luni, 1 aprilie 2019

TOM NECREDINCIOSUL

Valentina Ursu vine la Europa Libera cu o emisiune noua:"Ce cred moldovenii despre calitatile si defectele lor".Valentina  , nu stiu cu privire la calitati, dar defecte natura ne-a impartit generos. Este o emisiune pe nota10. Sa se expuna toti.Ce cred ei despre moldoveni: pe de o parte , poporul si, pe de alta parte , exponentii lui de virf, intelectualii  , elita  , inclusiv unii despre altii.Citeam zilele trecute la un vechi carturar evreu despre evrei:"Un popor ca un magar".Un popor care are puterea sa rida despre sine  ,sa-si vada  defectele este un popor puternic.Avem nevoie sa ridem de noi insine, cit mai mult , ca sa nu murim.

                            * * *

Nu-mi plac motanii.Poate încă din copilărie cînd smîntîneau oalele mamei. Sau poate chiar ,mai real, de cînd m-am mutat în Dealul Schinoasei și vecinii de devale au început să mi-i aducă la poartă , de cum deschideau ochii, cu duzinele, în fiecare primăvară. Iar motanul , dacă întră în casă , creste, nu-l mai scoți, mai ales cînd cineva îl hrănește și-l miluiește, cum e cazul nevestei mele.Noroc că viața lor e scurtă, altfel , înmultindu-se, ne-ar fi devastat si casa si masa.Dar ziceam ca pier. Mai ales în perioada rutului. În luptele pentru supremație. Sub roțile automobilelor.Sau pur și simplu dispar.In mod inexplicabil si fara urme. Ca și oamenii. Tom , un motan roșcat  și puternic, de parcă ar fi fost din neamul lui David, este unicul care le-a supraviețuit tuturor. De parcă s-ar fi bătut de fiecare data cu cotoii de rasa ai Schinoasei pentru întreaga lui seminție nestricata. Prin suspiciunea lui. Prin neîncrederea lui . Prin firea lui neîmblînzită. Prin singurătatea lui. Prin diferenta lui . În vara aceasta am reușit să-l hranesc  din palmă. Și să-i dau un nume la care sa raspunda. Diminetile si serile il gaseam lipit de prag si-i strigam: "Tom !" Pina cind a reactionat. Trebuie să vezi  cum o fiară apare din desisuri , se apropie încet, temător, mereu uitindu-se in urma, pastrindu-si calea de retrajere, si cum  , intrind in bucătărie, ia măncarea din palmă și  dintr-odata intorcindu-se ca un arc dispare  prin culuarul de rezerva, peste prag. Sa fii liber si sa-ti cistigi hrana. E ceva in lumea aceasta a sclaviei. O calitate care m-a fascinat si pentru care l-am indragit definitiv. A fost o mare victorie pentru dinsul.Dar si pentru mine. Miza era că iarna, pe frig, cedează și-l  aduc în casă, să toarcă lîngă cărțile și insomniile mele. Ca un ultim posibil prieten, din timpuri preistorice, ratacit in lumea aceasta a abandonului de azi. O tamaduire a frustarilor si tradarilor mele.Toata iarna a stat  pe pervaz ,unica sursa de caldura pentru el,si m-a urmarit prin geam cum scriu. Era mai mult decit un motan. Caci uneori imi anticipa de afara miscarile si chiar gindurile. Iată însă că eri  soția a ieșit să-l hrănească și l-a găsit  mutilat. Nu știu dacă l-a călcat vreo mașină. Sau a pierdut ultima lui luptă,decisiva. Dar nici așa schilodit nu s-a dat la mînă ca să-l ajutăm. S-a urcat la geam, si-a luat ramas bun ,ca un gladiator din tribune, apoi a coborit si-a fugit sa moara printre lemne , în singurătate. Acum ma gindesc ca si  moartea unui motan poate fi demnă, egală cu cea a marilor invingatori . O lectie mareata  de invatatura  pe care omul din păcate a uitat-o demult .De ce oare Tom, necredinciosule? Spune că tu știi ,frate al meu.Mai mult decit hirtiile mele.
 

                                                                                * * *
Ce este poezia? Probabil starea de inceput , originara de incintare a lumii.Sensul ei. Arhetipul ei perfect, care in timp s-a acoperit de zgura uitarii si roca nepasarii, asemeni unor civilizatii din mareata catedrala a universului.Poetii de azi nu fac decit sa decojeasca disperati,cu bisturiul, cite un fragment din aceasta zgura.Pe asta si se tine lumea.Pe redescoperirea starii ancestrale.Cit mai traiesc poetii.

duminică, 31 martie 2019

ACUL MAMEI


As fi putut sa-l termin astazi.Dar , vorba lui Dumitru Crudu , am aminat , l-am pus deoparte, la capatii , pina miine. Las sfirsitul ,aproximativ 70 de pagini , pentru miine. Va dati seama probabil despre ce vorbesc, romanul "Iuda" de Amos Oz. Este formidabil. Este exceptional.Este fabulos. La toate ma asteptam. Repet, la toate.Numai nu la un Iuda crestin.Ce revelatie ,sa incepi a iubi un personagiu pe care l-ai urit toata viata.Nu-i Murakami. E Gogol. E Dostoievski. Si inca un pic de altcineva de care nu-mi dau seama si care ma innebuneste. E Amos Oz care nu mai este.A murit in timp ce eu cautam si descopeream acest roman minunat."Iuda".
                                                                           * * *
  Scriitorii adevărați sînt ultimii duhovnici ai lumii. De obicei după ce închei lectura unui mare roman nu mă grăbesc să-l închid. Așa s-a întîmplat și cu ”Iuda„ ,ultima scriere a lui Amos Oz. Îi pipăi coperțile. Adulmec cerneala ei tipografică care se substituie vreunui personaj , ori sentiment,  ca și cum singurătatea, sau ura, sau trădarea ar avea fiecare mirosul său. O răsfoiesc încă odată, pagină cu pagină, parcurg însemnările și, ajuns la sfîrsit , mă opresc la ultimul pasaj. Ca într-un  culcuș matinal. Nu știu cît voi sta în el. Dar mă gîndesc că într-o zi aș putea face o antologie  din aceste pasaje, culese de la diverși autori, care ar putea  spune lumii „unde să se ducă, ce să facă?” Pentru că asta se întreabă în final Shmuel Asch, personajul central al cărții. Și eu, cu îndoielile și fricile mele.
                                                                           ** *
Draga Andrei Țurcanu , ai disparut undeva din spatiul acesta virtual pe care in ultimii ani l-ai dominat imperturbabil,regal.Suferinta te-a absorbit lacom.Ca o pilnie neagra.Nu stiu daca asa ceva e posibil ,dar cerc sa preiau macar o picatura din suferinta ta de acum.Ti-as spune un lucru , vietile noastre aici pe pamint sint totusi separate,singure.Abea daca putem iubi un om si cind ne-am trezit l-am pierdut. Poate undeva in ceruri cindva ele se vor uni.Si atunici vom deveni cu totii iubire care nu se teme de moarte.Fii tare.
                                                                        * * *
Aseara mama ,in timp ce ma perpeleam in asternut cu fricile mele ca nu cumva iarna , pe linga alegeri , sa mai aduca vreo intemperie ceva , mama s-a furisat la geam si aplecata ,la lumina felinarului de strada , a brodat toata noaptea.Am adormit bustean.Acul si ata mamei sint unicile instrumente psihoterapeute care-mi aduc somnul si linistea in lumea debusolata din jur.Iar dimineata am vazut minunea: visinul imbracat intr-o mantie fina, alba, de mireasa , din brocart oriental.Ca o explozie de lumina in iarna aceasta mohorita ce tinde sa ne inghita pe toti.

vineri, 29 martie 2019

NUNTA LILEI


Citesc Ferrante  ,aceasta geniala povestitoare,  in paralel cu Ana, eu in romina, ea in engleza. Eu in Dealul Schinoasei. Ea in zbor  ,de la Londra. Ne-am intilnit in final, la nunta Lilei, pe ultima  pagina, semn ca, incet,  incepem sa ne despartim,sau invers ne tinem disperati unul de altul,in graiuri diferite ,fara ca sa intelegem.

                        * * *
In diminetile cind nu pot sa ma rog, ma dau la geam  si privesc visinul.In fiecare zi e altul.Absolut altul. Il privesc in tacere ,uneori ore intregi, ma contopesc cu ramul lui cioturos ,esit din furtuni , ii pipai pe intunetic cicatricile si astept poate vine cineva.Nu poate sa nu vina.Un pitigoi.O cotofana.O frunza de aiurea. Azi bunaoara la crapatul zorilor a coborit din inalturi un fulg si , dupa ce a facut un rotocol  , i s-a asezat direct pe o rana.De parca m-a fript. Pentru toata  ziua.
                                                                                       * * *

Scriu si eu cereri de prietenie ,  nu doar voi dragii mei amici. De un an de zile sau poate chiar de doi i-am scris una lui Octavian Ticu, autorului celebrei definitii "homo moldovanus".Nu mi-a raspuns.Ieri , fiind trist si singur cum se intimpla des cu mine la sarbatori si dind de extraordinarul sau eseu "Tata" , i-am mai scris una."Domnul Ticu ,hai macar acum cind candidezi accepta-mi cererea de prietenie.Fa un lucru bun."Spre surprinderea mea a raspuns.Iata ce a scris:"Cu mare drag ...al 4999." Sa-ti fie cu noroc  ,Octaviane! Tara asta are nevoie de oameni politici noi ca de aer.
                                                                                   
                                                                                     * * *
 
Jana Guţanu imi scrie pe mesenger de undeva din Franta ,pentru ca isi schimba mereu orasele ,conform activitatilor economice desfasurate:"Buna seara domnule Bradu , ce mai faceti?Ce frumos ati scris - suferinta ,unicul zacamint de pret al neamului nostru." Multumesc Jana! Asta e viata , o mare de suferinta.Si o picatura de bucirie cit o vecie. Nu eu am spus-o, se pare ca Fiodor Mihailovici Dostoievski.

                                                                                   * * *
Despre "Sonetul rinduielii la murit" postat de Iulian Filip pe fb. la aparitia saptaminalului "L si A" cu vesti privitor la decesul citorva frati de condei printre care si neuitatul, fabulosul Ion Razlog.Nimeni dintre noi n-a stiut a ride si in acelas timp a plinge viata atit de profund ca Ion Razlog.Asa ceva nu incape in tiparul  fb. "mi -a placut". Doar m-a durut.Asta am putut scrie, cu mina tremurinda, despre acest sonet tulburaror.

