mine la care el, cu o mină spriginită pe genunchi și alta rătăcită în buzunar, a cumpănit o clipă și-a zis:„ Nu știu. Uneori nu. Alteori da.” „Chiar și atunci cînd vezi că ți-a luat femeia, copiii, masa, casa, totul ? ” O, da! Atunci cel mai mult!” A spus asta, a deschis portiera și-a eșit. Pe marginea șoselei a aburcat rucsacul pe spate, ne-a făcut un semn cu mîna și-a pășit neclintit pe drumeagul de țară , spre un schit care se ițea singuratec, departe sub o margine de pădure. Am stat și l-am urmărit pînă s-a contopit cu întunericul. Apoi Lena a pornit motorul și ne-am mișcat prin noapte, fiecare cu gîndurile la copiii și familia lui..
                                                                         ...
 Tot de pe fereastra, din singuratatile chiliei si internetului, inainte sa cobor la bucatarie. Arunc o privire mai intii la cerul de sticla, apoi o cobor peste visinul incremenit, lunec mai departe cu coada  ochiului spre ciresul care se iteste de dupa colt si, spre surprinderea mea,  descoper un ram impovarat. Iata si rodul dospit al ingheturilor vernale, al ascezei pandemice. Ciresele. Taina. Marele meu prilej de comumicare pe viu, aici in Dealul Schinoasei , la inceput de vara , cu Ana, cu Veronica ,cu prietenii, cu toata lumea si viata reala , cu gust de cireasa amara impartita din palma, pe care o iubesc pina la disperare.    
                                                                            ...
Sarah. Simte cind sint trist. Vine linga pat , se aseaza, se face colac , isi sprigina botul pe labe, si ma priveste tinta , cu ochi adinci, negri caprui , tremuratori care sesizeza si cuprind orice miscare launtrica de sentiment si de gind ce ma tulbura. Este mai mult decit mi-ar vorbi. Pur si simplu devine tristetea mea.

    

vineri, 19 iunie 2020

MALUL

Nebunia florii in aceasta dimineata, deocamdata fara albina. Si albastrul infinit al cerului, sa dai cu mina. O frumusete orbitoare , aproape asasina.
                         ...
Psalmul 3. De citi ani il spun in confort ? Abea azi , in izolare doar, am desoperit  frumusetea si splendoarea lui milenara:"Nu ma voi teme de mii de noroade care imprejur ma inconjoara, Scoala Doamne , mintuieste -ma Dumnezeul meu!" Cu ce pot fi masurate gindurile si fricile noastre pandemice decit cu "mii de noroade" si cum putem scapa din captivitatea lor,  in aceasta deruta planetara , decit cu spriginul Domnului? Chiar daca nu credem.
                                                                          ...
Arde Valea Grecului. Stilpi negri de fum se ridic peste infloririle ei. Are Iosif Brodschyi o poezie superba in care spune asa :" Eu am intrat in  loc de fiara in cusca ". Asa am facut si noi pe timp de pandemie. Doar ca nu putem rezista. Si atunci , neam de poeti, esim ca sa punem foc la ceva. In loc de poezie.
                                                                         ...
E vint. Petale de cires, in lipsa masinilor , au impinzit drumurile din Dealul Schinoasei. Neclintite . Curate. Imaculate. Ca niste constelatii. Cerul a coborit pe pamint. Tineti-va de cer.
                                                                        ...
Am tras scaunul din bucararie la perete si inainte de ami bea ceaiul , am urmarit , prin sticla aburita, prasadul de la geam. Demult n-am facut acest lucru. Stiti care e cel mai maret lucru in Univers? Zborul unei albine din floare in floare. Venea, se ducea, iarasi venea. Ca o iubire. Poate ca era o familie, dar poate ca era singura. Nu pot sa stiu. Si ce cauta acolo, in ram atit de devreme? Tesea. Poate copilaria mea cea desculta? Dar poate ca rostul acestei civilizatii  , care iata, sus, pe Grenobl ,sub
roata de masina globala , se anunta a fi cea mai dramatica din cite au fost.
                                                                        ...
 In aceste zile  ,cind frica ne-a incoltit pe toti. Cind pare ca totul e pierdut. Cind stam inchisi , cu ochii pe primavara de afara.Dumnezeu nu ne-a parasit. Este poate ,desi nu-l vedem , cel mai aproape de noi.Este in chilia noastra.Este in chiar inima frinta a fiecaruia. Iata-l se urca pe cruce , iata i se tintuiesc bratele , iata-L ca striga insingerat. Hai sa strigam si noi , iubitii mei prieteni , impreuna cu El:" Eli, Eli , lama sabahtani ?" Pentru ca doar cei care cred nelimitat razbat spre inviere. Paste fericit!
                                                                      ...
S-a dus floarea. Toata. S-a topit ca o frica, in nimic.Si-a aparut frunza. Nemuritoarea frunza din Drealul Schinoasei. Parca aceiasi. Si parca alta. Cu un sunet sec, aproape sintetic, fara de ploaie si de framint.
                                                                    ...
In fiecare dimineata imi prepar casa de ovas in bucatarie si stau cu ochii pe uriasul mal  de escavatii, turnat amenintator inspre mine, de-a lungul soselii Grenobl, direct peste copaci. Doar virfurile lor scheletice, ca niste peregrini , au licarit toata iarna din lut. Credeam c-au murit. Dar n-au murit, in ciuda valului de minciuni ale autoritatilor cu privire la acest mal, a faptului ca nimeni nu stie pina azi cine a facut treaba asta, au inverzit. Ba cite unul, mare taina , a si inflorit. Deci nu sint singur inca, mai traiesc.
                                                                 

