duminică, 24 august 2014

Poșiol na turbincu ciort!

  Prietenul meu Valeriu Volontir uneori mă sună și mă întreabă :”Ce mai nou?„ Uneori mă bucur de aceste telefoane ale lui, ca și psalmistul, care zice:”Ce-mi este mie în ceruri și de la tine ce am voit pe pămînt?” Căci într-adevăr vine timpul cînd aici pe pămînt nu mai avem nevoie de nimic, doar de un cuvînt și dacă acest cuvînt vine la timpul potrivit de la un prieten sau de la Domnul, de la oricine, e bine,ne bucurăm, este ca și cum mai trăim, mai sperăm.Dacă nu este ca și cum am fi murit încă trăind.Alteori însă mă supăr rău pe el.”Tu  care îmbli cu aparatul de fotografiat în spate,de la un colț de țară într-altul, mă întrebi ce mai nou? Pe mine , care stau zăvorît în casă? Absurd!” ”Ba nu, e adevărul adevărat - îmi ripostează el calm, - tu stai cu internetul în față!”
   Asta este: internetul!Eu zăvorît în casă.Simpatica noastră conducere de la Uniunea Scriitorilor,întru tot lăudată, zidită și ea prin birouri călduțe.Politicienii, oamenii de afaceri, blogerii, pînă și călugării , toată lumea stă închisă în carapacea sa, cu internetul în față.Internetul a devenit realitatea noastră, dragostea noastră,viața și moartea.Și cine știe poate că e bine.Pentru că uneori mă gîndesc :ar mai fi ajuns fără internet Ana,o fată simplă din Basarabia, să facă masteratul la Boconi și să muncească astăzi în una din cele mai prestigioase bănci din Londra? Sau eu aș fi ajuns să comunic  cu ea liber și nestihgherit, să-i scriu și să primesc răspuns de la ea în aceeași zi ? Sau aș fi putut să-i descopăr într-o bună zi pe marii scriitori creștini Ignatie Brenceaninov  și Nicolae Velerimovici, Efrem Sirul și Fericitul Augustin, pentru care m-am decis să-i abandonez pe Cehov și Dostoievski, care păreau a fi viața mea și fatalitatea mea. Sau să urmăresc în același timp ce face Putin la hotarele cu Ucraina, ce spune despre asta Băsescu în Romania și care este reacția capitalelor europene la instinctele imperiale ale rușilor?
   Așa că chiar dacă mă supăr pe prietenul meu Volontir îi zic:”Nou? Nmic nou.Doar singurătate.Asta e internetul!” În zeci de ani de cînd întrețin un blog literar ”Față cu lumea” este ca și cum aș fi scris în pustiu.Ca și cum aș fi împodobit singurătatea cu suferințe.  Abea mai dăunăzi s-a încumetat cineva să-mi scrie sub o nuvelă :”Cutremurător!„ Știți cine este? Un alt internaut și scriitor: Traian Vasilcău. Cutremurător, zic și eu.Nu însă blogul meu.Nici nuvela mea.Cutremurător este că acest scriitor s-a apucat să facă o Antologie a scriitorilor romîni din toată lumea,de la patul de suferințe ale uitatului Alexandru Negriș pînă la laurii Hertei Muller, deținătoarea premiului Nobel pentru literatură.
   Cutremurător este că pe lîngă cîteva bloguri în care se războiește cu falsul politic , face cultură și literatură,el mai editează și o duzină de cărți. Cutremurător eate mai ales că acest  mare nebun al marilor orașe ale lumii ,cum ar fi spus Fănuș Neagu, acest Don Chihote modern are puterea în clipele decisive nu doar să caute scriitorii prin internet, ci să se și ridice de la masă și să strige, asemenea neuitatului personaj crenjian, internetului:”Poșiol na turbincu ciort!„ După care să ia cîte un clit de cărți și să pornească pe jos spre scriitorii de pe patul durerii să le spună cîte un cuvînt.Să pună adică în megaproiect și inima.Să ne dea Dumnezeu curaj și putere tuturor scriitorilor să spunem într-o bună zi,dincolo de umilința pe care o trăim, tare de tot mai marilor vremii:”Poșiol na turbincu ,ciort!” Poate măcar acolo vor ști  pipăi perna de pe patul de suferințe al scriitorului.Poate măcar acolo vor înțelege prețul Cuvîntului.