                                                                                 * * *
A viscolit putin aici pe deal si , drept consecinta s-a intrerupt electricitatea. Avarie. Nimeni nu stie pentru cit timp. Si dintr-odata realitatea a devenit alta.Internet nu.Telefon nu.Caldura nu.Stau angoasat si ma gindesc cit de fragil si de expus intimplarilor este omul ca parte a acestei civilizatii cu milioane de decidenti.Mai ales daca il raportam la soba , candela si chilia parintelui Tihon unde toate se afla intr-o singura mina si ordine, ghidate imperturbabil de rugaciune.

                                                                                 * * *
Muzica.Stoicii.Sfintii parinti. Oamenii dragi. Scrisul.Si mai cu seama poezia sint reperele mele esentiale. Viata. Asa ca nu intimplator pe pagina mea de fb. isi fac loc din cind in cind ba Btodschyi, ba Pasternak, poeti pe care ii stiu pe dinafara. Este ca si cum as lua masura zilelor si zeilor. Azi intr-o doara am recurs la Matcovski. Si dintr-odata poezia  lui "Viata", preluata de la Olga Olga , a devenit una virala.O certitudine. Ce s-a intimplat? Cum?De ce? Sa fie destinul poetului la mijloc?Sincer sa va spun nu pricep. Atita stiu, poezia va salva lumea.Si Matcovski ,nascut fiind intr-o cultura mai mare , ar fi fost un poet de Nobel.

joi, 28 martie 2019

DARURILE MICI


Am citit azi in saptaminalul "Faclia" un text de Pasuta Gonta, sotia regretatului Ion Gonta, aflata acum in Italia.Iata ce i-am scris pe fb. :"Ieslea de Craciun"  este o nuvela.Probabil ca trebuie sa scoti detaliul cu bomboanele aruncate la cos pentru ca sujereaza sfirsitul. Sau poate sa-l joci altfel.In  rest, ma uit ca diaspora ,exodul naste scriitori ,in special femei."Am scris asta gindindu-ma  , in primul rind  ,la Tatiana Țîbuleac, dar si la Luminitza C. Tigirlas,  Lika SKa Batrancea, Xenia Lozinschi, Jana Guţanu .Din cite le cunosc eu pe fb, bineinteles. Dar cite nu le stiu.Suferinta deci, intr-o lume degradanta a opulentei ,  abandonului si singuratatii , ramine  deocamdata unicul zacamint de pret salvator al neamului nostru.Aur curat de patrusprezece carate cum zice Stanescu.Din care se naste frumosul si poate o lume noua: "Ieslea de Craciun".
                                                                       * * *
Draga Alexandru Lupascu-Bohanțov ,este ora 4.20. Peste Schinoasa ,intepenita de somn si-ntuneric,dau glas cocosii , anunta o noua zi, de parca ar striga din centrul Universului. E frig si,cu inima strinsa , ca sa ma-ncalzesc scriu.Undeva la geam , dinspre visin, a licarit o spuza prelunga de lumina.Nu stiu exact cind te-ai ivit din magma materei .Cu siguranta insa ca la cumpana dintre lumina si intuneric, intr-un moment de cumplita durere, pentru a da biruinta luminii si inimii.La multi ani!
                                                                         * * *
  E Crăciunul. Marea sărbtoare a creștinătății. Și toată  lumea   pentru a fi deplin fericită își face cadouri. Îmi strîng și eu cadourile din ultimii ani. Semnele de carte de la Ana, din toată lumea, care atunci cînd n-am avut o viață reală, aici în Schinoasa, mi-au dat una imaginară. O iconiță  a unui sfint local din Serbia de la Veronica , care atunci  cînd  am căzut m-a ajutat, nevăzut, de braț să mă ridic și să merg mai departe. Și o ascuțitoare de creion de la Lilea, sora mea medicală de zeci de ani,  care atunci cînd voința mea de a scrie  s-a frînt, ca o grifă, mi-a oțelit-o din nou , vital, asezindu-ma iarasi la masa de scris.Și-mi zic, la ce m-aș zbate, iată-mă-s eu, sarac și mîhnit, cel care aș fi putut și de fapt n-am fost niciodată împlinit,cum spune nevasta.Sau poate că am fost , dar n-am stiut , si-i prea tîrziu ca să mă resimt fericit.Așadar, dragii mei preteni, faceți daruri mici și bucurați-vă de ele cind le primiti.Sau spuneți , nu pe fb, ci  la telefon ,o scurta urare , dar care să încapă  o respirație  mai puternica decît toate singuratatile lumii-"Craciun fericit!"- si să acopere dintr-odata distanțele Londrei  ,  Chisinaului  și  ale Universului, cu maretul sens al nasterii Domnului ce  poarta in sine de milenii presentimentul iubirii.
                                                                        * * *
"Calităţile necesare pentru ca un individ să fie ales, într-o societate democratică, sunt în vremurile noastre opuse acelor calităţi pe care ar trebui să le aibă cei care conduc destinele unei naţiuni. Adeseori oamenii votează de parcă ar fi la un spectacol, nu fac distincţia între divertisment şi politică. Politica a devenit o ramură a industriei de divertisment. Oamenii îl votează pe acel candidat care este nostim, care spune lucruri amuzante, care este implicat în scandaluri, pe scurt pentru acela care nu va fi plictisitor, ci distractiv. În acelaşi timp presa de pretutindeni a devenit la rândul ei o parte a industriei de divertisment. Iar acesta este semnul unei crize profunde a democraţiei din foarte multe ţări. Inclusiv din ţara mea."  Din ultimul interviu oferit de Amos Oz pentru News.ro

duminică, 10 martie 2019

FEMEILE BASARABENCE


Magdalena Munteanu  mă ajută astăzi, prin capacitatea ei deosebită de a selecta textele postate pe fb , se descoper o nouă definiție a omului:  homo connecticus.Pînă nu demutl eram legat ombilical doar de homo sapiens pe care mi l-au băgat în minte la școală, odată cu materialismul vulgar de la Darwin. Au urmat apoi homo videus de la Giovanni Sartori , homo deus de la Yuval Harari, homo moldovanus de la Octavian Țîcu, O serie de  alte descoperiri care m-au condus în mod intim spre cea mai recentă, de la Jean Claude Larchet :homo connecticus. Adică omul care își implinește nevoia de a fi iubit printr-o colectie de lik-euri, de friends ,asta sînt eu,omul modern, dacă inchid fb-ul si ma autoanalizez, alaturat Magdalenei Munteanu. Stau și mă întreb: ce reprezintă această cale și acest efort uriaș de gîndire ale omului in general,  pe toată istoria lui? O evoluție sau involuție? Comunicare sau totuși niste firimituri,resturi, un substituent al iubirii , o imensă singurătate pe care nu o poti stinge cu nimic? Decit doar scriind .
                                                                             * * *        
  Am citit mai demult întro  scriere despre semnificația filozofică a morții niște  cuvinte care m-au marcat.  Ludovic Gonzago, un tînăr  roman care mai pe urmă a fost canonizat, odată la un joc cu mingea a fost întrebat:„Ce ai face tu , dacă ai afla, că azi piere lumea?„ El a răspuns:„Aș continua jocul.” Peste o mie de ani, un alt tînăr, din subterana lui Dostoievskyi, a preluat jocul și ,cu paharul de ceai în loc de minge, l-a apoteozat :”Ceaiul meu sau lumea?”  Ce-a ales am văzut: infernul. Iar incă peste o sută  Lika SKa Batrancea , o prietenă a mea de la Londra, îl duce  mai departe și scrie pe fotografia ei de profil:„Da, zîmbește femeie , că nu deții toate problemele lumii.” Există în aceasta fotografie și aceste cuvinte, aparent stîngace,  ceva mai mut decît o simplă femeie. Mai mult decît un simplu joc pe fb. Și mai mult decît o simplă filozofie. E chipul femeii noastre basarabence din exod , de la Londra dar poate și de la Milano, de la Paris dar poate și de la Dublin , care după o noapte de nesomn, la căpătîiul unui muribund, într-o cameră sordidă de unde n-a ieșit luni de zile, se așază dimineața la masă și, epuizata ,cu paharul  de ceai în palme, frigîndu-și degetele își aruncă deodată frenetic privirile peste geam. De parcă s-ar uita  de pe un ghetar montan, la perspectivele lumii. La mulți ani , Lica Ska Batrîncea! La mulți ani , basarabencele mele din exil, va iubesc,sinteti fascinante, ați biruit iadul!
                                                                       * * *
Parinte Irinarh , poleiul ,frigul , codeala soferilor, ba pe unul l-am rugat, ba pe altul ,indoielile  , toate luate impreuna   au spulberat pina la urma intentia mea de a veni cu un cuvint , despre fostul staret Stefan Burlea. Adresat in ptimul rind ierarhului care cu prilejul hramului a liturghisit si sfintit picturile bisericii de iarna.Drumul acela dinspre sau spre Tiganesti , cu renumitele lui gropi in care se sparg masinile , parcurs de Burlea la esirea     din manastire in genunchi, in catarea pistolului encavedist  , isi va deschide mereu santurile , chiar netezit de buldozere americane. Toata suflarea, ca o rana deschisa a locului  , asteapta canonizarea lui Burlea. Judecata celui ce i s-a facut strimbatate , cum spune regele David( Psm.102). Aseara ma gindeam ca batrinica  din Onesti  care de un sfert de veac face drumul pina la manastire pe jos s-ar putea sa fie un lastar tocmai din credinta lui Burlea. Pina sa-i descoperim,sfintii traesc printre noi. Sper ca viata sa-mi ofere si alte posibilitati decit sfintirea picturilor pentru a face auzit acest cuvint.Felicitari parinte staret Irinarh(Costru Ion  ), sarbatoare fericita frati monahi si ma rog  ,ma ertati !