vineri, 5 iunie 2020

POLENUL VIEȚII SI MORȚII

Da, Dumitru Crudu mi-ai furat finalul. N-ar fi trebuit sa deschid azi internetul.N-ar fi trebuit sa citesc  postarea ta despre Olga Tokarczuk , pentru ca n-am terminat lectura romanului . Oricum ,"Poarta-ti plugul" despre care scrii este atit de profund ,incit mi se pare ca voi ramine pentru multa vreme in ea.Cineva m-a luat, desprins de materie, si m-a pus intr-o carte, cu toate betesugurile , lucru care se intimpla rar cu mine. Voi inchide-o ca sa revin neincetat la naratoare. Ca scris. Ca om. Ca suferinta. Cautind un final fericit. Multumesc!
                              ...
Aseara , pe cind imi boteam, ca pe o hirtie gindurile si perna sub cap, chinuindu-ma sa adorm ,au inflorit abricosii la geamul meu. Tocmai cind ,dupa o iarna calda, subtropicala, temperaturile au scazut sub zero. Aseara la geamul meu, subravegheati de planete, abricosii mei au dat o lupta mortala cu moartea. Sa speram c-au invins. Ei intotdeauna au fost mai puternici si mai optimisti decit mine.
                                                                   ...
Dragii mei prieteni, vreau sa va zic ceva: eu stiu ce inseamna singuratatea, izolarea, statul acasa. In anii acestea din urma le-am invatat ca pe Tatal Nostru. Le stiu pe dinafara ca pe marii poeti. Ca pe multele mele betesuguri. Singuratatea inseamna disperare. Izolarea este frica ,in milioane de ipostaze, pe care de fiecare data a trebuit sa o traesc pina la capat ca sa-mi pot intilni copilul pe care credeam ca n-o sa-l mai vad niciodata in pragul casei. Sau scrie un text nesperat. Sau sa admir un cais inflorit.E greu, dar alta cale spre frumusetile lumii nu exista.Decit prin uriteniile ei.Acesta e pretul.
                                                             ...
Gena crestina. Asa scrie preotul   Octavian Moșin. Ce frumos. De asta avem nevoie cei nascuti intro era a clonelor si armelor  biologice letale, azi , pe timp de molima  si panica,  ca sa ne invingem fricile.De cel mai vechi instinct de supravietuire .Mecanismul subconstient al genei crestine.
                                                            ...
Iarasi se anunta temperaturi sub zero.Caisii mei pelerini , cel tinar si cel batrin, pudrati cu polen, de parca s-ar tinea de mani. Jos iarba, inca arsa pe virfuri, sta patulita ,ca dupa o febra virala prelunga, dar la radacina de acum e vie, de un verde intens. Magnolia arde-n vapai, alungind intunericul. Firea intrega aliniata la miscarea planetelor sta si asteapta semnalul lui Marte. Din fiecare mugure e gata sa zboare cite o pasare. Undeva sus ,peste deal a uruit un avion. Mai zboara, inca mai zboara, poate pustiu...
                                                               ...
Ttaiesc pe o strada cu case multicolore.Anul trecut  vizavi  de mine, pe un loc viran , a mai apatut una, pentru citeva familii , urita si galbena. Toata vara a sunat bolgarca acolo ,in disonanta cu scrisul si lumea. Acum, dimineata devreme cind ma scol si seara tirziu cind ma culc, dar si in noptile de nesomn , de pe patul meu de veghe , asa cum stau intins pe intuneric cu gindurile grele, se vede un geam mereu luminat la etaj. Nu stiu cine locuieste acolo. Poate ca intro zi o sa ma duc si-o sa-l salut, zicindu-i: "Multimesc!" .Dar poate ca n-o sa ma duc. E deajuns ca acolo traieste cineva. Ca e viata. Si viata e nemuritor de frumoasa.
                                                                  ...
Totul a inflorit. Din sura vesnicie cum spune Magda Isanos .Am vrut sa es. Sa m-a bucur de acest triumf al copacilor .Dar n-am esit. Mi-a fost frica. Am ezitat. Am stat in casa si am numarat pasii. 7200.In sus , in jos , prin toate colturile, pe traseul soarecilor, de la biblioteca si pina la cosul de gunoi. Iar in jur , peste geamuri si drum, ca intr-un paradis interzis , sau furisat cite un ratacit si roiuri de albini, purtind polenul cel viu al mortii si vietii.                                                        ...

sâmbătă, 30 mai 2020

PERDEAUA

Altele erau diminetile cind ma trezeam si aveam sentimentul ca sint vesnic.Mai putin sure si fara perdeaua tremuratoare de frica la geam ,pe care trebuie sa o dau intro parte si sa privesc lumea, ca odinioara, in neintrerupta inlantuire.
                     ...           
Și iată că iarăși a venit dificilul moment al alegerii. „De data asta băiete faci cum îți spun eu, ai priceput? - mi-a zis tata acru, bănuind că s-ar putea să nu-l ascult, - te duci la Bălți, la matematici!” Avea dreptate. La Bălți, la matematică, era sora lui, Lidia, Liusea cum îi zicea tata cu dragoste și cum o alinta toată lumea. O știam bine. Deși mai mare ca mine, cu vreo opt , unsprezece ani  sau poate chiar mai mult, apucaserăm să copilărim cîțiva ani fericiti împreună. Mama obișnuia să ne lase în grija ei de obicei verile, pe timpul secerișului , cînd tata abandona grajdul și caii și relua obișnuita lui Odisee prin marile orașe  ale Uniunii : Piter, Moscova, Riga. Numai pe unde n-a umblat el ,facind negot.  Cu ceva trebiia să ne hrănească și scoată în lume. Sa ne dea scoala. Își umplea tacticos valizele cu pere abea date în copt și dispărea. Iar peste scurtă vreme apărea Liusea. ”Liusea! Luisea!„ - îi strigam noi de departe, sărind în picioare și alergînd spre ea de cum o vedeam întrînd pe ușă. Ceva în făptura ei ne tulbura și ne entuziasma. Poate că mersul , ușor și suav, cînd mergea parcă scria. Era o caligrafie a ierbii în mersul ei. Sau poate că mai presus de toate blîndețea și blaginătatea ei, care se așeza ca un balsam pe rănile și nedreptățile copilăriei noastre.Linga ea se puteau indura toate suferintele lumii. Toți o iubiau. Frații. Bunicii. Întreaga comunitate stabilită între cele două dealuri preistorice de la izvoarele Răutului. Dar mai cu seamă noi copiii. Ca pe  o unică posibilitate  de a scăpa  nevâtâmați din  urzeala unor instincte și patimi vechi, care uneori,  doar la un simplu cuvînt , izbucneau din comportamentul aparent blînd al adulților și se revărsau peste noi amenințînd să ne înghită. N-am înțeles niciodată cum un instinct  primar de ura se poate declanșa la o nevinovată poznă de copil și mai ales cum pe parcurs acest instinct uită de această poznă, devine ură curată, nemotivata, gata să șteargă totul în fața ei.Nici mama probabil care s-a ciocnit nu odată cu el. ”Să fiți cuminți!„- ne îndemna mama și aburcînd merindele pe umăr, dispărea. Asta era lectia ei de viata. Iar Liusea,  zvîcnea viu , ca o veveriță, și-n cîteva clipe era sus, în prăsadul de la streașina casei. Acolo, pe patul de vară al tatei, tronul lui temut, îi plăcea să ne urce , unul cîte unul.  Urcam, ca într-un cuib de păsări. În inima fricii noastre. Copacul acela se cocea devreme. O miroznă pătrunzătoare plutea peste el. Perele, galbene, licăreau prin frunziș, iar Liusea băga mîna-n sîn , și la un moment dat , potrivindu-si vocea la foșnetul frunzei, scotea o carte și-începea să citească o poveste, o întîmplare oarecare. Nu știu cîte povești ne-a  citit . Nu ștuiu cîte cărți au încăput în sînul ei. Cu siguranță însă , sînt convins încă pînă acum,că din cuibul acela de frică de unde tata ne supraveghea in continuu, din paradisul acela de sub streașina casei,  s-au născut , au crescut și-au rămas în memoria mea pentru vecie  Spînul lui Creangă, Micul prinț al lui Exupery, rățușca urîta a lui Andersen, o mulțime de alte personaje cheie ale lumii fără de care  astazi aș fi fost extrem de sărac. Da numai poveștile? Mai erau și călătoriile tatei, pățaniile lui din aceste călătorii pe care la un moment dat le-am indragit, am început să le așteptăm mai mult decît orice poveste. Tata fabula miraculosc, reusind de fiecare data la intoarcere sa sfîrșeasca patania cu niște daruri reale ale civizației, ba o bicletă cu trei roate, ba un rînd de hăinuțe. Anume aceste daruri m-au făcut să înțeleg precoce ,că unica  șansă de fericire a copilariei mele promiscuie, guvernate de frici si instincte obscure, inainte de-a ma fi pierdut si transformat intr-o bruta, este s-o împletesc cu imaginația. Cu fila de carte. Cu visul. Textul. Și din acel moment am început să citesc.Să înghit toată biblioteca satului.Și să aștept.
                                                                           ...
O biserica mica, din lut, cu un soare galben, obosit, pe acoperisul ei de cupru, si-a luat eri zborul din curtea Spitalului de Urgenta. Ca o pasare. Schelele au cazut si-a ramas doar minunea zborului.
                                                                         ...
I-am scris pe mesenger lui Dumitru Crudu: "Frate, spune-mi ce sa aleg din Tokarczuk?" A raspuns: "Poarta-ti plugul peste oasele mortilor" . Eri am deschis cartea si azi sint la pagina 68. De dimineata pe mintea proaspata, am parcurs fragmentele, pe care le-am insemnat ieri cu creionul. Iata o fraza germinativa :"realitatea a imbatrinit". Sau alta, mai la vale: "lumii i-au cazut petalele". Adevarate tururi de forta face scriitoarea in aceste pasaje .Merg insufletit mai departe. Presimt cutremurul. Multumesc, Dumitru Crudu. Esti cu adevarat un lup al cititului si scrisului.