joi, 21 august 2014

UN CIOT DE SALCÎM, O PANĂ DE ÎNGER

 De ani de zile port în dreapta mea un ciot de salcîm din Valea Grecului.L-am ales, l-am strugit ca pe-o bîtă-n copilare  și-l port pe cărările vieții.Pe urcușurile și coborîșurile din Dealul Scinoasei. Printre copacii despuiați și printre miriadele de frunze ale toamnei.Pe la mănăstirile Moldovei.Printre gîndurile mele multe de la masa de scris.Printre oameni.Printre cîini. Printre singurătăți. De ani de zile cerc să găsesc în noaptea vieții mele o scînteie de lumină.Măcar o fărîmă de minune, vorba lui Gheorghe Madan,prietenul meu ateu.Şi de ani de zile nu aflu  nimic în călătoria mea pe pămînt. Doar un chip pe care într-o zi, întîmplător, le-am descoperit în salonul Mănăstirii din Țigănești.Eram la una din îmbelşugatele mese de hram care se fac acolo, cu nămet de popor, gustam din bucatele delicioase, ascultam nemaipomenita zarvă din jurul Mitropolitului, nenumăratele toasturi, şi meditam în surdină: ”Oare mai există undeva în lume un popor atît de gălăgios ca și noi ?Toţi vorbesc şi nimeni n-ascultă!” Şi la un moment dat mi s-a părut că  de undeva de sus sînt fixat de o privire.Apoi de încă una, din spate. Am rotit capul şi-am descoperit , cu surprindere, pe pereții salonului două portrete. Chipul de ascet al starețului Ioachim Burlea și chipul scîrbit al mitropolitului Vladimir. Doi bărbaţi,desprinși de vremelnica lume, mă priveau din rame şi tăceau. Stareţul Ioachim Burlea, jertfa îngenunchiată a monahismului basarabean de dinaintea marei prigoane ,şi Mitropolitul Vladimir recuperatorul ei de după prigoană.Unul pe peretele dinspre răsărit şi altul pe peretele dinspre apus. Cine şi de ce l-a urcat oare  acolo sus , atît de viu şi profetic, în clipa aceea, dezdoindu-i genunchii şi înălţîndu-i privirea, pe monahul martir ? Călugării cu prilejul sărbătorii? Năravul ascetic ? Pronia? Dar pe mitropolit cine l-a scos de la masă şi  l-a pus în faţa monahului? Scîrbele? Nevoia de mărturisire? Ce cutremurătoare şi ciudată întîlnire.În doi. Apoi în trei. Şi-ntr-o infinită mulţime de alte întîlniri. De ani de zile port în închipuire aceste portrete, două chipuri și două personalități, care-și contopesc privirile undeva sus deasupra mea ,- a celui care poposeşte la mănăstire printre zeci de alţi pelerini, a celui  care rătăceşte cu gîndul pe drumurile Europei , alături de Ana, în căutarea unui sens, a celui care umblă prin  vetrele noastre stinse, cu bătrîni singurateci şi copii fără milă, -  mă cerctează și tac cu o tăcere care vorbește mai mult decît toate vorbele lumii despre gălăgiosul meu neam. De ani de zile am încuiat această tăcere în scîrbele mele, într-un ciot strugit de salcîm , de care mă sprigin pe toate cărările mele şi întreb: oare ce-şi spun ierarhul şi monahul în orele cînd sala și Mănăstirea forfotește de oameni? Dar în clipele cînd se golește de vizitatori și sub geana pădurii rămîne doar sunet de psalm despre ce tac? Probabil despre credința uriașă cît munții, întemeiată pe jertfă, a strămoșilor noștri. Probabil încă despre neputințele noastre de astăzi. Probabil și despre drumul întoarcerii care trece prin scîrbele noastre ale tuturor. Probabil despre o mare mărturisire neîmplinită care ne ţine pe drumuri.Dar mai presus de toate despre taina păstoriei. Nimic mai fericit şi mai norocos pe lumea asta decît o păstorie pe timp de prigoană şi vrajbă.Şi în acelaşi timp nimic mai ostenitor , mai incert decît  o păstorie pe timp de aşezare şi pace.Astăzi nimeni nu ştie în care mînă se află toiagul. Într-o mînă de erarh  sau una de călugăr.Fiecare scîrbă e un toiag .Cîte scîrbe atîtea cărări, cîte cărări atîtea toiege , şi cine ştie poate doar un ciot de salcîm ca al meu e cel mai credincios toiag din lume, poate doar el ajuns la masa de scris se poate preface într-o pană de înger.Într-o mică minune care face lumină în noaptea vieţii mele. Şi a Anei.Şi a neamului meu rătăcit.

