sâmbătă, 1 octombrie 2016

BOLGARCA

 Și iarăși revin la Psalmi, bunii mei Psalmi, nemuritorii mei Psalmi. Astăzi mă opresc la  un verset din  Psalmul 87: „Că s-au împlut de rele sufletul meu și viața mea de iad s-a apropiat.” Nu știu în ce împrejurări  l-a scris și cînd  l-a cîntat marele psalmist. Nici sub care zid. Cu siguranță însă că starea mea de acum este una cu cea de peste mii de ani a profetului. Ce să zic, în clipa cînd  am bătut ultimul cui și am așezat ultima cărămidă la casa din Dealul Schinoasei  am  răsuflat ușurat :„Gata, pun bolgarca în cui!” Pe dracu. Mai sînt și vecinii, care au și ei bolgarcă, care atîtea au de făcut cînd la prima vedere nimic parcă nu este de făcut. Exact atunci cînd mă apuc de scris. Astfel, iadul abea începea.Încît astăzi , întorcîndu-mă înapoi , constat cu tristețe că  viața mea în Dealul Schinoasei nu a fost decît un vuiet, un dîrdîit neîncetat  de bolgarcă. Cu bolgarca m-am culcat și cu bolgarca m-am sculat. Cu bolgarca m-am rugat  și cu bolgarca am scris. Ca astăzi să mă întreb: mai face să scrii cu această morișcă a iadului, care macină astăzi cuvîntul și omul, pretutindeni din Parlament și pînă aici în jurul meu, la cele mai obișnuite treburi casnice? Dacă gardurile se dărîmă și se refac din nou? Dacă acoperișurile se schimbă ca anotimpurile.Dacă rugaciunea se stinge. Dacă viața devine o umbră?  ”Omul , ca iarba zilele lui...„ zice psalmistul într-un alt verset din Psalmul 102 . Probabil că face. Parodoxal , dar uneori mă gîndesc că anume de la acest verset a pornit Grigore Vieru cînd și-a scris epitaful:„Sînt simplu ca iarba!”Ca pe o cunună a întregii creații.  Și  Sfîntul Părinte  Siluan cînd a spus:„ Stai cu mintea în iad și încrede-te în Dumnezeu” .Adică în Cuvînt.
                                                   * * *
   Domnica Cemortan anunță pe facebook despre o nouă colecta a ei. Niste sapunuri, zice ea. Poate si cite un coniac de 12 ani , sugereaza cineva în comentarii. Frumoase aceste colecte ale ei. Către copiii străzii.Catre batrinelele singure de prin satele pustii. Către judecătorii  opulenti din izolator care au spălat  miliarde în ofshoruri.Si limbajul, pe potriva mulțimii. Doar ele  au darul să ne mai facă egali si sa estompeze  ,ca intr-o pînză impresionista, uriasele diferențe care s-au stabilit între noi si clasa politica la ziua de astazi ,  ca si pacatele.Contemplindu-le, savurindu-le ,la granița fina, abea perceptibila, dintre urît si frumos, ne dăm  seama usor că de fapt avem de a face, ca si in cazul lui Anatol Mătăsaru , cu un nou teatru. Un teatru al străzii. Un teatru care dezvăluie pentru cetate mai mult adevăr decit adunările furioase de zeci de mii si pregătește, prin impact personal asupra fiecăruia, o nouă schimbare.
                                                              * * *
 Astăzi este ziua crucii, fără de care nimic nu concepem si nu dedsavirsim pe lumea asta.Deschid Biblia și dau de un verset care mă tulbură:" Iara mie să nu-mi fie a mă lauda decit numai în crucea Domnului nostru Isus Hristos ,prin care lumea este răstignita pentru mine , și eu pentru lume."Galateni 6, 14; Si o las deschisă. Pina ce voi găsi un alt verset pe potrivă. Care să mă călăuzească de la o zi spre alta, peste deznadejdile vetii.
                                                              * * *
Misuna dracii  pe facebook. A început campania electorala. Cineva probabil căruia nu-i plac postările mele le-a înlocuit cu ale sale, de-o obrăznicie atroce ,acoperindu-se cu numele meu.Pinasă tamiez locul meu de gîndire si simțire mă adresez prietenilor:„Vă rog ,nu deschideți!”.Iar pentru omuletii care umblă la cuvînt ,ca un om trecut prin viață , am un sfat : să nu se prea încreadă în forțele proprii.Odata intrată pe ușă adevărului, inima dospită de minciună ori piere  , ori ,ca a vulturului  ,  se-noieste .Atit de mare  e puterea adevărului și a Domnului
                                                           * * *
  Fiecare spune: ”Eu cred!„ Toți spunem:„Credem!„ Și în același timp puțini dintre noi sînt în stare să-i dea acestei stări a spiritului o expresie coerentă, concretă, care să cuprindă credința sa, dar în același timp și credința tuturor semenilor  săi. Este un sentiment sublim și absolut individual, de la om la om pe care pe parcurs l-am pierdut.Și totuși Apostoșul Pavel a reușit.Iar credința este, zice el în Epistola către evrei, încredințarea celor nădăjduite, dovedirea lucrurilor celor nevăzute.Prin urmare prin credință  sau întemeiat veacurile, s-au făcut din nimic cele ce se văd.Adică Mănăstirile Moldovei. Adică civilizația Occidentului.Adică omul modern care pînă la urmă în mod absurd s-a lepădat de credința care l-a născut.Și s-a proclamat el creator absolut! Ce va urma mai departe e greu de spus.Cert este însă că lumea se află într-o mare derută și incapacitate de a mai crede. Poate chiar la nivlel antropologic.