luni, 25 mai 2020

SCRISUL DE LIBELULĂ

Recitesc "Ramasitele zilei" de britanicul Kazuo Ishiguro,detinator al Nobelului pentru 2017 mi se pare, intr-o traducere perfecta de Radu Paraschivescu.Dabija imi spunea ca dupa asemenea lecturi se simte inspirat, debordeaza..Eu nu, dupa asemenea carti uriase ma inchid, pierd pofta de scris.Scrisul meu devine unul de libelula.Ca sa-mi revin trebuie sa-mi iau o pauza de gindire.Sa citesc ceva de acasa, autohton.
  ...
Sint perioade cind diminetile respir si deschid computerul cu un fior de neliniste. Scriu si sterg. Sterg si scriu. Dupa care inchid. Alta as fi vrut sa scriu. Mai adevarat decit viata. A doua zi reiau exercitiul de la inceput, cu aceeasi exigenta. Este de fapt frica de a nu mai putea scrie. Au mai trait-o si altii. A doua dupa frica mortii. Daca nu chiar prima. Pentru ca, daca nu mai poti scrie, care e sensul?
                                                                                ...
Altele erau diminetile cind ma trezeam si aveam sentimentul ca sint vesnic.Mai putin sure si fara perdeaua tremuratoare de frica la geam ,pe care trebuie sa o dau intro parte si sa privesc lumea, ca odinioara, in neintrerupta inlantuire.
                                                                              ...         
Și iată că iarăși a venit dificilul moment al alegerii. „De data asta băiete faci cum îți spun eu, ai priceput? - mi-a zis tata acru, bănuind că s-ar putea să nu-l ascult, - te duci la Bălți, la matematici!” Avea dreptate. La Bălți, la matematică, era sora lui, Lidia, Liusea cum îi zicea tata cu dragoste și cum o alinta toată lumea. O știam bine. Deși mai mare ca mine, cu vreo opt , unsprezece ani  sau poate chiar mai mult, apucaserăm să copilărim cîțiva ani fericiti împreună. Mama obișnuia să ne lase în grija ei de obicei verile, pe timpul secerișului , cînd tata abandona grajdul și caii și relua obișnuita lui Odisee prin marile orașe  ale Uniunii : Piter, Moscova, Riga. Numai pe unde n-a umblat el ,facind negot.  Cu ceva trebiia să ne hrănească și scoată în lume. Sa ne dea scoala. Își umplea tacticos valizele cu pere abea date în copt și dispărea. Iar peste scurtă vreme apărea Liusea. ”Liusea! Luisea!„ - îi strigam noi de departe, sărind în picioare și alergînd spre ea de cum o vedeam întrînd pe ușă. Ceva în făptura ei ne tulbura și ne entuziasma. Poate că mersul , ușor și suav, cînd mergea parcă scria. Era o caligrafie a ierbii în mersul ei. Sau poate că mai presus de toate blîndețea și blaginătatea ei, care se așeza ca un balsam pe rănile și nedreptățile copilăriei noastre.Linga ea se puteau indura toate suferintele lumii. Toți o iubiau. Frații. Bunicii. Întreaga comunitate stabilită între cele două dealuri preistorice de la izvoarele Răutului. Dar mai cu seamă noi copiii. Ca pe  o unică posibilitate  de a scăpa  nevâtâmați din  urzeala unor instincte și patimi vechi, care uneori,  doar la un simplu cuvînt , izbucneau din comportamentul aparent blînd al adulților și se revărsau peste noi amenințînd să ne înghită. N-am înțeles niciodată cum un instinct  primar de ura se poate declanșa la o nevinovată poznă de copil și mai ales cum pe parcurs acest instinct uită de această poznă, devine ură curată, nemotivata, gata să șteargă totul în fața ei.Nici mama probabil care s-a ciocnit nu odată cu el. ”Să fiți cuminți!„- ne îndemna mama și aburcînd merindele pe umăr, dispărea. Asta era lectia ei de viata. Iar Liusea,  zvîcnea viu , ca o veveriță, și-n cîteva clipe era sus, în prăsadul de la streașina casei. Acolo, pe patul de vară al tatei, tronul lui temut, îi plăcea să ne urce , unul cîte unul.  Urcam, ca într-un cuib de păsări. În inima fricii noastre. Copacul acela se cocea devreme. O miroznă pătrunzătoare plutea peste el. Perele, galbene, licăreau prin frunziș, iar Liusea băga mîna-n sîn , și la un moment dat , potrivindu-si vocea la foșnetul frunzei, scotea o carte și-începea să citească o poveste, o întîmplare oarecare. Nu știu cîte povești ne-a  citit . Nu ștuiu cîte cărți au încăput în sînul ei. Cu siguranță însă , sînt convins încă pînă acum,că din cuibul acela de frică de unde tata ne supraveghea in continuu, din paradisul acela de sub streașina casei,  s-au născut , au crescut și-au rămas în memoria mea pentru vecie  Spînul lui Creangă, Micul prinț al lui Exupery, rățușca urîta a lui Andersen, o mulțime de alte personaje cheie ale lumii fără de care  astazi aș fi fost extrem de sărac. Da numai poveștile? Mai erau și călătoriile tatei, pățaniile lui din aceste călătorii pe care la un moment dat le-am indragit, am început să le așteptăm mai mult decît orice poveste. Tata fabula miraculosc, reusind de fiecare data la intoarcere sa sfîrșeasca patania cu niște daruri reale ale civizației, ba o bicletă cu trei roate, ba un rînd de hăinuțe. Anume aceste daruri m-au făcut să înțeleg precoce ,că unica  șansă de fericire a copilariei mele promiscuie, guvernate de frici si instincte obscure, inainte de-a ma fi pierdut si transformat intr-o bruta, este s-o împletesc cu imaginația. Cu fila de carte. Cu visul. Textul. Și din acel moment am început să citesc.Să înghit toată biblioteca satului.Și să aștept.