sâmbătă, 9 martie 2019

SCRISUL DE CRETĂ

Grete Tartler Tabaras comenteaza intr-o postare de Leo Butnaru: nu mi-a placut niciodata Brodschiy. Am mai auzit aceasta fraza , chiar de la poeti consacrati. Convingerea mea este ca poetii care ii descoperim usor nu ramin niciodata cu noi. Bunaoara eu nu stiu cum ar putea sa sune in romina urmatorul vers: cogda pliuet na celovecestvo tvoio nocinoie odinocestvo. Sau: dobrii deni moia smerti! Dobrii deni , dobrii deni, dobrii deni! Sint versuri care vin din adinc  , cu putere nucleara. Cit priveste traducerile lui Leo Botnaru au misiunea nobila sa ne aduca incet pe toti la geniul lui Brodschiy care suna perfect doar in rusa
                                                                    * * *       
După furtul miliardului, scrie Stefan Secareanu intr-o postare de pe pagina sa, cea mai gravă crimă pe care o poate  comite  partida rusească de la Chișinău pentru a se menține la putere este folosirea/profanarea sentimentului curat al basarabenilor de apartenență la națiunea română în scop strict electoral! Adică furtul sentimentului. Un gind de la  care iti sta mintea in loc. Si nu ca ar fi genial.Dar pentru ca este absolut real.Releva o intentie diabolica. In special dupa coagularea unor grupari  care tintesc intelectualii naivi si creduli.
                                                                     * * *
In ultimul timp, am meditat mult la romanele de succes ale Elenei Ferrante. Aproape toti eroii acestei scriitoare ajung sa traiasca la un moment dat o stare de impact , anxioasa, care da violent realitatea peste cap si pe care autoarea o defineste ermetic: taierea marginilor.Fara sa o explice." Sint momente cind barbarul si omul asa zis civilizat - ma dumereste astazi din intimplare Jozeph Conrad, care, ciudat ,a scris asta cu peste o suta de ani in urma, - se comporta in acelasi fel." Adica omul modern ,depasit de realitate, se intimpla ca da de pamint cu buna conduita si ,contopind-se cu materia ,il cheama din subconstient pe omul barbar,  milenar, cu instinct eficient. "Salve" -exclama el.Asta ar fi taierea marginilor .
                                                                    * * *
E post si-i frig. Scriu si scrisul pe ochiul de sticla al computerului parca-i de creta. Cade și se risipește fărămicios ca o tencuială prost aplicată. Soba parintelui Tihon , la ea mi-e gindul. E din lut .Din caramida arsa. O soba claditita de-o mina sihastra.E ca o femeie.Si ca o ispita. E sentiment și e căldură de patrusprezece carate. E cea mai draga si cea mai aleasa dintre roabele sublime , cum scrie Nichita Stănescu întro genială poezie de dragoste.Ce mult am  greșit că m-am lăsat robit de civilizație. Cît de rău îmi pare că nu mi-am făcut în casă dintru bun început și o sobă. Ca  promisiunea de vecie a unui text oarecare. Pentru că marile texte , acum înțeleg și eu,pornind de la poveștile lui Creangă  și  pînă la dramele lui  Shakespeare, trecînd prin romanele lui Dostoievscki , au izvorăt în vecie de la gura sobei. Din misterul focului.Si frămîntările la limită ale autorilor.
.

miercuri, 13 februarie 2019

PRIBEAG


Părinte Andrian Mazur,o scufie și un fular negru , lung, din lînă identică cu cea din care mi-ai împletit  metanierele, doresc să-mi comanzi sau aduci de la Athos.Metanierele sînt minunate, respiră iubirea și jertfa din ele. Mulțumesc! Și nu uita, cum ne-am înțeles,o pagină de lectură pe zi. Din Biblie, din viețile sfinților, din cugetările înțelepților , din Dostoievski sau Druță, din orice carte sau autor care te atrage, cu mare atenție la punctuație și cuvînt.Pagina aceea să-ți fie ca un dangăt de clopot lăuntric neîncetat. Doar așa vei putea deveni un clopotar dorit de mulțimi și venerat de elite. Ca un far al durerii, amorțită-n alamă drept unică șansă de credință,sprijin și salvare prin veacuri...la un popor trunchiat ca al nostru.
                                                                    ***
Aseară tîrziu am întors ultima pagină a romanului „Negrul de pe Narcis” de Jozeph  Conrad, clasicul literaturii britanice. O frază, ca o rază rontgen, m-a străpuns înainte ca să mă fi decis să-l pun pe o poliță a autorilor pentru lecturi repetate:”Da, era absolut singur în pustietatea de nepătruns a  fricii sale.” Sînt convins, este o capodoperă.
                                                                   ***
Stiti ce se aude dez-de-dimineata in frunza de visin cind cade prin ceturi?Nu Bethoven. Si nici Chopen macar. Vuietul Londrei. Vremuri.
                                                                  ***
Valeriu Volontir mi-a aratat aceasta fotografie abea dupa ce a expus-o in Japonia.S-o fi temut ca i-o confisc.N-am de ce. Este o imagine perfecta a indoielilor mele.Adica , a unei iubiri turbate de viata si a unei frici abisale de...stiti voi ce.
                                                                 ***
 Încă un mut de pe traseul meu de vară din Dealul Schinoasei, probabil după o recidivă a ictusului cerebral.Toată vara și toată toamna m-a însoțit pe cărările mele.A izvorît de sub tălpi. Ca o frică.Ca o umbră. Ba din față. Ba din spate. Parcă vorbea. Și parcă tăcea. Astăzi, văzîndu-l , am cercat să-l ocolesc , el însă m-a oprit și , uitîndu-se la creștetele incendiate ale copacilor, a exclamat:”E uuuuuuultima!„ ”Da, a fost o toamnă superbă!”- am dat eu să plec, dar m-am răzgîndit. De undeva ,pe mîna care o țineam pe toiag, a coborît o gîză. Cît un fir de nisip. Cît o furnică.Și atunci l-am întrebat, printr-o covîrșitoare cădere de frunze:”Cum te cheamă?„ „Iiiiiooovan” - mi-a răspuns. „Ei ce ,Iovan, pînă la primăvară!„ - i-am zis și l-am lăsat pribeag pe carari de vecie. ”O nu ! Pînă mîine!„- a fluturat el cu mîna  de departe. Și n-am priceput dacă cerea ajutor. S-au pur si simplu rîdea de mine, din toamna aceasta uitată și putredă.
                                                                ***
Nu prea schimb fotografiile de coperta si de profil.Asta vara insa dupa nunta Anei , am poposit pentru citeva zile la manastirea Tiganesti, in chilia Parintelui Tihon ,care, cit m-am aflat acolo , a despicat lemne si s-a rugat. Intr-o dimineata  , uitindu-ma la monotonia lui  disperanta ,ce-mi veni?Iau un mar dintre ierburi ,il pun pe cioata, si dau sa-i fac o poza. S-a ferit ca oparit.N-am prea dat importanta gestului. Acum, dupa ceva timp , revin si m-a intreb ,fara parintele Tihon, fara Aliosa ,fara Rascolnikov, fara mine ,sau cu noi toti impreuna,cu nunta  Anei deasupra-i , ca un stol risipit de pasari calatoare , ce-ar fi insemnat  sau,mai bine zis ,ce reprezinta intr-un  final aceasta poza ratata?Eu i-as spune,plagiindu-l pe Harary,o scurta istorie a umanitatii.

vineri, 1 februarie 2019

CĂLĂTORI PE JOS

Va amintiți cumva despre Onache Carabuș? Una din marele lui calități de la care porneau si toate celelalte calitati, printre care tăria morală, demnitatea ,era mersul pe jos.Așa a fost tatăl meu.Așa a fost bunelul.Oamenii pentru a se intilni, pentru a se descurca la o greutate sau alta făceau sute de chilometri pe jos. Drumul le adincea gindurile si reda linistea sufletească necesare pentru o soluționare eficientă a lucrurilor. Astăzi din păcate oamenii aceștea s-au rărit.Si poate ca ar trebui sa facem o Carte Rosie si pentru dinsii, asemenea celei cu plantele si păsările pe cale de dispariție.Printre dinșii și o batrinică din Onesti care face săptăminal un drum pe jos pina la mănăstirea Țigănești,indiferent dacă afară e vară sau iarnă, e soare sau plouă, ca să participe la Sfînta Liturghie. Este ultimul călător pe jos dintre milioanele de peregrini de altădată. Și a fost un mare noroc  pentru mine cînd am Întîlnit-o , de parcă l-aș fi reîntÎlnit pe tata  dupa ultima lui plecare cÎnd mi-a zis:"Gata, plec la Ierusalim!" .  De atunci ori de cÎte ori  cad, las toate și mă duc să o văd. Nu vorbesc cu ea. Rar cine reușește asta.Și nici nu știu ce aș putea să-i spun. Stau doar și o privesc . Cit durează o slujbă? Trei, uneori patru ore. Stă stan de piatră. Nici o mișcare pe fața ei. Doar un fluture de lumina, care nu pricepi e mucul de lumÎnare din mîna ei sau o bucurie tainică  care la un moment dat erupe și umple Întregul lăcaș.Este lumina învierii.  Este lumina calatorului pe jos.Care mă ajută să es și să merg mai departe.
                                                                    * * *
Si iarasi punem accentele in bobote.Ca baba care plinge mortul fara sa-i cunoasca macar numele.Nici n-a dovedit chenianul sa calce linia finisului si am fost linga el, cu microfoanele TV si cu o engleza stricata.Asta in loc sa ne fi apropiat din timp de cei care au esit descult la acest maraton. Sau sa-i intrebam pe cei care au participat pentru prima data la o asemenea competitie. Sau au esit de pe distanta.Astazi pe Tera sint tari care alearga in intregime. Are totusi lumea sceasta a maratonistilor un ceva pe care ,daca-l cunosteam  ,ne-ar fi unit pe toti intr-o miscsre ce ar fi spalat ca un torent tot carnavalul de pe sticla si ne-ar fi dus spre un scop urmarit demult, dar care ni se ascunde cu buna stiinta.
                                                                  * * *
Mortii nu mai vin acasa, scrie Elena Robu pe blogul sau despre primul cimitir ortodox pentru rominii din Italia.Este un titlu de roman care cuprinde in sine toata drama satelor basarabene  pustii si criza morala ,deocamdata fara esire, a neamului.
                                                                  * * *
Aflu dintr-un mesaj pe  vb de  la Londra , ca Ana a inceput un jurnal, cu ginduri, stari de sentimentet, etc... Adica l-a reluat pe cel vechi abandonat  presusupun undeva pe acasa, prin adolescenta.E tare OK! E noutatea care m-a inunda.E frumusetea secreta a vietii , cum spune Amos Oz.
                                                                  * * *
Am pus pe fb ,solidar cu dascalii , de ziua lor, un nuc din Dealul Schinoasei, muscat de primii fiori de  toamna.Si  Lika SKa Batrancea mi-a dat generos un like cu un artar superb si o peluza la fel de supeba ,probabil din Italia.De fiecare data ,cind Ana  vine cu oaspeti, o intreb:"Ana, ce le-a placut?" Si ea imi raspunde:"Cred ca satele,tata, virginitatea peizajelor. Acolo la ei totul e tuns si tras la sfoara." Asta le place. Tocmai ceea ce ne deprima pe noi.Asa ca cine stie, poate că , în singurătatea și severitatea lor, satele noastre au vreun farmec oarecare pentru un engle sau francez, care poposește aici ca să guste din vinurile și sarmalele noastre. Sînt ca niste vestigii ale unei lumi care se stinge. Și totuș una este să privești la ele de pe culmile civili civilizației și alta să locuiești în ele.
                                                                * * *
Fiecare purtăm în suflet cîte o biserică, întemeiată din oamenii pe care îi iubim și, cine știe, poate că uneori îi și urîm.Deaceea și ne temem să o dăm la iveală.Deaceea și sîntem singuri.Mai ales la necazuri.Și doar puțini dintre noi, cu scînteie divină în fapte, se încumetă să o scoată afară.Și să o ridice reala, cărămidă cu cărămidă, suflet cu suflet, din lutul primordial ,care  dintr-odata ne unește pe toți, cum se întîmplă de ceva vreme în curtea spitalulului de urgență .Trudește acolo prietenul meu părintele Mihail Bortă.Un om neostenit,cu har și curaj de credință.

