STRĂINUL

 Astăzi, după ce viața mea s-a scurs, a rămas doar o rămășiță, se întîmplă deseori să mă întreb,  cu buzele fripte de la ceaiul matinal , urmărind avioanele goale, în cerc, peste Schinoasa, si ascultînd urgențele, șerpuitoare, jos pe Grenobl : ”Ce s-a întîmplat în clipa cînd am slobozit bănca de aur din mîini ? Și oare m-am aflat real  în ea? Oare n-a fost doar o himeră? Oare există cu adevărat în viață?  Și ,dacă există, ce anume  m-a zmuls de pe scauul ei,  ce m-a făcut să ies din frica lui tata, care m-a țăpenit strîns de scîndura băncii  în ziua ceea caldă, galbenă, ca o frunză răscoaptă, și să mă mișc , să pornesc pe urmele Verei Pavlovna, prima mea învățătoare din școala ?„ O altă forță de gravitație, mai puternică decît frica de tata, aproape materială , dar vie totuși , prezentă  ,pulsînd în ființa mea, la granița dintre substanță, piatra de zid a școlii  și palmele mele asudate, nervoase? Cu certitudine, da! Este destinul, ursita. Stelele, planetele. Poate o divinitate greacă,  ivită dintre pereții școlii, care și acum o am în palme și care viețuiește și astăzi acolo, despărțită de mine. Toamnele se călîtorește în piatră, iar primăverile transpare, în chip de rîndunele, și-și dreje cuiburile , crește puii, țese din aripă, zbor și floare de liliac cărări spre vechea Eladă. Mult m-am ținut de profesoară în ziua aceea ,îndelung am umblat pe cărările dintre bănci, spre ușă, spre tablă, spre ferestrele dinspre cimitir și liliac, înainte, înapoi, încolo, încoace, urmărind-o cum ciocănește cu buricele degetelor scîndura băncilor, deșteptînd vremurile, cum ascultă zidurile , ca pe o ființă vie. Părea că drumul acela al ei nu are sfîrșit.Nu se va termina niciodată. Dar au răsunat chicotele copiilor, iarăși , și ea s-a oprit, exact la mijlocul clasei. A cumpănit preț de cîteva minute, m-a luat de cot, strîngîndu-mă dureros, s-a aplecat peste umăr și-a zis moale:„Iat-o, banca ta!” Am încuviințat tăcut din cap. Apoi, văzînd că tac, a urmat:„Și iată colegul tău de bancă! Îți place?” Era Petro. Străinul. Copilul de lipovan care a coborît zilnic de pe deal, toată copilăria mea, din colonia cu căsuțe albe și brîe albastre, sinilii, spre maidan, dar care nu s-a amestecat niciodată cu jocurile noastre. A stat  deoparte și le-a privit. Ca pe un mare miracol . Așa cum priveam noi diminețile fumul de la căsuțele lipovenilor. Cu gind și cu gelozie. Pentru că știam n-o să pășim în ele nicicînd, cu nici un preț. ”Uite, colegii tăi,  n-au vrut să stea cu dînsul în bancă, nimeni, - a continuat ea cu necaz, - dar tu vreai. Asa-i? Hai, ajută-mă , spune „Da!”  M-am uitat la el. Ca și cum m-aș fi uitat la fricile mele.  Legea veneticului a funcționat drastic în ziua aceea, și-ntre pereții de școală, unde ar fi trebuit să fie o altă ordine. Stătea ca o vietate prinsă în colț. Fără ieșire. Umbre adînci , întunecate de frică , ca niște talazuri, s-au oglindit în ochii lui mari, albaștri, gata să-l mistuie. Și atunci am călcat peste cerc și-am  strigat:„Da!„ Ca și cum m-aș fi scăpat pe mine, Îar el s-a aplecat, a scos din ghiozdan o cutie de creioane colorate și mi-a împins-o, tainic, pe sub bancă. Avea două. Una mi-a dăruit-o mie