miercuri, 20 mai 2020

PÎNĂ LA VARA

Eri familia, prietenii si cei apropiati l-au inmormintat pe remarcabilul publicist Ion Tibuleac de la fostul saptaminal "Cultura". Tatiana Țîbuleac, fiica sa , scrie pe facebook ca a plecat impacat. Nu stiu cum se moare impacat. Poate doar sfintii stiu si pot asta. Mai ales ca in loc sa fie inhumat dupa merit in cimitirul de pe srada Armeneasca , asa cum s-a intimplat cu majoritatea echipei de la "Cultura", de la Zenon Reabosapca pina la Victor Teleuca,  a fost dus de catre autoritatile noastre pe un deal sterp de la Sfintul Lazar.Acolo unde urla lupii si sufla vifornita. Dar, ca sa intretin ideia Tatianei ,imi amintesc ca in anii de dupa independenta, cind s-a stins "Cultura" si noi ne-am imprastiat ca niste potirnichi, intr-o zi, la oprirea de troleibus, vizavi de statuia lui Stefan cel Mare, ma intilnesc cu Ion Tibuleac, impacat cu sine cum scrie Tatiana si cu un buchet de crizanteme in mina. "Ioane, cine e fericita?"- am dat eu sa-l imbratisez. "Care fericita, a murit Sergiu Manea ?! " mi-a zis el si s-a retras oripilat. Am impietrit pe loc. Sergiu era cel mai mare ptieten al meu. N-am sa descriu aici acea inmormintare. A fost poate una din cele mai tragice in viata mea.Fapt este ca daca nu era Ion Tibuleac cu florile asa si nu l-as fi condus pe prietenul meu in ultimul sau drum.Si pentru ca a venit vorba de flori , casa aceasta a presei din centrul Chisinaului, care acum se scalda in lumini pe timpuri era poate cea mai urita din urbe.Semana cu un cavou. Sau mai curind cu o camera de gazare. Se fuma pe ruptele in ea.Fum in cabinete. Fum pe coridoare .Fum pe scari.Fum in toate ungherele. Fum la toate subsuorile incit nevestele aproape ca nu-si primeau barbatii seara acasa. Asa erau vremurile , toti scrieau cu tigara.Si doar in biroul lui Ion Tibuleac aerul era pur si inalt, bucovinean, aproape de munte, mirosea a muscate si levantica, a musetel si salvie.Ion scria cu florile. Si probabil de asta , plecind in concedii incredinta cheile biroului doar Lidiei Berstein, o dactilografa evreica,tacuta, de credinta veche, prafuita, iudaica, care aproape ca nu vorbea, de parca nici n-ar fi fost in  redactie. Intr-un an insa evreica s-a imbolnavit.Si atunci l-am vazut , prin sticla, in prag de concediu cum se framinta indelung la usa biroului meu: sa intre sau sau sa nu intre. A intrat:"Stii, florile...te-as ruga!" "Cu placere!" - i-am zis luind cheile de la el. A fost un gest de incredere  absolut unical care mi s-a oferit in viata aceasta. Asa ca eri de ziua inmormintarii lui, legat de pat de o crunta raceala, am crezut si mai cred si azi ca am comis o mare tradare cind am ezitat sa ma ridic si sa-l conduc in ultimul sau drum. Dar draga Ioane! Si draga Tatiana. Viata nu moare.Nici aici pe pamint.Nici in noosfera. Vor trece citeva luni, va da soarele si acolo ,pe mormintele sterpe de la Sfintul Lazar va razbate iarba, deasa ca peria.Asemeni scrisului pur al lui Ion si al lui Sergiu , si al tau Tatiana ivit de sub muntii de moloz al vremurilor urite pe care le-am trait. Atunci voi lua doua crizanteme si le voi pune la radacina erbii de pe aceste morminte. Ca un argument ca cei care scriu cu florile si cu iarba nu mor niciodata.
                                                                         ... 
In fiecare dimineata ma dau la geam si caut prin semiintuneric  toiagul.Sta la locul lui.Nimic nu-l clatina ,nici ploile, nici vinturile , din firida portii. Sta si asteapta deschiderea traseului de vara .Iar pe traseu, la liceu, subt un scaun parasit ,ma asteapta o furnica.Intr-o dimineata am numarat cum s-a intors de o suta de ori ca sa poarte o coaja de piine.O, de-as putea ridica asa rugaciunile mele. Ori textele mele. Sau vointa de viata.Pina la vara. As fi perfect fericit.
                                                                              ...
Vin zile cind somnul devine un lux. Am invirtit de cu seara pe degete pastila rozalie,impartita in doua, s-o iau sau sa n-o iau.Am pus-o la loc.Nu stii niciodata cind vine somnul, acest mare dar al zeilor. Parca cei cinci kilometri parcursi ar fi trebuit sa-i imbuneze. Dar n-a fost sa fie. Ratiunea lor e alta. A urmat o noapte de ginduri grele. Pe an ce trece ,ma conving ca din toate singuratatile cea de noapte e cea mai cumplita.
   

vineri, 8 mai 2020

PRIMA CURSĂ DE LONDRA

Colac de la Volodea. Am rupt o bucla si am inghitit. Mi s-a oprit in git. O farimitura aspra si noduroasa. Ca insesi viata. Doamne, cite lucruri am invatat de la el. Sa rabd. Sa astept. Sa sofez. Dar mai ales sa tac. Era in stare sa parcurga mii de kilometri si sa taca. Cu ce-si implea el capul pe o asemenea primejdioasa monotonie?N-am sa stiu niciodata. A plecat pentru totdeauna.
                                    ...
Azi avem cea mai scurta zi din an: 8 ore si 50 de minute. V-ati bucurat de lumina?Priviti macar apusul. Este varianta prescurtata a zilei. Iar uneori , de aici din Dealul Schinoasei, de unde urc si coboara avioane, chiar firimitura fascinanta a vietii.
     ...
Dupa ce a stat o zi , sub scaun, si a plins a  iesit. S-a ridicat, scuturindu-si blana,  si-a plecat in noapte. Credeam ca dimineata se va intoarce. Nu s-a intors. Acum am inteles ca isi cauta stapinul. Si in aceasta sfinta pornire a lui nu era nici o forta care sa-l opreasca. Nici noaptea. Nici foametea. Nici frigul. Nici singuratatea. Nici frica. Nici moartea. Nimic. Doar maretia iubirii .
                                                                   ...
 E labrador, fata. Si copiii, dupa ce au cumparat-o de undeva din suburbii , au vaccinat-o si i-au dat numele de Sally. Este un diminutiv feminiin al vechiului nume ebraic Sarah , foarte popular in SUA si Regatul Unit , care la origini are semnificatia de printesa. De aici si exigentele, intai sa o scot la fiecare doua ore afara , apoi sa comunic cu ea, lucru exasperant pentru mine care m-am deprins sa tac cu saptaminile. Sa speram insa ca ne adaptam si-mi fac un prieten.Caci altul viata, zgircita si economa, nu mai are de unde si cind sa-mi dea.
                                                                ...
Au plecat. Cu prima cursa de Londra. Azi dimineata din obisnuinta am strigat de pe scari: "Ana!" Si mi-a raspuns doar ecoul. Cumplite aceste plecari. Au trecut atitea ani
 si nu ma pot obisnui nicidecum cu ele. De parca ar zmulge ceva din adincul meu, cu tot cu carne, deschizind o rana care nu se va inchide deplin niciodata.
                                                              ...
Daca simtiti cumva ca viata, sau gindurile, o iau razna, la vale. Faceti-va drum spre vrafurile de bliduri din bucatarie. Nu le lasati sa va depaseasca.Nici o zi. Nici o secunda.Lichidati-le! Lasati loc liber. Asta imblinzeste egoul si reda increderea in sine.Si-n cei pe care-i iubiti.
                                                              ...
Concentrati pe Grigore Vieru parca am uitat in aceste zile de Petru Carare. Ca poate a avut si el geniu. Ca ar fi implinit si el optzeci si cinci ani de viata. Oricum , in zilele cele mai negre, pe marea vietii, pluta lui Petru Carare,credoul lui, trebuie sa recunoastem, ne-a ajutat pe toti sa luam cite o gura de aer, ca sa nu cadem si pierim in adincuri. Chiar si pe Grigore Vieru.