miercuri, 30 ianuarie 2019

COPII FERRICIȚI


Este atîta lume  adunată aici, la cununia Anei , încît am pierdut darul vorbirii.Tatăl meu, în asemenea clipe globale, văzîndu-se depășit, avea un cuvînt magic care-l scotea totdeauna din situație:”Mulțumesc!„ Cui era adresat acest cuvînt? Poate chiar lui Chaitanya care iată o ia astăzi de nevastă pe Ana. Poate nevestei mele Nina, artizanul acestei nunți dar și lacrima tainică a ei. Poate lui Veronica și Ana, pentru că m-au ascultat, dar de fapt nu m-a ascultat nici una, nici alta. Poate părintelui Irinarh, multîncercatului meu duhovnic ,care ne-a ajutat astăzi să fim aici,desi putea sa nu fim. Poate, mai întîi de toate, acestor minunați oaspeți veniți din toate colțurile lumii.Din India.Din Statele Unite.Din Canada.Din Anglia.Din Germania. Din Romînia. Vă mulțumesc dragii mei , că ați făcut atîta drum ca să vă solidarizați cu suferînțele mele, a marita azi o fata nu este usor. Această solidaritate face pentru moment din Țigănești un centru de gestatie al lumii din care se naște un cuplu minunat: Ana și Chaitanya.Drum bun, dragii mei copii! Și nu uitați că din această clipă pe umeri voștri se lasă o responsabilitate uriașă. Salvarea lumii de la suferință și disperare. Prin iubire și întrajutorare.
                                                                   * * *
Trei generații s-au întîlnit la nunta Anei. A fost fabulos.
                                                                   * * *
 .Am întîlnit-o într-o primăvară de martie, stătea singuratecă pe un ciot din curtea liceului și citea.Scurta ei roșie și bereta violacee ,trasă adinc peste cap, contrastau puternic cu  peizajul șters al grădinii. Din cînd în cînd se ridica și făcea, ca să se încălzească, cîte un cerc larg în jurul stadionului.Apoi iarăși se așeza și  citea, luptînd cu vîntul care-i zmucea furios cartea din mîni.Într-o zi am numărat peste douzeci de asemenea cercuri. Atunci,se pare, am îndrăznit:„Ce autor citiți?„ ”A nu, învăț enleza, - mi-a mărturisit ea, - fiica mea-i la Londra...” „Vă-nțeleg , - i-am zis, - doar că  pentru mine, pe sfîrșit de cale, e prea tîrziu...” Așa am început să ne  spunem poveștile noastre de viață, cu o încredere și empatie reciprocă, izbucnite spontan.Fără măcar să ne știm numele. În momentul însă cînd  am ajuns la controversatele pregătiri de nuntă ale Anei inerlocutarea mea a dispărut.Poate ca si eu am ezitat sa ma deschid.  N-am mai văzut-o, posibil că vreo cîteva toamne , timp în care curtea liceului  tînjind după ea, s-a urîțit și mai mult. Și iată ca mai alaltăieri, pe timpul ciclonului rece de toamnă, cînd tocmai mi-o închipuiam într-o stație de metrou din Londra  sau de mînă  cu Ivia, fiica sa, la Madame Tussauds,  de odată a  reapărut. Drept in fata mea.Așezată pe aceeași cioată. Echipată cu aceeași scurtă roșie și beretă. Cu același vînt din față . Ca o garanție că, oricum , cit  nu ne-am zbate , toate lucrurile esentiale pe lumea asta, dintre viata si moarte, prin grija probidentei, stau trainic pe loc, neschimbate pentru vecie.  Doar că rafalele ciclonului îi rupeau din mănă, ca pe o pinza de catarg , o altă carte, Capătul Lațului de Joseph Conrad, celebrul explorator și marele scritor britanic, pe care-l citea in orihinal. „Dumnezeule sfinte, credeam că sînteți în Anglia!?„ Ei, nu ! - mi-a răspuns, cu o voce  vinovată, dar mai mult  curioasă,- si nunta, ce s-a întîmplat cu nunta?” Parea că , în absența ei, doar la atita s-a gîndit. Tăcut i-am întins mobilul. Lung a privit filmările de la nunta Anei.O dată. De zeci de ori. Cu meticulozitatea și perseverența care învăța engleza pe timpuri, pentru ca într-un sfîrșit să zică scurt:„Frumoasă!” ”Toate miresele sînt frumoase!„ - am obiectat.„Greșești, este o fericire frumoasa!- a prins deodată să mă tutiască. - Cîte mirese sînt pe lumea asta tot atâtea și fericiri.Fericiri urite.Fericiri de-o clipa. Fericiri violete.O infinitate de fericiri.Si sint uneori fericiri frumoase, aproape neintelese, care le cuprind pe toate dintr-odata.Ele ne zguduie si ne indreapta,prin suferinte , pe calea cea dreapta ,uitata :iubirea. ” Apoi s-a ridicat și ,cu un tic dureros,abea sesizabil , reprimat in coltul gurii, a plecat .Fara sa-si ia ramas bun.Depărtîndu-se usor, ca o corabie ,condusă  de căpitanul Whalley, nemuritorul personagi al lui Joseph Conrad, in ultimul sau drum pe învolburatele mări  , străbătute de recifuri ale vechului Regat. Iar eu am rămas descumpănit să mă întreb: nu cumva această  replică de ramas bun ascunde idealurile noastre de veacuri? Nu asta am vrut noi : să avem copii fericiți? Nu pentru asta ne-am jertvit? Și atunci de ce ni-i frică de ele , mai să nu le pronunțăm, de ce nu le trăim, pînă la ultima fibră, de parcă la prima atingere de ele ar trebui sa murim.
                                                         

joi, 17 ianuarie 2019

LEACUL TRADĂRII



Mihai, m-am uitat în seara aceasta pe pagina ta, înainte să postez pe ea, și am constatat că vremea trece, iar noi rămânem neschimbați, cu aceleași vise în cataturile  noastre, cu  aceleași proiecte în inimile noastre  ,  ca pe vremuri cind Universitatea era o corabie care plutea ușor și sigur spre apele lumii. Astăzi s-au scufundat  toate. Și corabia. Și caminile .Si scaunele din fata lor unde discutam pina la  epuizare  despre revoluții si problemele lumii. Războiul a fost crunt. Doar noi am rămas. Și un loc gol. Și apele  , nemuritoarele ape. Ce-ai zice dacă am reabilita și  pune pe ape din nou hrintuita  ,bătrână noastră corabie, cu pinze noi,  aurite, ne mai așteaptă undeva cineva din fetele noastre  ,cu gindul la vintul din prora? Eu cred ca da,  intre timp devenite femei , stau și așteaptă asemenea nemuritoarelor șotii din vechea Elada .Sa ne întoarcem biruitori din război. Așa că sparge sampania. Taie otgonul. Înainte cavaler nemuritor ,frate drept cu Don Quijote.  La mulți ani!
                                                                        * * *
Cit privește întâlnirea noastră  ,părinte Andrian Mazur. Eu cred că se va întâmpla. Anume la Clopotnița Catedralei unde îți faci meseria de clopotar și unde mai și împletești metaniere. Ca sa-ți câștigi pâinea. Păstrează cele trei metaniere de cite treizeci de noduri, din lină ,moi, așa cum ne-am înțeles,  pentru ca eu tot le pierd și odată cu ele și rugăciunea. Vine toamna. Și clopotele toamna sună cel mai frumos din lume. Sună a frunză topita și cer stins. Sună  a mare tristețe . Numai clopotele mai știu da glas durerii poporului în tara aceasta. Restul toți au muțit.
                                                                        * * *
Problema nu este această nefericită oră de diriginție a ministrei Babuc, pe care să  zicem profesorul , dupa ce va da deoparte coasa cu care a stîrpit bălăriile din curtea liceului de arte "N.Sulac", se va duce sa o țină in fața elevilor.Nici Moțart care în aceste zile aici se cîntă în avans, trecînd peste toate mizeriile. Problema sint miturile fondatoare ale lui Druță care in anii aceștea s-au prabușit lamentabil si altele, ca sa pornim construi ceva , din pacate nu avem.Este ca și cum la această oră ne-am uita inapoi unde practic nu mai exista nici o posibilitate de intoarcere...Doar cea de a-l sarbatori pe scriitor.
                                                                     * * *
 „Ce înseamnă pentru mine Ion Druță?„ - cu această dificilă întrebare mă așez la masa de scris în ultimele zile și cu ea mă ridic, făra să fi sclipuit măcar un rînd pe sticla computerului. I-am promis mai demult lui Valeriu  Volontir, redactorul șef al revistei „Noi”, să-i scriu ceva pentru aniversarea de nouăzeci de ani a lui Ion Druță și acum, aproape de toamnă, am întrat într-o mare dilemă. ”Greu!„ - îl sun eu, cu gîndul să renunț.”Cincizeci de rînduri, - mă încurajază Valeriu, - cît ai rupe o frunză dintr-un copac!„ Ușor de zis. Ce să scriu însă pe acestă frunză? ”Ion Druță -  clasicul viu al literaturii romîne?”Asta s-a spus.”Ion Druță - piatra de temelie a spiritualității basarabene?„ Și asta s-a zis.” Ion Druță este un scriitor popular. Și asta s-a constatat, de nenumărate ori . Mai pe scurt , despre Druță s-a scris tot ce s-a putut scrie. Biblioteci întregi. Și atunci ce-mi rămîne să scriu, decît un titlu de carte  pe care am descoperit-o cîndva, în primul meu concediu, tolănit pe un stog de fîn de lîngă terasamentul căii ferate Chișinău-Ocnița : „Frunze de dor”.
 Da ,Ion Druță înseamnă pentru mine”Frunze de dor”. Cineva-mi spunea , Dabija mi se pare, că Druță a rescris-o de zeci de ori. A muncit la ea și continuă să muncească ca un giuvaergiu. Nu știu , eu am citit-o de sute de ori , și de fiecare dată cu sentimentul  ca este scrisă din prima, dintr-o răsuflare. La început , pentru că am vrut să învăț a scrie și eu așa, simplu , concret, cu o economie perfectă a cuvîntului. Deși traversată de lirism, nimic de prisos nu există în pagnile ei.Nici o virgulă. Și totul țintește direct în inimă. Apoi  pentru că am descoperit în drama lui Gheorghe un ușor conflict cu civilizația. Era în angoasa acestui conflict o boare de suferință în care mă recunoșteam și eu. Apoi pentru că de fiecare dată cînd deschideam „Frunze de dor”  acest conflict se lărgea, își făcea loc  insistent în tot ce scria nou Ion Druță, fie că se referea la personajele din Cîmpia Sorocii sau de la Iasnaia Poliana, devenea unul colectiv. Așa se face că într-o bună zi cele opt  volume autonome ale lui Ion Druță din biblioteca mea s-au strîns grămăjoară și s-au adunat sub coperțile unui singur volum „Frunze de dor” de Ion Druță prevestitor al unei mare drame care iată se întîmplă acum afară cu noi.
   Mă uit și eu cu sufletul îndoit la această uriașă dramă a neamului nostru, la satele pustii, la familiile distruse,dar și la deruta umanității în general,  dezvoltată din conflictul cu civilizația. Mă întreb unde: am fost cînd ardeau clopotnițele?  Cad și eu.  Și atunci un alt refugiu decît această carte nu găsesc.Ezistă în ea, ca într-o picătură de apă, zbuciumul imemorabil al vieții pe aceste pămînturi. Ceva nemuritor și etern, o poveste de dragoste și  o forță de povestitor care mă ia pe sus, chiar de la prima pagină, și mă duce încet de fiecare dată spre ultima pagină de leac.Acolo se ascunde capodopera.  Frumosul care va salva lumea, după cum zicea Dostoievski. Un leac pe măsura marilor povestitori , de la Sofocle și  pînă Shakespeare. Știți cum îi zic eu acestui leac: trădarea Rusandai. Scriu aceasta și parcă aud replica:”Un leac  otrăvitor!” S-ar putea , uitați-vă într-adevăr cîtă trădare este în jur, limbile noastre sînt pline de otravă, sufletele pline de ură, istoria este oarbă cu noi. Nu însă și cu Druță, marele creator de frumos și de sens, comportamentul  căruia în multe privințe îmi amintește de cel al unui practicant de surfing. Acoperit de uriașul val al globalizării  el ,în ultimul timp, s-a retras .Daimonul, cum zice Socrate , i-a șoptit că orice  împotrivire în adînc, orice opțiune politică, la moment este aducătoare de moarte și-nfrîngere.A stat și-așteptat pînă cînd valul l-a aruncat înapoi pe creastă. Și iată că, scăpat de stihie , la nouăzeci de ani, se apucă și scrie „Căsuța de la răscruce”, o nouă tîlcuire a povestirei ”Frunze de dor„ care prin trădare ne conectează ,cu toată literatura noastră, inclusiv cea postmodernistă, la valorile universale. Un gest cu adevărat magnific. Unul pe măsura  lui Gogol care prin”Mantaua”  i-a integrat pe ruși în marea literatură a lumii.
                                                               