miercuri, 20 august 2014

Ultimele firimituri

     
   Dragă Ana! Ai plecat și cînd,seara, după după o zi lungă și grea, m-am ridicat sus, la etaj, ca să i-au un mănunchi de sovîrf pentru un ciai de calmare, poate adorm cumva , inima mi s-a zbătut puternic.Cît de repede se scimbă viața omului în lumea aceasta agitată de azi, încît sufletul, sărăcuțul, nu mai prididește după ea. Veșnic se rătăcește, cade-n adîncuri.Parcă mai eri urcai pe scări. Parcă mai eri coborai.Și iată că astăzi, gata, te-ai dus. Nu mai ești! O vară întreagă ai stat anul acesta acasă, acolo în camera ta de la etaj, acoperindu-ți mai întîi balconul cu umbrelă, apoi fereastra cu jaluzele, pregătindu-te parcă pentru o ședere lungă, de-o viaţă, și cînd părea că într-un sfîrșit te-ai aranjat, la răcoare, ca să poți lucra și visa pe totdeauna, iată ai lăsat toate,țara, prietenele, părinții, casa, camera vraiște, totul, și-ai plecat. De parc-ai fi zmuls un copac din inima mea. Unde, mă întreb de fiecare dată cînd pleci atît de subit şi pe neaşteptate? Spre care țărmuri și spre care realități? Cum arată HSBC-ul acela al tău, finanţa mirifică? N-am să știu niciodată, căci de aici, de la marginea mea de lume, de pe balconul tău din Schinoasa abea dacă se mai vede ceva.Doar o Vale Pustie, doar copaci despuiaţi, călători singurateci şi cărări nămolite de frunze...
    O vară întreagă ai stat anul acesta acasă.A fost o vacanță de zile mari pentru tine.A fost cea mai lungă vacanță a ta din ultimul timp, vacanţa de încheiere a studenţiei şi de pregătire pentru muncile înrobitoare la finanţele lumii din Londra.O vacanță cum nu s-a mai întîmplat și cum nu se va mai întîmpla probabil niciodată, cu multe ploi, cu multă căldură, cu multe evenimente.A fost o vacanță ca o veșnicie. Și a fost o vacanţă doar ca o clipă.O încercare temerară, îndrăzneață, nesăbuită, pe potrivă doar tinereții, de-a întoarce timpul înapoi,de a-l stăpîni, de a-l opri şi descoperi. De altfel de cînd te ştiu tot alergi.În copilărie după fluturi.Mai tîrziu după Rem.Apoi după vise.O fugă a fost şi această vacanță a ta.Ai alergat ba în Turcia, pe plajele însorite ale Antaliei, împreună cu mama, cu Veronica, cu toată șatra neamului după tne, afară de mine doar, ba la Milano ca să susții ultimele examene pentru master,ba la întîlnirile cu prietenele, care le ai împrăștiate în toată lumea,ba la sport cu Veronica, ba la croitor , ba la nunta prietenei, ba la jubileul mamei, încît a fost o mare minune pentru mine să te prind și să vorbesc preț de cîteva clipe cu tine.Puține au fost deci clipele noastre de comunicare,zgîrcite, grăbite, cu o frînă ascunsă în ele, care atunci cînd cade,în ultimul timp ne face mai mult tăcuți decît vorbăreți.Poate pentru că la început am fost un pic supărat pe tine.Dar asta e viața, sarea ei, fără supărări nu se poate.Așa că dacă mă întorc la supărările mele și la fuga ta neoprită, la încercarea ta nesăbuită de a întoarce timpul înapoi abea dacă adun vreo cîteva clipe de tăcere în care am comunicat cu adevăratelea, de la inimă la inimă, ca niște firimituri de la marele nostru ospăţ de altădată din Valea Grecului.