sâmbătă, 25 aprilie 2020

BALADĂ DINTR -O ALTĂ VARĂ

De obicei , cind am treburi, es in oras cu Lena sau cu Veronica. Cu Nina, care e mereu ocupata, es foarte si foarte rar. Doar cind avem de facut ceva impreuna. Eri am esit si miscindu-ne in deal, prin traficul incilcit si nervos, mi-am aruncat fara sa vreau privirea peste miinile ei de pe volan. De parca le-as fi vazut prima oara. Erau ca niste pasari care dupa un zbor maret, de-o viata, au coborit si s-au asezat obosite, sa caute drumul .
                                                                            ...
 A venit Ana , la un interval de jumătate de an de la sărbătorile pascale. Este cea mai grea asteptare a mea din ultimul timp. A trebuit mai întîi  să vină la cireșe. Apoi toamna să guste din poame. Apoi să dea cu piciorul pe acasă de la o nuntă în Sibiu unde s-a aflat. Apoi de ziua mea. Dar n-a venit, au împedicat-o călătoria în Cuba , achiziția noului apartament, etc. pe care istorisindu-le s-a îndreptat spre pianul părasit din salon , l-a șters de praf și dintr-odată a prins să cînte. La început timid, apoi tot mai apăsat.  Ceva neobișnuit de nou și totodată dureros de cunoscut. Abea atunci cînd melodia a fulgerat geamuile și clătinat acoperișul, urcînd la cer, am realizat că este de fapt ” Balada unei alte veri„  de Yann Tiersen. O veche și iubită melodie a ei, pe care acum, prin strainatati , a dus-o la desăvîrșire. O asculatam vrăjit și mă gîndeam că nu se pierde casa aceasta din Dealul Schinoasei. Atîta timp cît copiii se mai întorc la ea, oricit de rar, nu moare.
                                                                           ...
Nu am pasaport romanesc. Dar sint roman.In toti anii acestea am carat carti romanesti cu sacul. Am simtit cu toti porii impilarea serviciilor de securitate, de la veceurile publice si pina la telefonul de acasa. Am suferit pentru Romania. Ca intr-un esec personal. Sper, inca mai sper , ca Presedintele Iohanes in noul sau mandat sa-mi dea acest pasaport fara a ma fi umilit prin diferite instante.La multi ani, Romania ! La multi ani suferinta dulce si viata a mea.
                                                                        ...
"Impresii despre carti" face o prezentare fabuloasa  aici pe Fb. romanului "Serotonina ". Traim intr-o lume modelata de reclame. Se pare ca anume dupa o astfel de publicitate l-am citit si eu. Sigur, m-am dat usor. Dar este totusi o carte buna.Desi nu pentru orice cititor, mai ales depresiv. De aceea cei care o propaga ar fi bine sa-si arate chipul.De exelmplu eu, pina sa purced la a doua lectura, cum mi se recomanda, m-as gindi mult daca sa-i iert autorului gluma cu moldoveanca in chip de salvatoare a fermierului francez ruinat si parasit de sotie. Stiti la ce m-am gindit eu cind am inchis cartea ? La incapacitatea omului modern de a iubi. Pentru ca despre asta e cartea lui Michell Houellebecq .Despre acest om, fara timp , al lui Heidegger sau al nimanui. Dar daca tocmai moldoveanca simpla, rudimentara este aceea care-l impinge in istorie sa resimta pe prapastioasa muchie de destin dulcetile iubirii ? Ginduri prafuite? S-ar putea.
                                                                  ...
Imperiul Divinitatii. Principiul primitiv stoic considera intimplarea drept o cauza imprevizibila, ascunsa ratiunii umane. Asa ca nu va framintati. Nu va luati  povara. Ascultati-va ratiunea, parte din suflarea zeilor .Asta e ofranda. Orice s-ar intimpla , totul va fi bine. Nu poate Divinitatea sa ne vrea raul.

marți, 21 aprilie 2020

DEZNĂDEJDEA POEȚILOR

Ca sa nu fie nici un fel de suspiciuni.Am votat  Octavian Ticu. Mi-a placut cum s-a prezentat in campanie. A fost magnific. Cineva  trebuie sa spuna adevarul. Si-n parlament. Si-n alegeri. Uneori, ca sa nu murim  , e deajuns si unul.
                         ...
Visinul. Pe la poale e inca verde. Dar crestele sint aurii. Exact ca omul, cind incetineste.
                         ...
Magdalena Munteanu , o preoteasa perfecta , buna mea prietena care odata m-a numit tata , il citeaza azi pe Cuviosul Ambrozie de la Optina:„Dacă vrei să scapi de tristețe, nu-ți lipi inima de nimic și de nimeni." De aur cuvinte. Eu stau insa si ma gindesc in aceasta toamna fabuloasa de ce totusi sa ma lipesc , pentru ca, -iubirea , gravitatia - e regula generala a Universului. Poate m-a lipesc ca frunza , de lut, ca sa nu fiu trist?
                                                                            ...
Inainte de a esi pe traseu am cercetat gradina. S-a ingindurat si ea, ca si mine , dupa ce  flacaii cu drujba au facut curatenie. Totul curge in lumea aceasta. Au disparut abricosii, ciresul lui Druta, iar din ciresul lui Rem a ramas doar un ram si o rana deschisa .Ca inima unui tovaras, din alta lume , care nu m-a tradat niciodata.
                                                                           ...
Maestre , frate Valeriu Gherghel , iti urmaresc blogul , am cartea .Inca la Bookfest, din august , am procurat "Roata placerilor". Esti un cititor fascinant. Pentru ca citesc cite doua, trei carti deodata , acum stau cu "Ierusalimul" lui Montefiori si "Lolita" lui Nabokov , incet sper m-a apropii de ea. Ca de un festin. Mai sper ca poate ne intilnim vreodata cind dai cu piciorul prin Chisinau.Oamenii cartii, acesti peregrini incurabili, intotdeauna au fost niste mari condrumeti pentru mine.
                                                                          ...
Copaci ingropati de vii.Asta am vazut zilele acestea pe Grenobl.Doar virfurile chemate sa atinga stelele mai stircesc neputincioase din lut pe renumita Vale a Grecului.Nu este o metafora.Este o realitate pe care eu , dupa ce   in toti acesti ani am trait si reflectat stoic doar cu un visin la geam , nu am s-o inteleg niciodata. Am sentimentul funest ca aici, in vara aceasta, pe colinele Schinoasei , a fost ingropata o civilizatie.
                                                                       ...
A sunat Ana. O singira data am lasat telefonul  zilele acestea din mina si am coborit jos sa-mi prepar cina. Si-a sunat. Aista e norocul meu. Asa mi-a mers toata viata. Dar e minunat.Stiu ca cineva ma suna ,chiar daca nu razbate.
                                                                      ...
Miercuri invitat de parintele Octavian Moșin m-am intilnit cu tinerii de la biserica USM in cadrul unei seri duhovnicestii. Vorbeam despre rugaciunea neincetata. Si la un  moment dat cineva a intrebat: "Si daca nu va puteti ruga?" "Nu ma rog!" -am zis. Imi pare rau.Trebuia sa adaog:"Deznadajduiesc pina la capat!" Probabil de asta am recitat toata seara, bilbiindu-ma, din marii poeti ai lumii.Pentru ca in deznadejdea lor locuieste Dumnezeu.
                                                                    ,,,
Astazi este ziua mondiala a filozofilor.Iata un citat util de Mahatma Gandhi, pe care mai demult l-am lipit pe usa:"Singurul tiran pe care il voi urma este vocea calma, blinda din mine. " Credeti ca il respect ? Pe naiba. De aceea il reiau in fiecare zi iarasi si iarasi de la inceput.Este un scop totusi , fara de care viata nu poate fi conceputa.