miercuri, 15 august 2018

CEASORNICUL REGAL AL ANEI

E încă vară și dorm în salon, pe un pat pliant, pe care serile îl desfac iar diminețile îl strîng la loc, ca pe o valiză , și-l scot la balcon sau îl ascund, de ochii  curioși ai unor vizitatori inopinați, în faldurile uriașe ale draperiilor de la ferestrele dinspre balcon. Sus,  în camera mea de dormit și-n bibliotecă, s-a înstalat o căldură africană, de la care nici să scrii, nici să răsufli măcar nu poți, necum să dormi. În noptile de nesomn, însă, cînd singurătatea și salteaua de gumă mă storc și sleiesc de puteri, mai rău ca o sugativă,  plin de necaz , mă ridic și pășesc  prin casa care pînă odinioară, la plecarea copiilor, era un mobil înconștient. tainic, dătător  de temei vieții mele, iar acum, cu urîțenia și pustiul ei de noapte, disperant, a devenit parcă un labirint fără ieșire. Dau într-o cameră, în alta, întru în bucătărie ,îmi fac un ceai, îl sorb  scuip pe  umanitate, pe civilizașie în general ,cum zice Brodschi, care mi-a luat-o pe Ana. și urc pe scara îmbătrînită de stejar , cu crăpături vizibile la legăturile treptelor, care scîrțîie îngrozitor, în birou.  Acolo sînt cărțile mele. Și acolo este ceasornicul regal , unul dintre primele cadouri ale Anei. Sînt de altfel singurile lucruri de care mă  pot sprigini într-o casă la care am muncit o viață sperînd că o să-mi pot adăposti copiii și măcar o parte din anii mei zbuciumați. Biblioteca  a fost , descoper acum,  singura mea preocupare constantă în viață. Un scop concret, material. De unde  Încastrat într-o cutiuță argintie ,  cu loc pentru somnifere și cu căpăcel cu însemne  regale, el ticăie încet, domol, abea sesizabil, împle toată casa. Uneori ,în tăriile nopții,  cine cu cartea în mină , la granița dintre vis și real, îl aud cum străbate chiar întreg universul, se împletește și urcă cu țîrîitul greierilor spre o altă planetă, similară pămîntului, unde iubirea încă n-a murit, trăiește, e vie. E muzica sferelor în acest cor, e Moțart și Beethoven. Aseară îl ascultam  și nu știu de ce mi-am amintit de Mircea. De-a lungul anilor, de la plecarea Anei , jucărica  aceasta miraculoasă s-a întimplat nu odată să se strice, mai ales iarna pe zloată, cind nu mă pot deplasa, și tocmai atunci mi se nimerea la îndemînă Mircea , un șofer tinerel și iute, dar neobișnuit de milos și săritor la nevoie,  de la întreprinderea Ninei.El mi-l repara, el mi-l regla. El îi schimba bateriile și mi-l  punea la ureche :"Auzi ticăie? " Acum nu-l mai văd. „S-a concediat, a  plecat!”- mi-a zis Nina sec cu ceva timp în urmă. N-am insistat  să aflu amănunte.  Așa încât , ascultînd corul celest al nopții, la moment mă întreb de ce fără să ne fi luat  rămas bun? Și pe care alte pămînturi

                                                                    * * *
 Mai întîi a sunat la colț, într-o casă urîtă cu patru etaje. Cîțiva ani.  Mai tîrziu a pîrîit devale, dinspre garaje..Un nou locatar a stricat acareturile, gardul , acoperișul și le-a înlocuit cu altele. Apoi a  dîrdîit la vecinul din stînga, la cel din dreapta , peste drum. Și iată că acum, cît nu m-aș fi împotrivit, a întrat la mine-n subsol. Bolgarca. Dumnezeul Schinoasei. Scriu și am impresia   că monstrul acesta mă absoarbe  și scuipă înapoi ca pe o gumă de mestecat. Dar iată că la un moment  dat,  iadul  se stinge și de undeva de sub geam, tîrziu, din haosul habitual și miezul ferbinte al verii, încîlcit printre ierburi, răzbate un țîrîit timid , care crește, tot crește , se-mpletește cu alte voci asemenea lui, și dintr-odată cuprinde întreg universul, cu miliardele  lui de lumini.Este momentul cînd îți dai seama  de o mare pierdere a omului în drumul lui spre civilizație. Poate una  de sens. Licuricii.

luni, 13 august 2018

PATA DE PE ASFALT


Tatăl meu,in afară de Nicu, mezinul, a avut încă un frate, mai mare. Ionică, care a făcut  școala de meserii din Corbu. Era un meșter neîntrecut, inimos, copia și în același timp opusul lui tata. Ionică iubea fierăriile, șuruburile, iar tata caii. Și iată că împreună cu el într-o noapte tata a furat caii bătrînului, așa-i spuneau părintelui lor, și s-au dus la fete într-un sat vecin.Ca și  cum,fiind azi,  ar fi furat  pe noapte o mașină, și-ar fi pus cîte o floare la pălărie și s-ar fi dus să se fudulească la fete. Fantezii  de ale tinereții. Cînd a aflat, bătrînul le-a ars un toc de bătaie aproape mortal. Obida aceea s-a înmulțit necontenit,ca un nor de lăcuste, deasupra copilăriei mele. Părea că se iertau și când cautam iarăși se inhațau.Uneori de la fleacuri..Nu era masă de sărbătoare  care să nu se termine cu sfadă și vrajbă.Ultimul cuvînt al tătălui meu, testamentar, a fost: ”Să nu mă-ngropați alături de el!” La fel și al lui Ionică. Nici morți nu s-au iertat unul pe altul.S-a schimbat ceva de atunci în economia morală a familiilor noastre ? A scăzut din suferința care mocnește în ele ?Am învățat cumva să iertăm, copiii pe părinți și părinții pe copii în anii aceștea de civilizație  cu mulțime de preoți și drepturi scrise în Constituție? Dimpotrivă, mă uit uneori, în clipele mai întunecate ale conștiinței, la plecarea aceasta masivă a neamului nostru în străinătăți și,desi stau acasă,izolat de cetate,  parcă mă văd parte și eu din ea. De ce plecăm? De Dintr-o uriașă, ancestrală obidă. Purtată de milioane de generații.De la trădări, de la împărțirea averilor.  De la cineva fără nume și fără ființă ,un impuls autonom  care răsare mereu din cenușa pământului și care se zbate mai viu decât viata, e parte din chiar propriul eu. De parcă ar fi  să ne răzbunăm pe noi înșine.Aflați acolo , arși de dor, ne întoarcem ca să iertăm.Dar în loc de iertare mai comitem sau mai adăugăm cîte o obidă la suferința care o ducem. De obicei catre sau de la oamenii cei mai iubiți.Apoi iarăși plecăm. Cu o rană care nu se închide niciodată.Și care se cheamă neputința iertării.Sau simplu: instinctul primar al conservării.
                                                           * * *
 Eri dimineață, încă pe răcoare, mă sună Mitrofan. ”Laptele e gata ! Vină și-l ia!” - strigă el în receptor și închide.  Cum însă dacă  Veronica tine telefonul închis , Nina-i plecată, iar Ana-i la Londra?Cu cine?  Îmi dau curaj și cobor devale singur .Acolo ,în timp ce-mi împle borcanul, mai vorbim despre viață. Nu se știe care dintre noi e mai tare la singurătate. De citeva decenii l-a părăsit sotiea,lovita de cancer. De ani lungi trăiește în sihăstrie. Doar el și cu caprele.Și-n tot acest timp am băut din laptele caprelor lui, ca dintr-o licoare.  Astă primăvară părea să cedeze. M-am speriat. Ce ma fac fără laptele lui? Cum sa trăiască o singurătate fără alta singurătate ? Mor.Dar căprile,scoase la păscut, l-au salvat. Așa că es si pornesc cu borcanul cătinel înapoi către casă.  Dealul acesta dinspre caprele lui Mitrofan, bătrîn ești sau tînăr, îți tae respirația.Noroc că din spate mă ajunge o camionetă.Pun borcanul deoparte și mă opresc, în speranța că poate m-a scoate pînă în deal.Șoferul ,un tip cenușiu, încetinește, dă la iveală  capul din salon și urlă:”Ferește , milogule!„ Apasă apoi pe accelerator și-ntro clipă borcanul e zob.  Mă uit și-mi vine să plîng. Laptele pentru mine este esențial.Viata mea.  Cerc înstinctiv să rețin numărul de înmatriculare: C CN 286. Dar îmi zic: la ce bun? Singurul lucru care contează acum, așa precum caprele pentru Mitrofan, e pata aceasta albă cu așchii de sticla  de pe asfalt și textul  pe care urmează să-l scriu despre ea.