   Această grădină cu poame.Această pîine.Această miere. Această viaţă.Valea Grecului.Ţii minte locul acela mirific de joacă şi de visare, terasele lui cu măcieş înflorit? Nicicînd n-am alergat şi n-am vorbit şi nu ne-am rătăcit mai mult ca acolo. "Ana, uite acolo ,departe, vezi Harvardul?" -strigam către tine. "Da, tată, - ziceai, -  îl văd !" Cum poţi să vezi ceea ce nu se vede nicicum , zău dacă ştiu, poate doar în poveste.Ce minunată poveste acest Harvard! Te pierdeam printre ierbi şi iarăşi te regăseam! Ce vis care dă peste poate şi te izbăveşte de topate ratările.Ce taină zburătoare de la părinţi la copii. Cu atît mai tulburătoare sînt aceste clipe de tăcere care se rup azi din ea.Cu atît mai fără de preț.Cu atît mai dureroase, mai adevărate decît înseși întreaga mea viață de pînă acum.
   Și cine știe poate că ai reușit să întorci totuși timpul, pentru că cine de acum încolo va mai coborî de sus, de la etaj, ca să se așeze lîngă mine și să mă întrebe simplu în dimineți:„Ce mai faci?”Sau cine va spune curat:”Mai ești supărat?” Sau cine îmi va povesti crîmpee din viață  cu o maturitate care mă năucește și nu se lipește nicicum de chipul copilului pe care îl știu, făcîndu-mă să descopăr pe neașteptate omul matur, călit de primele lupte ale vieții cu rechinii finanţelor.Căci pînă la urmă ce este acea întoarcere a timpului la care visăm necontenit noi cu toții?O recuperare a puținelor clipe de fericire, pe care ni le dă viața aceasta plină de griji și suferinți, posibilă poate și-n putere doar tinereții.O biruinţă a visului. O clipă care substituie toate căderile şi toate înfrîngerile,peste toate timpurile.
   Abea acum îmi dau seama de ce nu-mi mai place să ies în Valea Grecului.Gata povestea s-a întîmplat.Alte vise se coc acolo.Alţii sînt visătorii.Departe de cărăruile mele care duc undeva printre blocuri de beton, tomberoane de gunoi și cîini vagabonzi,  spre liceul de arte, unde Moțart se împletește ușor cu  sudalma.Așa că vor trece căldurile și multă vreme încă după aceea voi zăbovi printre cedri şi veveriţe, ascultîndu-l pe Moţart.Pînă va cade frunza.Pînă cînd într-o zi voi urca în camera mea ,alături de camera ta , cu vedere spre fermecătoarea și ucigătoarea Vale a Grecului. Să mă rog la Măicuța. Să-l implor pe Isus. Pentr visul etern care împlinindu-se ne covîrşeşte şi pleacă..


          Tata,Schinoasa Nouă 29, 11 august 2014.