marți, 14 aprilie 2020

MAREA FRICĂ

Astazi Schinoasa și-a luat ramas bun de la postarita. O femeie care parcurge zilnic in această pestriță suburbie a Chișinăului , de la om la om , de la casă la casă un drum de 20 de km, situat între două mărețe dealuri,  vreme de 11ani , cu precizia si exactitatea unui ceasornic. Eri in timp ce impartea ziarele si corespondenta un individ a țîșnit dintr-o  fundatura  și s-a dat la ea, speriind-o de moarte. Noroc că a eșit cineva, altfel o sfîrșea rău.Nu se știe cine-i agresorul. Nu se știe de ce a foast agresată. Că e un vagabond , că e legat de alegeri, că altceva poliția noastră genială va stabili. Pînă atunci azi dimineață un om de la pașii caruia localnicii și-au acordat ceasornicele ani îndelungați, în urma unei nopți nedormite, a decis sa plece definitiv din viața Schinoasei. ”Poate mai rămîi, - a cercat s-o responzabilizeze șefa oficiului, - este vorba de viețile oamenilor ?!„  ”Cum zice Prorocul: că mai bună este viața ta decît viețile?!„ - a ripostat ea cu înțelepciunea mileniilor și aburcînd uriașa geantă pe umăr a pornit neînfruntată în ultimul ei drum , de despărțire cu dealurile și oamenii Schinoasei. Nimeni n-a numărat cîte porți a deschis în această zi. Nimeni nu va ști vreodată dacă s-a vărsat vreo lacrimă la aceste despărțiri. Doar frica, cu miloane de picioare, care lipindu-se scîrbos de ea, asemeni mirosurilor pestilențiale ale capitalei, a însoțit-o tot drumul. Tîrziu de tot a sunat la poarta mea :„Pocita!”- a strigat ea în monitor. Geanta îi atîrna ca o zdreanță pe umăr. Știam pentru ce vine. Zvonurile se răspîndesc în Schinoasa cu iuțeala lumini. Venea ca să mă despart de facturile uriase pentru gaz, lumină, apă și telefoane, de pensiile mizere, de cartile postale ale Anei, de coletele de carti rominesti , de ”Literatura și arta„  de atenționările fiscului,  de veștile despre căderea leului, furtul miliardului si neputintele guvernelor, de chipurile și mesajele electorale minciunoase ale șleahtei noastre politice, niste bucurii si tristeti esentiale, pe care mi le-a adus invariabil doar ea, pe ploaie si vint, in toti acesti ani.O bucata din viata ei dar și a mea pe care nu vroiam s-o cedez. "Pensia!” - a strigat ea insistent  pentru a doua oara , extrapolind mesajul, și chipul ei dintr-odată a strălucit ciudat în monitor, ca un licurici. Ca o speranță sinucigașă atotțiitoare care te face să apeși pe toate butoanele vieții. A intrat ,  s-a asezat  pe fotoliul ei preferat, a numarat banii o data ,de doua ori, i-am numarat si eu, pipaindu-i indelung cu nervurile degetelor, de parca as fi simtit cum peste ele se scurge si se rupe , prelinsa, toata fiinta mea, o sensibila legatura cu lumea, si ridicindu-se a plecat. Ca vara de afară cu parfumul ei din levănțică. Vroiam s-o urmez,   sa-i spun ceva , un cuvint, o vocala . Ceva care s-o opreasca. Dar n-am putut .Pina la urma, asta e viata. Un hazard. O  intimplare impredictibila. O legatură incerta , primejdioasă cu cineva sau ceva, care sta vesnic in umbra ,cu toporul sau cu cuvintul ,si la un moment zice: "Gata!" Si n-avem ce spune, n-avem cind, n-avem ce alege . N-avem nimic.  Decit despartirea. Și sărăcia magnifică.  Si frica. Adio, Natalia!
                                                                  ...
Astazi m-am trezit pe la patru.Am deschis geamul. Pic , pic se prelingea ceata de pe frunza de visin, cu lacrimi de stea. Apoi a cintat un cocos ratacit . Apoi un cor intreg ,antic. Am spalat blidele si i-am ascultat. Este divin acest cor,  curata blidele , locul si omul , intreg Universul . Inainte de orice lucrare.
                                                                 ...
4 KM. M-a gindeam sa prind toamna in scrinciob. Doar o zi am lipsit pe traseu.  Si azi n-am mai gasit-o. Nucii golasi. Artarii arsi. Si pasi, urme de pasi...sub visin.


duminică, 29 martie 2020

SOAPTA COLBULUI

   Am scara , care leagă ombilical biroul  de tindă. Cu ea măsor kilometrii si amarul vieții. Mai am o scara eternă a poeților, Brodskyi, etc. cu balustradă scîlcită, de care mă sprijin zilnic . Urc de asemenea în gind o scară a desăvîrșirii, de la Ioan Scărarul, si cad. Apoi o scăriță de pe care aburc, ca să ating nemărginirea, la raftul cu antici. Și mai nou  scara Părintelui Tihon, mutat sub padure, aprope inaccesibilă , mai ales iarna.. „ Rar , frate!” - mi-a zis el dăunăzi.” „ Păi, lunecuș, părinte, viața...”- mă bîlbîi.  „N-are nimic, -zice, - punem cenușă.” Prilej sa constat că-n lume  toate au rezolvare , dacă ai credință. Adică o scară.
                                                                            ...
Consider legea dezoffshorizarii drept cea mai importanta actiune a coalitiei de guvernare. De aici a trebuit sa se porneasca , de la oprirea furtului, si nu de la declaratii sterpe de dezoligarhizare. Apoi sa se treaca la recuperarea lui si pedepsirea vinovatilor. Mai apoi sa nu se minta. Poporul desi indobitocit , vorba lui Dostoievski, are totusi rusinea , demnitatea lui primara , suporta minciuna cel mai greu. Mai greu decit lipsurile economice si mizeria traiului.
                                                                            ...
Toamna profunda . Pica frunza. Doar un ciine pribeag pe traseu. Eri mi-a aratat coltii. Azi am vorbit omeneste,in doi, i-am zis :"Toiagul e pentru ginduri. Si frunze! " Se pare, a inteles.
                                                                           ...
  Vineri l-am felicitat pe părintele Mihail Bortă cu ziua de naștere.  Tocmai citea Paraclisul. Parcă desprinși dintr-o stampă evanghelică cei cîțiva enoriași ai bisericuței nou aparute din curtea Urgenței. Am spus și eu cîteva imne. Emoționat , el și-a scos metaniera:”Ia-o, frate Ioane!”  Pipai acum nodurile ei îmbibate cu sudoare și praf de construcție si gindurile mă duc  la poetul german Peter Huchel. El scrie  asa :""Aduți aminte de mine „ - șoptește colbul ” Da , particula infinitezimală ,  șoapta colbului de pe sandalele lui Isus, asta lipsește astazi în rugaciunea noastra . Dar cum s-o auzi prin vuietul și viteza zilei de afara?
                                                                   