luni, 30 iulie 2018

PĂSĂRI LILIACHII

   Vitale Pastuh preia un citat din  poetul Oljas Suleimenov: „Literatura din lumea întreagă este în criză” Nu știu, poate ca Suleimenov  traversează o criză a lui.Scriitorii din cÎnd în cÎnd traversează cÎte o criză. Toate romanele lui Murakami sÎnt o criză. Dar șI ale lui Saramago.Ale lui Asmus Oz. De acolo de fapt se alimentează scrisul .Trebuie de vazut unde duc aceste romane. Literatura ca atare însă nu a fost șI nu va fi niciodată în criză.Și asta pentru că menirea ei este să dezvăluie crizele ca unic instrument de cunoaștere șI salvare a omului.Nu este adevărat că  modernismul este o criză. Nici postmodernismul. Aceste curente sÎnt mai curÎnd un far în noaptea conștiinței umane. În momentul cÎnd se vor stinge și ele va muri șI umanitatea.Este convingerea mea.
                                                                           ...
Dau să mă spăl și descoper că de fapt toată casa mea este împînzită de oglinzi. Oglindă la baie. Oglindă la bucătărie. Oglinzi in salon. Oglinzi in bibliotecă. Ușile de la dulapurile cu cărți sînt și ele niște veritabile oglinzi. La fel sticlele televizoarelor. Computerilor. Telefoanelor. Mai pe scurt , unde nu mă-ntorc dau de mine, de chipul meu inflexibil, cu o singură, surdă întrebare:”Încotro?„ Cît pot să suport o asemenea mutră  posacă? O zi ? O viață? Imposibil. Și atunci închid ochii. Măcar pentru o zi. Mă mișc prin casă cu ochii închiși. Scriu cu ochii închiși. Aștept cu ochii închiși. Mă culc cu ochii închiși.Și doar prin somn îi deschid uneori ca să descoper uimit că visele mele trăiesc, sînt vii, ca niște păsări liliachii.   
                                                                          ...
 Facebookul îmi amintește că prietenia mea cu Caranicola Mihaita împlinește trei ani.Mi-a pregătit chiar un clip. Mulțumesc Facebook. Prefer să mă descurc singur.În anii aceștea și poate chiar toată viața am citit multă lume de peste Prut de la Marin Preda și pînă la Andrei Pleșu. Toți  scriu frumos, caligrafic, bizantin, filozofic,  psihanalitic,  prustian, modernist, postmodernist. Autorii romîni întrunesc toate stilurile si conceptele  lumii. Îndrăznesc să zic însă că nici unul din ei nu m-a mișcat atît de adînc ca tine, dragul meu Mihăiță.Și asta pentru că ai un scris de la inimă.Mulți ani , romînașul meu drag și scriitor popular din Galați!   
                                                                    ...
Vera. Muta. Măturatoarea .Votanta Maei. Veșnic în picioare, cu mătura-n mînă. Nu ne-am văzut demult. Aproape de-o vară. Și ce altceva poate reanima o prietenie decit o poză .La început s-a împotrivit. Nu, a tăiat ea hotărît cu mătura aerul. Apoi ușor, ușor a cedat. Și-a scos basmaua, și-a potrivit părul cărunt și s-a  așezat monumental , cu mîinile în poală, pe cioata enormă a unui copac inexistent pe care probabil în liceu doar ea îl mai ține minte. ”Așa nu!„ - i-am zis. Și-a legat basmaua la loc, a zvîrlit mătura, și-a acordat auzul la freamătul copacului inexistent și mi-a zîmbit.Curat, simplu.”Asta da! „ - am apreciat. Ceva trecător și veșnic a fluturat pe buzele ei. Ceva care a impresionat-o și pe ea la vederea zecilor de poze de pe mobil, din diferite unghiuri, de parcă s-ar fi îndoit: este ea sau nu este ea. Era ea și-n clipa aceea , într-un spasm de bucurie,  a dat să se ridice, dar tot atunci săgetată de-o durere neașteptată s-a prăbușit înapoi pe cioată și-a început să-și caute mătura, gata să izbucnească în plîns . Speriat am ajutat-o să se ridice. Și abea apoi, pe drumul spre casă  am inteles, de ce o vad de ani buni ,trebăluind neîncetat cu mătura prin grădina liceului . Pe lumea aceasta sunt oameni singuri, care lucrează neîncetat, toată viata.Oameni care pictează în picioare, scriu în picioare, se roagă în picioare, fără riscul de a fi fericiți, contînd doar pe sine. Și poate patul cu salteaua de sirma și perna viselor frinte.
                                                     

vineri, 29 iunie 2018

NU MĂ PĂRĂSI

   Credeam că japonezul Isiguro Murakami a fost nedreptățit dacă nu i s-a dat anul trecut Nobelul  pentru literatură. Nu este tocmai așa. Întreaga școală japoneză a romanului este excepțională. Trei zile și trei nopți am stat săptămîna aceasta lipit de pat,cu creionul în mînă, doar cu pîine și apă, și am citit „Nu mă părăsi” de celălalt japonez, de fapt britanic de origine japoneză, laureatul propriu zis al premiului Nobel. După care la sfîrșit m-am ridicat pe o margine de pat, am luat fața în mîni și legănîndu-mă dintr-o parte în alta, ca într-o barcă , sau poate ca în mașina singuratecă a elevilor de la Wailshtam, pe un drum în noapte, spre un oraș cu lucruri uitate, am zis: „Iată un roman uriaș:„Nu mă părăsi” de Kazuo Ishiguro.” Țin acum acest roman, pe care mi l-a  trimis Ana,  în mînă și înainte de a i-l da Veronicăi, să-l citească și ea, observ cu stupoare că  n-am făcut nici o însemnăare.Am presimțit probabi că nu mă voi întoarce niciodată la el.Din frică pentru uriașele  decepții și sentimente trăite. Sau pentru a mi le păstra intacte și curate , ca ale eroilor cărții, care nu mă vor părăsi niciodată.
                                                                           ...
  Aflu dintr-o postare recentă pe Facebook a portalului „Moldova Ortodoxă” că preotul Maxim Melinti, parohul bisericii „Acoperemîntul Maicii Domnului din satul Ghidighici, municipiul Chișinău, printr-un decret mitropolitan , „ a fost oprit de a săvîrși cele sfinte pentru contribuția la dezvoltarea mișcării LGBT din Republica Moldova, pînă la aducerea pocăinței depline în mod public”.Habar n-am ce-o fi însemnînd asest LGBT, ce dihanie este, sînt convins însă că nu el sau nu ea au furat miliardul, că nu el sau nu ea au declansat imensa criză  morală din Republica Moldova,că nu el sau nu ea au pustiit satele noastre și ne-au dus prin orașele lumii.Există o altă încălcare a canonului care  macină lumea pe dinăuntru, din chiar interiorul clerului, decît deformarea iubirii, decît leproșii și heterosexualii - uitarea definitivă a iubirii,în Europa dar și la noi, acasă.Deprecierea aproapelui . Singurătatea absolută a omului. Absența oarbă și surdă a comunității de la suferințele lui. Toți marii scriitori ai lumii vorbesc despre asta azi.. Toți marii asceți. Urmăresc , de la democratizare încoace, preoțimea noastră  în biserici, ca niște piese muzeistice, gesturile lor mecanice la sfințiri de localuri, cuvintele lor seci la marile sărbători și un alt exemplu mai viu de iubire și viață în haosull nostru habitual în ultimul timp  nu găsesc.Doar părintele Maxim Melinte. El este prezent pretutindeni,în școli, grădinițe, penitenciare .El vorbește cu  copiii, pușcăriașii, prezentatorii de televiziune, boschetarii.El ese din haos, absurd, intimplare și desperare si oferă o șansă mai mult.Oricui. Roba lui elegantă imi amintește uneori de o haină de sac. Drumul  lui deseori mi se pare un drum al lui Isus.Este înseși speranța. Și nu-i de mirare că într-o zi, mai demult, cărările noastre s-au încrucișat  chiar la Mitropolie, la o reuniune a portalului ”Moldova Ortodoxă„. Stăteam alături,ascultam deliberările plicticoase, și la un moment dat: ce-mi vine în cap? Iau o foaie de hîrtie, scriu - „Sînteți un om deosebit!”, - o împăturesc frumusel și zîmbăreț o transmit.A desfăcut-o ,curios  a citi-o și, șocat, s-a întors catre  mine:„De ce?” Cum să-i explic? Grea misiune acolo pe loc. Dar am privit la hîrtiile lui, împrăștiate pe masă, și dintrodtă am zis,într-o doară:”Pentru că sînteți stîngaci! Scrieți cu stînga!” A trecut atîta timp de atunci părinte Maxim,hîrtia ceea s-o fi pierdut pe undeva, ca o glumă care face suportabila viata  ,  dar părerea mea nu s-a schimbat. Dimpotrivă, mă conving tot mai mult că asemenea preoți stîngaci,care rasar pe ici colo in parohiile noastre, sînt un dar pentru biserica noastră. Că drumurile noastre spre iubire si suferintele aproapelui astăzi sînt atît de încurcate încît doar ei, cu stinga,  le mai pot descîlci. Nu întîmplător scriptura ne spune mereu că  nu știe dreapta ce face stînga.Toate la vremea  lor. Sper că lucrul acesta să-l înțeleagă cu timpul  și marii erarhi.
                                                                           ...
 Astăzi, 28 iunie  2018 , eu Ion Bradu, scriitor pe Facebook, cu bibliotecă adunată în timpul comunismului, Mitrofan Căprarul, cu o turmă de capre prăsite în vremurile noi, democratice, și Vera , gunoierul de la Liceul de arte Nicolae Sulac, cu o mătură din timpuri imemorabile,  plecînd urechile la chemarea liderilor mișcării de rezistență națională ne-am grămădit la un loc și am creat celula noastră de rezistență din Dealul Schinoasei. După mai multe deliberări asupra voturilor noastre, care au fost date la gunoi, am decis: 1. Să atenționăm Consiliul de observatori  al  Companiei Teleradio Moldova , că pe sticlă s-a văzut foarte clar numărul protestatarilor de Duminica trecută și nu e cazul să fim prostiți. Cu vecinii se poartă frumos. 2. Să participăm și noi la protestul de Duminica viitoare cu o pancartă, avînd , de după gratii pe ea, țapul uriaș,  cu ouă preistorice, al lui Mitrofan pe care stă scris, mășcat, încît să se vadă pînă la Bruxelles:„Nu ne dăm!„  Alte amănunte pe parcurs.Doamne ajută!