miercuri, 18 martie 2020

TRISTIA

  Un sfînt a fost Nichita Stănescu cînd a scris poemul ”A mea  „ și invers un mare poet Sfintul Efrem Sirul cînd a conceput geniala lui ”Rugăciune de pocăință„. Cuvîntul, odată scris și  suferit , observă într-una din premoniție sale timpurii poetul rus Osip Mandelștam , are calitatea de a cuprinde în sine prihana și sfințenia. Adică viața în totalitate. El este ca o veste, scrie Mandelștam, pe care o imbuteliezi într-un șip și o slobozi în Ocean. Cîți ani s-au scurs de la această observație? Aproape un veac. A murit poetul, mîncat de temnițele comuniste. Nu se știe nici măcar mormîntul lui. Oasele-i albesc undeva prin Siberia. Au căzut dictaturi. S-au depreciat democrații. Civilizația stă gata să moară. Iar Cuvîntul, șipul lui Mandelștam, clătinat de apele genunii, dintr-un capăt in altul, iată într-un sfîrșit a ajuns și la mine, în Dealul Schinoasei.. Știți unde l-am cules?  La un chiosc de anticariat din Botanica, cu doar 10 lei. Aproape gratis . Dacă compar cu Bookfestul , care m-a curațat de toate rezervele,  e un mare noroc. Poate cel mai mare pe care l-am avut vreodată. Așa că acum îmblu prin casă,  recit pe de rost din inegalabila Tristia  - „cto mojet znati pri  slove rastavanie cacaia nam razluca predstoit...„ - și in loc să rîd pling. Iată nemuritoarea forță a poeziei culeasă din apele  lumii: te face să plîngi fericit.
                                                                    ...
A venit Lena din Canada, dupa vacanta de vara la copii , si primul lucru care l-a facut a fost sa ma sune , cu bagajele nedesfacute, ca si cum ar fi vrut sa se convinga ca mai este cineva pe aici, ca inca nu e totul mort.I-am zis "Bine ai venit!" Mai mult n-am putut. Pentru ca stiu ce inseamna, am trait clipa ceea devastatoare cind impingi usa, intorci cheia intr-o broasca de lacata neunsa ,intri in casa si deodata realizezi ca nu te mai asteapta nimic si nimeni.Atunci te repezi la telefon sau spre fereastra. Nu sa te arunci ,fereasca sfintul, casa e pe pamint, dar sa deschizi.N-ai aer.
                                                                  ...
Ce vreau sa zic? Da, cit mai ai pe cite cineva in jurul tau te tot fitii , cu supararile tale, cu toanele tale , cu nedreptatile tale, cu suferintele tale, mici viclesugiri prin care obtii ba o mica mila, ba o compatimire, ba o inchipuire de iubire.Vine un timp insa cind ramii dintr-odata singur si nu mai ai pentru cine juca si de la cine zmulge nimic. Simti asta pina la os. Abea atunci iti revin mintile in cap, incepi sa devii tu insuti si posibil chiar sa ai undeva alaturi de tine un Dumnezeu pentru care  ,ciudat , nu este nevoie sa joci. Iti esti suficient tie insuti.
                                                               ...
Vecinii mei mai noi imi cer sa pun amortizor la poarta, pentru ca le tulbura somnul."Va punem noi un lipici!" - s-au oferit ei generosi. N-am zis nimic. De unde sa stie ei ca sunetul acesta matinal, bubuitor, scrisnetul neplacut de metal de la miezul noptii al portii e tot ce am si mi-a ramas mai scump in viata.Ultima ramasita. Este momentul de triumf al materiei cind se rupe de ea insesi si devine sentiment, diferenta aceasta, inainte ca cineva sa rosteasca:"Tata!"
                                                             ...
O zi trista azi. Dupa poarta a venit rindul ciresilor. Au imbatrinit sarmanii, scurt e veacul lor.Si Nina a adus de dimineata o drujba care i-a pus pe toti la pamint.Printre ei ciresul lui Druta.Poate daca ma intreba pe mine il salvam, mai gusta Druta un an, doi cirese de pe virfurile lui.Dar nu m-a intrebat.Si a ramas un loc gol, trist in locul lui.Este si asta o etapa din viata mea.
                                                           ...
 Azi de dimineață am descoperit că mi s-au terminat fulgii de ovăs .Trist, am eșit pe traseu, pînă la magazin. Acolo ,chiar lîngă ușă, mă ciocnesc cu Iovan, mutul cu sechele de ichtus. Demult nu l-am văzut, de-o vară „O, Iovan , - il strig  bucuros , -ce faci?” ” Jiiiivviooomm !„ - răspunde el pe întreaga gamă a glasului omenesc. Îmi place cum rostește acest cuvînt, fluturînd cu batonul prin toamnă, de parcă l-ar extinde peste întreaga istorie a omenirii, după care ne atingem pe umeri și ne despărțim luminați, de aura unui singur cuvint..


vineri, 28 februarie 2020

GUST DE STELE

Am zis ca azi nu postez mimic , m-a dedic florilor. Dar nevasta mi-a copt piine. Face rar lucrul acesta. Deaceea a alergat degraba si mi-a zis:"Primeste produsul!" Am ciupit si i-am spus:"Miros de miriste de la piinea ta. Si gust de stele. Mama cind scotea o asemenea piine din cuptor isi facea semnul crucii."
                       ...
5,8 km. Nici umbra din condrumetii mei obisniiti. Cealalta lume fuge si se ascunde repede in case. Frig. Niciodata nu m-am imbracat ca azi , in miez de vara, cu scurta de iarna. Ceva se intimpla totusi cu clima. Si as zice ca si cu civilizatia. Totul se afla sub semnul unor mari contradictii. A unui echilibru fragil. In primul rind omul.
                                                                         ...
Azi de dimineata, pina la ploaie,  3,2 KM. Lume putina pe stadion. Doar porumbeii m-au intilnit. Ciuguleau fericiti. Saptamina trecuta cosasii au tuns iarba  si-au adunat-o in batatura portarului .Eri au ridicat-o , au mesit si credeam ca au aruncat si ceva hrana pasarilor. Credeam gresit. Doar seminte de iarba grasa, de troscot si cicoare am gasit  dupa ce ,deranjati s-au  zbatut spre inalturi.Ma uitam la zborul lor maret si ma intrebam de ce oare doar omul ca sa zboare are nevoie de avioane si miliarde?     
                                                                      ...
Astăzi  s-a scurs exact un an de la nunta voastră . De fapt, au fost trei nunți. Una la Londra, cînd ați înregistrat căsătoria. A doua la  Chișinău , în patria ta, Ana. Și a treia, în Îndia, patria ta  Chaitanya. Nici la una din ele din păcate n-am putut să acced și să le leg intr-un Tot. La cea din Moldova m-am întors biruit chiar din prag. Bronșita mea cronică m-a ținut străns ănlănțuit de Dealul Schinoasei.  Și a mai fost ăncă una , care la ănceput  părea un simplu divertisment, cununia de la mănăstirea Țigănești.O nuntă și ea, doar că fără  zboruri de avioane, fără ventilatoare cu suflare de gheață , fără orgolii .O nuntă multăndurată  care pe neașteptate s-a deschis și pentru mine și m-a luat  magnific  ăn brațele sale  Așa precum odinioara Maica. Cănd eram zgălțăit  de plăns.Doar pentru o clipă , atăt căt să fiu fericit.. Ce să vă spun la un an de la căsătoria voastră? Să fiți fericiți , de un trilion de ori mai mult decît sînt eu ăn această poză.                                                     
                                                                   ,,,
Spuneam ,ud florile. Asta ma  scoate din depresia caldurilor de august.Si am o floare , natinga , nu stiu macar sa o denumesc ,  isi deschide corolele exact in dricul zilei, pe caldura cea mare. Este un fel de iubire al ei neinteleasa , sinucigasa, cu soarele de care , ma gindesc, habar nu au oamenii, desi uneori ,gustind din ea,  intuitiv se salveaza.
                                                                ...

Incep sa inteleg ca suferintele mele de fapt nu conteaza nimic pentru nimeni decit pentru mine. Este si asta o intelegere care aduce lumina.
                                                               ...