joi, 7 iunie 2018

VARA TRECUTĂ

Nu prea merg la biserici în oraș. Seamănă cu niște cimitire moarte. Prefer Țigăneștii. Iar toamna  tîrziu, pe zloată stau închis în casă șI citesc cărțile Sfintei Scripturi: Psaltirea,  Evanghelia după Ioan, Faptele  Sfinților Apostoli. Reflectez la cărțile Sfinților Părinți de la omiliile lui Efrem Sirul pînă la  cuvintele ascetice ale lui Ioan Damaschin. Din păcate   prea puțin   Dumnezeu găsesc acolo. De fapt , înseși sfinții părinți recunosc că textele lor, ca și cele biblice , nu sînt decît un instrument util de căutare  a Sensului , prin grai viu , în biserici. Așa a făcut Domnul  coborînd de pe Munte  la Sfinții Apostoli. ȘI așa au făcut Apostolii pornind peregrini în căutarea unei biserici ai lumii.  S-o fi găsit oare ,după atîțea mii de ani, m-am întrebat eu astăzi, la  biserica  Înălțării Domnului unde vocea părintelui Octavian Moșin ,împărțind mir, a fost biruită deodata  de plînsetul virgin, ca un vuiet, al copiilor? „Iadul! ”- mi-a zis,  cu mustrare si frica ,cumnata mea Lena. ”Da, iadul, - i-am răspuns, - un iad previstitor al raiului. Graiului. Si Duhului Sfînt! ”
                                                                          . . .
Privesc Roland Garros. La Paris ploua. Chair si așa sint fascinat.De la jocurile atletice ale vechilor greci omenirea ,cred , n-a mai vazut atita frumusete in mișcare. Femeile sint formidable. Pentru ca printre ele este Halep si Serena,acest uriaș  contrast al lumii. Si inca pentru alte un million si unu de motive. Priviți-le! Ascutați-le! Sint sigur ca le aflați si singuri pe toate.Intr-ales strigatul .Care le motiveaza si puncteaza abisal loviturile.
                                                                      . . .
Aseara am vorbit preț de o ora, la telefon ,pe viber, cu Ana. Numai s-a intors la Londra din Japonia si-a avut despre ce-mi povesti. Despre drumul lung spre țara soarelui rasare, treisprezece ore de zbor incolo si treisprezece inapoi. Despre Tokio si suburbiile lui cu milioane de trenuri electrice, care nu intirzie nici o secunda , cu veceuri curate lună, cu bistrouri in care se mininca si se asculta musica clasica . Despre temple cu zeci de uși in spatele carora divinitatea suprema se dovedește a fi o simpla piatra. Despre celebra ospitalitate japoneză, distantă, rece si in acelasi timp deosebit de caldă. Despre ruguri aprinse pe malul mării in miez de noapte din lemnul adus de ape .Despre singuratatea, instrainarea si setea de comunicare a japonezului.  Ascultam  vrăjit toate acestea cu un sentiment si convingerea ca le-am mai văzut si trait undeva. Unde ,daca n-am esit in ultimii ani nici macar in oras?  Cind? Abea cind am inchis telefonul mi-am dat seama că asta s-a intimplat chiar acolo unde ma aflam,in salonul meu din Schinoasa, vara trecuta, cu Murakami in mina.Iata ce inseamnă un mare scriitor.Te poate intilni si fascina cu o țară  fără sa fi pașit vreodată in ea. Ferice de asemenea tară.

luni, 21 mai 2018

MĂTURA ȘI INSTINCTUL

 Acum am înțeles și eu: marea luptă care se duce aici pe Facebook nu este cea dintre conștiințele noastre și trollii stăpînirii. Dintre adevăr și minciună. Dintre frumos și urît.Marea luptă care se desfășoară aici , una pe măsura celei  încercate de Iacov cu ingerul, este  dintre Cuvint și civilizația ochiului. Dintre duh și imagine. Uneori sînt tentat să cred că aici se ascunde chiar destinul de mai departe  al omului pe planeta Pămînt.Toate celelalte sînt secundare.
                    . . .
   Daca există un lucru  temeinic în republica Moldova asta e șoseaua Balcani. E singurul lucru care a rezistat la cutremurele și dezastrele democrației, la  privatizările sălbatice și furturile bancare, la migrația masivă și obrazul gros al clasei politice. Așa cum a fost făcută de ruși cu ani în urmă așa și stă neclintită, ca un drum al romanilor prin pustie.S-a gîndit vreodată arhitectul ei că în loc de tancuri , menite să între în Europa la orice ceas, într-o zi un țăran moldovean își va priponi  pe marginea ei calul, așa ca într-o bătaie de joc? Nu cred. Sau eu că mă voi întîlni cu acest cal întîmplător, printre dealurile arhetipale ale unei Moldove cu sate pustii, în drum spre Țigănești, după o ploaie duminicală care a inveselit firea? Toată copilăria mea a trecut printre cai.Am văzut cai la muncile cîmpului. Cai în competiție. Cai la păscut. Cai înhămați.Cai înșăoați. Am citit despre cal. Am aflat că unul din ei a devenit consul.Am scris despre cal. M-am convins că este una din cele mai frumoase și devotate ființe din lume,întemeietoare, alaturi de om ,de civilizație.Nu mi-am imaginat însă niciodată că un cal poate fi priponit  pe marginea unei șosele de beton, cu lanțul la gît, ca un cîine. Ce poate face ” homo sapiens” , cum spune Harari în  scurta sa istorie a omenirii, față cu un asemenea tablou postmodern ? Coboară din jip, se scotocește fîstîcit prin buzunare, pipăie ultimele firimituri care i-au mai rămas din copilăriea lui milenară și i le întinde vinovat. Așa am făcut și eu. Și de atunci, în nopțile mele de nesomn, îl tot văd în fața ochilor.Ca pe una din cele mai înalte trădări ale omului cu jip.Care uneori e mai periculos chiar decît tancurile rusești.
                                                                    . . .
  SÎnt  zile minunate aici În Dealul Schinoasei.Se coc cireșele sus pe vÎrfuri. Se rumenește vișinul.Cîntă cucul în Valea Grecului.Nu e nici cald nici frig, tocmai bine pentru plimbare.Îmi iau toiagul și pornesc pe traseul meu obișnuit,  în deal, spre liceul ”N. Sulac„.Scurtă vreme și în față îmi apare vecina care, pe lîngă poartă, trebăluiește la tufele de trandafir.„Ehe, - se bucură ea, - nu v-am văzut demult!„ „Așa este , - îi răspund, - iarna nu prea es!„ „Da eu credeam că v-ați mutat în Valea Grecului!„ ”Nu, de cînd a plecat Ana nu pășesc pe acolo! E multă singurătate pe cărările ei! ”„Da , dar nici aici, în Schinoasa, nu e mare lucru  -  zice ea, - doar garduri și dulăi.” Tace o vreme , cîntărind un fir de trandafir traumat în palme, și pe urmă mă întreabă:„Pe cine votăm?„ ”Nu știu, - zic - pe cineva fără garduri și fără dulăi!„ „Și cu inimă mare!„- răde ea, zvîrlind trandafirul. Iar eu mă îndrept sus, pe culme, poate o întîlnesc pe Vera, care cu mătura și instinctul ei nu dă greș niciodată.
                                                                  . . .
Aseară liberalii au părăsit rușinos  cireșarii mei, cedînd locul  unor matahale sperietoare moarte. Odată cu asta șansa  istorică  de a preface lumea  într-un cireș înflorit din care să împart mai apoi cîte un pumn de poame dulci la toți copiii lumii  a luat sfîrșit. De azi îmi voi  căuta sensul de unul singur.În întunericul orb din interiorul meu. Urcînd și coborînd de mii de ori scara cu șaptesprezece trepte  de la bucătărie spre bibliotecă. Numărînd milioane de pași pe traseu, spre liceul "N. Sulac"   Ascultînd ,constant, cu cutremur și frică , vuietul subteran al vișinului.  Și intimplător Moțart. Pentru că am fost trădați cu o trădare cît toată istoria noastră care a fost și urmează să fie. De către omul gregar al cetății. Care a încălecat barbar  pe visul poeților și al mulțimilor.

vineri, 27 aprilie 2018

MAI MULT DECÎT EVANGHELIA


 Lika SKa Batrancea scrie undeva într-o postare pe facebook , din Italia, cu durere, ca se pierde limba.Da, așa este.Trebuie să ne ducem departe de casă ca să observăm acest lucru cu durere și în profunzime. Procesul de globalizare , aflat in plină ascensiune,  absoarbe lent și ireversibil culturile mici.În mare parte pentru  ca n-o vorbim cu  alogenii  nostri.Ne acomodăm lor. Cel mai adesea ,as zice, insa pentru că vorbim prea mult. Eftinim cuvintele.Omul politic reprezintă un exemplu clasic in acest sens.  Promite multe  si nu face nimic .  Limba,  aș vrea  sa stim , măcar cei puțini care avem conștiință din acest neam,  se pastreaza in tacere. Anii mei de  singuratate m-au invatat acest lucru mai mult decit Evanghelia. Este de ajuns să taci doar o zi. Si atunci ai sa vezi cum se deschid inlauntrul cuvintele. Frumoase ca niste flori. Curate si vesnice ca niste izvoare. Mai puternice decît orice globalizare.
                                                                             ···
       O toamnă și o iarnă întreagă durează conflictul dintre enoriașii bisericii satului Dereneu. E război. Dintre închinătorii Mitropoliei Basarabiei și Mitropoliei Moldovei.Legat de acest conflict m-am adresat către Ioan Moşneguţu , episcop de Soroca , cu un mesaj creștin. "Preasfinte, - i-am scris, - Mintuitoru zicel :Indraznitiți!" Am impresia că doar inima sfintiei sale , predicele sale au delicatețea și puterea de pătrundere nesere rezolvării conflictului de la  Dereneu. Pentru ca nu se poate ca oamenii ,cu mortul pe năsălie, sa nu poata  intra in Biserica.Cine stă zavorit  acolo?Cine se roagă sub lacăt? Numai diavolul. Eu bunaoară aș pune doi preoti. Un duumvirat, de la ambele Mitropolii.Ca sa izgoneasă necuratul.  Asta o solutie,  asa  profana. Sint convins insă ca sfintia sa va găsi una evanghelică . Solomonica .Care nu profanează mortii si uneste credintele .   
                                                                            ··· 
"Si eu ce ma fac intre aceste valuri de minciuni?"  - se intreabă Ștefan Secăreanu intr-o recentă postare pe fb. cu privire la realitățile din lume  , din Orientul  Mijlociu, dar si din Republica  Moldova si Romania. Demult n-am auzit o asemenea intrebare de la intelectuaii nostri. De parca mi-ar fi pus mîna pe rană. Cu cit citesc, cu cit privesc mai mult cu atit mai al dracului  ma incurc. Eu zic asa : pina la urma , important este sa fim onesti față cu constiinta proprie.Măcar asta. Deși minciuna astazi e atit de mare si de convingatoare, incit mi se pare ca se ascunde in chiar constiintele noastre. Cum a patruns in cel mai ascuns si protejat loc al simtirii noastre, prin ce tranzacție cu conștiința nimeni nu stie.Nici Domnul. Ceva s-a intimplat cu noi după ce ne-a creat.Ceva pe care nu l-a  putut explica nici Darvin. Nici preotii. Nici descoperitorii  Bing Bangului. Formula cinstei ,spune undeva Dostoevski, este moartea cinstei. Acesta  pare a fi adevarul nostru. Si blestemul. Sa ne cautam onoarea fiecare in singuratate. Pentru a putea ajunge o comunitate. 
                                                                         ···
Ana și-a măsurat zilele acestea rochia de mireasă.Am vazut pe viber cum a imbrăcat si dezbracat sapte rochii. Toate superbe. "E greu ,coplesitor de greu!"- mi-a scris. O inteleg. Pentru femeile din neamul nostru rochiile de mireasa au fost dintotdeauna, prin instinct ,o măsură a vietii si onoarei.  Si care altă probă a acestei vieti decit aceasta scurtă rugaciune care a biruit singurătățile si unit inimile , de mii de ani:"Doamne Isuse Hristoase, fiul lui Dumnezeu, miluiește-mă pe mine, păcătosul!"  De cîțiva ani o practicăm sincron, odată pe săptămînă , ea la Londra și eu la Chișinău.Uneori o spunem. Alteori nu.Viața ne fură. „ Nu uita, - i-am scris , - simbata la ora 11. Un sfert de ora. Se  poate si cinci minute. Si o secunda. Doar cu inima plina. Pentru ca viata nu este mai lunga.”
                                                                          ···   
Cele sapte rochii care au fost imbracate de zeci  de ori sint puse  la loc. Proba a luat sfirsit. Alegerea facuta. Bineinteles ca alta decit cea care am ales-o eu. O rochie care ii place mamei sale,surorii si mirelui.O taina deocamdata a miresei. Eu insa am zis:"Asta! " Dintr-o data. Si sint fericit că pus-o macar  pe Fb . Ca pe o efemerida. Ca pe un fluture de lumina din intunericul vietii mele.
                                                                                                                                   
                                                                                                                                                   



miercuri, 28 martie 2018

VÎNĂTORUL CULEGĂTOR

Aseara ningea, viscolea, multe drumuri stateau inzapezite ,soferi inamoliti cereau ajutor , unele sate izolate coborisera in intuneric ,parea  ca  se va  stinge si televizorul meu ,si iata ca din mijlocul iadului acesta vicepremierul Gaburici a inceput sa tese deodata la Prime povestea a 1200  km de drumuri si dintrodata s-a facut lumina.Cit de putin ii trebuie neamului acesta al nostru uneori. O poveste. Povestea Europei. Povestea Unirii. Povestea drumurilor. Si cind ai cautat: iarasi s-a ridicat. Gata sa erte si sa creada din nou. Chair din mijlocul iadului.
                                                                               * * *
  Acum 2,5 milioane de ani undeva în Africa de Sud a apărut in urma evoluției de miliarde de ani a materiei HOMO SAPINS, numit și VÎNĂTORUL CILEGĂTOR. Organizat  în cete mici, migratoare, el ducea un trai  în mijlocul naturii, slobod și neîngrădit de nimeni. Uneori cînd mi se face trist de la acest drum , care zace în mine, cînd lanțul poverii lui imi tae carnea piciorului pînă la os, suflu în sticla de la geam și din aburul vremii, de sub geam, apare el , predecesorul meu preistoric . Doar o secundă. Cît aș culege un pumn de vișine. Cît aș putea duce milioane de ani în spate. Mai departe.
                                                                           * * *
Scăienii mei de peste deal. Iată că au semnat și ei o Declarație de unire cu Țara.Printre primii din părțile nordului. Satul cu cele mai dulci pășune, cele mai limpezi izvoare, cele mai arătoase pridvoare. Acolo unde am îmblat la șezători. Unde ne-am bătut pntru fete...Un Macondo mai viu decît cel al lui Marquez. Fără drumuri și fără internet. Întotdeauna m-am întrebat: ce taină îi apără ? Ce forță, ce cod genetic îi ține departe de civilzație? Cum de rezistă la marile ispite? Abea acum am înțeles: unirea cu frații romîni. Și am plîns.Cu lacrimi adevărate. Cum nu mi s-a întîmplat demult.Pentru că era ceva care am pierdut demult și părea că fără întoarcere.
                                                                         * * *
Mircea Ciobanu a postat pe Facebook una dintre lucrările tîrzii ale lui Picasso. Și imediat au izbucnit controversele. Unii zic că este un pictor genial, de milioane. Alții neagă orice calitate a lui.Eu zic asa : adevărul e la mijloc.Chiar dacă despre Picasso s-au scris biblioteci .Adevarata artă nu se impune cu forta. Ea sta cuminte la usă ,precum Domnul  ,si asteapta sa-i deschidem. Este acolo si Picasso si Repin si Rubleov si toti marii artiști ai lumii. Daca ar fi numai unul, să spunem Dostoievski, cum sînt tentat uneori să zic, ar fi insuportabil  ,ar trebui sa ne spinzuram. Asa insa in momentele noastre de tristete, cind viata devine insuportabila, mai deschidem usa si ei mai intra cite unu.Scriitori, pictori ,filozofi, sfinti... Astfel mi s-a intimplat si zilele trecute. Deschid telefonul si pe viber, de la Ana,din Londra, doua imagini tulburatoare,de milioane ,  facute in Galeria britanica. Stiti ce-am facut? Le-am depozitat in arhiva mea. Si nu pentru ca sint de la Ana. Sau ca apartin lui Picasso.Sau ca sint de milioane. Dar pentru ca pulseaza in ele  o mare putere, primordiala de viata .Trebuie totuși să ai o mare capacitate de sugestie ca să ituiești frumusețile femeii in formele embrionare de viața.Asta doar Picasso a putut să o facă.

                                                                       

vineri, 23 februarie 2018

OCHII EI VERZI CA IARBA

    O noutate plăcută . Rodica Ciorănică,  redactorul  magazinului VIP , împreună cu echipa ,au desemnat omenii anului 2017. Savatie Baștovoi , un monah de la mănăstirea Noul Neamț, care de cîteva decenii se roagă și nu mai coboară de pe scena publică este modelul ales din domeniul culturii. Scrie versuri, romane, ține conferințe, construiește biserici, pictează icoane, oferă interviuuri , dezvoltă afaceri.O alegere mai potrivită nici că se putea. Poate doar un alt monah de la mănăstirea Țigănești,părintele Lazăr, încărcat cu aceiași energie .Face ascultare la bucătăria mănăstirii, deritică în chilia părintelui stareț, hrănește căprioare din palmă, culege și cunoaște toată iarba de leac din Codru. Cu ani în urmă pentru un șumuiag de buruiene de leac i-am lăsat în Psaltire o bacnotă de 50 de lei.Și de atunci ori de cîte ori mă duc în chilia lui o găsesc la Psalmul 37, neatinsă.”Părinte?!„ - îi zic cu mustrare.”Ce să fac cu ea?„ - îmi spune el cu uimire. Ce să facă într-adevăr dacă de zeci de ani n-a ieșit deloc din mănăstire. Dacă de peste un deceniu spală blidele și coace pîine. Dacă în tot aist timp s-a rugat neîcetat. Se spune că lumea aceasta desfrînată și minciunoasă uneori se mai ține doar pe rugăciunea monahului. Pe a cui ? Căci vreau să-mi aleg și eu un model, unul viu și nu mort, ca să scap
.
                                                              * * *
 Sînt zile cînd trebuie să-ți mărturisești măcar ție că iubești pe cineva. Altfel viața n-are nici un sens. Îmi zic atunci, sigur că pe mama mea, Ana .Nu știu dacă în toată copilăria  mi-a pus vre-o dată palma în creștet. Nu știu dacă m-a alintat în vreun fel. Doar poate mi-a oblojit rănile. Și-n ziua cînd am plecat mi-a purtat valiza la gară, aburcind un deal cît un munte.  Poate de mii de ori a urcat mai apoi muntele acela , alături de mine, pînă cînd într-o zi a exclamat :„Ia uite trenul ista, ca o omidă...!” A fost cea mai frumoasă marturisire de iubire pe care am auzit-o vreodată. Mulți ani mai tîrziu, aflînd-o pe patul de moarte, am vrut să-i răspund cumva și i-am zis :„Mamă, știi, mai am o fată și i-am zis Ana!” S-a uitata la mine, învinsă de viață ,și mi -a spus:„Dar ție îți trebuie?!” Nu știu dacă s-a referit  la propriul său nume. A zis și o lacrimă grea , arsă de suferință, s-a prelins din ochii ei verzi ca iarba .Ca o ultimă picatura de iubire, necondiționată. La care n-am să-i răspund nicioată.Nici eu și nici Ana.

                                                            * * *
    Nina , soția, a adus un borcan plin de curmale de la Ana, din Londra.Și astăzi mă întreabă:”Tu „finici” mînînci ? Că-s foarte folositoare!„ ”Da , - îi răspund eu , -gust cîte una.” ”De ce ?„ - se uită ea uimită la mine. Păi, îi spun, tata înainte de moarte , cu mulți ani în urmă, și-a dorit curmale. Am răscolit atunci toți Dondușenii și nu le-am găsit.În timp ce-n Regat, pe vremea copilăriei lui tata, magazinile gemeau de curmale . Și smochine. Așa că gust cîte o curma, îi zic, ca și cum aș gusta dintr-o fericire neîmplinită a tatei. ”Ujas , -îmi spune ea cu mentalitatea ei de azi, - de ce nu mi-ai zis mie.Că eu găseam!„  Da astăzi se poate găsi orice pentru patul de moarte. Doar că bolnavii nu-și prea doresc nimic. Și nici nu cred în nimic îmi spunea un medic de la Spitalul oncologic. De asta și moartea-i atît de dezgustătoare . Și urîtă. în spitalele și satele  noastre.Gata să ne înghită pe toți.