         

marți, 25 februarie 2020

TURBAȚII

Citesc in "Manualul" lui Epictet niste reguli de viata pentru o zi inainte: "...ci indeparteaza-te cu dezgust de profunda sa netrebnicie." Ce frumos. Nu stiu de ce imi inchipuiam pina nu demult ca doar lucrurile trebnice sint profunde.
                      ...
Mama cind se minia pe tata i-o trintea in fata:"Turbatule!" Oameni turbati. Ciini turbati. Dor turbat.  De-a lungul vietii mele le-am auzit pe toate in fascinantul nostru limbaj popular. Da iaca "popa turbat" aud pentru prima data. Trebuia sa luam in spate un munte de civilizatie , de mii de ani, ca sa producem azi asemenea perle.  Nu cred ca ne-am imbunatatit ceva cu asta. Problema este ca atunici cind zicem "popa turbat" sa nu ne amestecam cu vorba ,zic Sfintii Parinti , sa nu turbam si noi. Caci pina la urma limbajul exprima eul nostru fiintial.
                                                                      ...
Stefan Secareanu scrie frumos aic, la figurat, despre o ruda a.sa din Cuciurgoaia ,care a murit subit , cu o sapa fauritoare de  milarde in mina. Minunate rindiri. Poate , zic, chiar ar trebui sa punem un monument sapei , simplu , cu banuti adunati din batista  , ca un semn pios de recunostinta parintilor nostri, pentru ca , atunci cind parea ca am scapat de.ea , hotii ne-au pus-o mai virtos in miina.Ea , si nu piatra necioplita din piata sau puterile garante, ramine deocamdata unicul nostru sprigin in calea rautatilor
                                                                    ...
Semnul rosu al exclamarii se zvircoleste pe siteul Serviciului Hidrometeorologic de Stat ca un sarpe. 30-34 de grade.Ne asteapta o saptamina de foc. Cod galben. E vara adevarata ,in sfirsit. S-au copt grinele. Valura aur curat. Ciocirlia si-a scos puii si bucuroasa se rupe ca un pumnal intrun zbor frenetic, perpendicular spre tarii pina devine un punct tremurator, invizibil , primordial , din care zbucneste cerul de sticla si dintr-odaza  ma  absoarbe si pe mine. E Firea. Sint dor. Sint liber si sint fericit, acolo sus,  cit ghearele  iernii si miristii inca se-asvund in tarini, sub spicul din brazda tremurator ..
                                                              ...
4 km. Dis de dimineata. Am cautat-o pe fabuloasa mea condrumeata de eri , floarea care urca la cer. Din pacate n-am aflat-o. In locul ei , pe cararea de beton, am gasit doar o tulpina seaca si plesuva. Cum spune marele Will in Sonetul 4? Nu face daruri Firea , din buchetu-i ea doar imprumuta. Scurta e viata la florea cimpului.Ca si la om. Nici cit o bucurie deplina
                                                           ,,,
Vint de dimineata pe traseu, cu rafale scurte, intermitente. Am facut doi kilometri si m-am intors in chlie. In urechi imi suna melodia "Prieten drag "    pe care  Constantin Dragomir a dezgropat-o ieri de undeva de pe internet. Eram student, locuiam in caminul 7, aveam o "Spidola " , pe care mi-a daruit-o mama la prima ei venire in oras, si-n diminetile lenoase , pina la orele de curs de dupa masa, o deschideam. In citeva clipe vulcanica voce a Pompiliei Stoian ridica tot caminul in picioare. Eram la ora marilor iubiri.Astazi caminul 7, ras de lama buldozerului ,a disparut. La fel ca si legendara "Spidola " , ca multe alte lucruri sfinte . O lume. Nimeni din lumea aceea nu punea mina pe pix pe atunci, inaite de a-si fi procurat o renumita colectie de lux, cu coperti negre, miniaturale, greu accesibila , mult iubita de noi, din poetii lumii, printre care Leopardi, Lorca, etc .Probabil de asta si i-am dat-o regretatului meu prieten Sergiu Manea  cind intr-o buna zi a fost ridicat si dus pe sus la catanie in Siberia. Probabil tot de asta un alt prieten, Nicolae Rosca,  scapat de catanie, putin mai tirziu s-a rastit suparat: "Ba, mi-ai furat poetii!" "Nu i-am furat. Ii am pe ai mei!" - i-am replicat disperat, cu gindul ca se intoarce Sergiu si mi-i restituie. Sergiu s-a intors , dar fara "Spidola" si fara poeti. Atunci se pare ca , putin intristat ,  am inceput sa invat pe de rost din marii poeti. Cu anii, pic cu pic , am adunat in memorie o antologie intreaga. Asa ca astazi e vint, m-am intors in chilie si , invaluit de mareata voce a Pompiliei , recit din Brodschyi, Stanescu , Carare, Mandelstam... Fara teama ca cineva o sa mi-i fure s-au piarda .Pentru ca ei au biruit totul. Tradare. Mizerie.Siberii. Iadul. Si-au intrat in vecie.
                                                           

                                                           

sâmbătă, 22 februarie 2020

MĂSURĂTORI

Am terminat chisleagul si-l sun de dimineata  pe Mitrofan: "Ai muls caprele?" "Ehe, cit a trecut de cind n-ai mai luat lapte?" - imi zice el, dindu-mi de inteles ca s-ar fi putut sa ma sterga de pe lista intocmita cu creion chimic. "Nu stiu, n-am fixat - ii zic , - poate daca Nina a mai adus din oras ceva lapte de vaca." "Apoi uite , abia se coceau dudele si acum ce avem: gata , s-au scuturat tol la pamint. Farstein?" - imi da el replica. Si aici n-am ce-i obiecta .Distanta e redutabila. Are niste masuratori ale  timpului care rivalizeaza cu toate civilizatiile: soarele, caprele si plantele.Cu soarele se culca si se scoala. Cu caprele isi numara zilele.Iar cu plantele bucuriile si tristetele.Ma uit cum toarna laptele, incet, econom , cum savureaza tremurind ultima picatura de pe buza borcanului , de parca si-ar masura si gusta viata, si ma gindesc ca s-ar putea sa fie mai fericit decit cei care au fugit cu avioanele si valizele pline. Decit noi toti care am ramas ca prostii cu tara. Si chiar decit toata lumea aceasta buimaca, fara masura .
                                                               ...
Lumea aceasta, calatoria prin ea, nu va deveni niciodata pustie . N-a dovedit sa dispara Vera si locul ei pe traseu l-a luat o batrinica de nouazeci de ani .Liuba o cheama.Si are o sora in Rusia careia ii scrie scrisori si asteapta cite o jumatate de an pina primeste raspuns.Asa circula azi scrisorile. In rest , se plimba zilnic, incolo incoace cite trei, patru kilometri pe zi si ma roaga din cind in cind: "Ia mai recita ceva.! " Si eu incep  cu genialul verset din Mandelstam : "Cto mojet znati pri slove rastavanie.."Si ea continua sugubat : "...cacaia nam razluca predstoit?" Eri insa in loc de  "razluca " numai ce o vad ca se opreste si zice: "Pastrez acasa o fotografie in rama. Eram sora medicala . Se terminase razboiul si aveam doar putin peste nouasprezece ani. M-am gindit sa ti-o daruiesc"   A tacut o vreme , desenind cu bastonul pe asfalt niste arabescuri invizibile , apoi a oftat adinc si s-a corectat:"Poate ca da, dar poate ca nu." Nu stiu cita putere a pus condrumeata mea in aceste ultime doua cuvinte - " da "" sau " nu" - pe care astazi le repet neincetat toata ziua. Cu certitudine insa ca intre ele poate incapea o viata fragila de om.De multe ori asa si se intimpla. Fara voia noastra. Poate de asta si ne incumetam pina in ultima clipa , cind abia daca o mai stapinim, sa credem , cu o  tragica inversunoare aproape, ca sensul a fost sa o daruim cuiva.
                                                             ...
Ce sa va mai spun azi, pentru ca e zi sfinta, de Duminica. Este un om de aur acest Octavian Ticu in politica moldoveneasca. Un intelectual autentic.Mamei mele, spre deosebire de Mihai Ghimpu , i-ar fi placut, parca o aud :" Ia uita-te la dinsul cum le spune , ca la carte. Apara-l, Doamne , ca-i om cuminte!" Si ar fi avut multa dreptate. Asa ca sa ne rugam pentru el si el se va ruga  pentru noi. Caci pina nu demult, vorba lui Vasilache , am avut numai moaste.