Nodul

 

Cine a cercetat şi a cunoscut vieţile sfinţilor ştie că sfinţenia nu este un vis.Că pe ea se sprigină lumea. Pînă la urmă însă orice om din lumea aceasta , făcut din lut şi din Duh, ajunge într-o bună zi să înţeleagă că Duhul, harul este ce este în viaţa lui. Duhul este realitatea, iar toate celelalte, vorba apostolului Luca, o lume ghicită-n oglindă, părelnică. Cum să redobîndim însă harul pierdut? Cum să ne spriginim pe realitatea lui?Cum să nădăjduim? Pescarii ceia simpli, ţăranii ceia simpli, apostolii iubirii care i-au cunoscut taina nu mai sînt , iar scrierele lor , învăţăturile lor lăsate în cuvînt din păcate, fără ei, fără fapta lor vie, puţin ce ne-ajută.

  Aşa că  uneori dau într-o parte vrafurile de cărţi, toţi filozofii lumii, rugăciunile grabnice, masa de scris, oraşul cu miile lui de lumini şi necontenitele lui zbateri, dezgrop din memoria lumii cîte un Poet sau cîte un Sfînt,îl iau călăuză şi pornesc , cu toate neputinţele mele, spre vechile mănăstiri ale Moldovei. Frumoasa. Hîrbovăţ. Curchi. Căpriana.Ţigăneşti. Salba de aur a Moldovei. Floarea duhului nostru de ieri.Şi bietele noastre aşezăminte monahale de azi.Una şi aceiaşi realitate. Un singur zid. O ruină şi o mărire. O rugăciune şi un blestem. Nu ştiu dacă există pe lume o antinomie mai prăpăstioasă decît ele. Şi nu ştiu dacă ne-am bătut joc de ceva mai cumplit decît de ele. Le-am topit clopotele. Le-am ars icoanele.Le-am izgonit măicuţele. Pînă la urmă am făcut nişte case de nebuni din ele.

Binele care vesteşte lumii

 

 Citesc în această dimineaţă de septembrie  pe portalul "Moldova Ortodoxă" la părintele Octavian Moşin nişte cuvinte care mă cutremură. Fă binele şi-l îngroapă sub piatră, el îşi va face limba din piatră şi va  vesti lumii , scrie el în unul din ultimele sale eseuri.Nu ştiu de unde a extras cuviosul părinte aceste cuvinte.Din Sfînta Scriptură sau de la un sfînt oarecare, poate Breanceaninov. Dar nu asta contează.Contează în momentul de faţă că aceste cuvinte mă duc cu gîndul, a căta oară, la marele drum al lui Dostoievski, în lanţuri, pe jos, sub convoi,de la stîlpul de eşafod unde a fost graţiat de la moarte, şi pînă la ocnele siberiene.Cine l-a însoţit în acest drum al vieţii în afară de disperarea trăită şi marii criminali ai timpului?

  Nimeni. Poate doar soţiile credincioase ale decembriştilor care mergeau alături de soţi şi care împărţeau deţinuţilor ceva merinde , unele hăinuţe şi cîte o Biblie.Biblia şi chinul de atîtea avea parte şi atîta i se dădea voie să aibă cu sine unui deţinut în renumitele ocne siberiene.Chinul ca o măsură a relelor care le-a făcut şi Biblia ca o posibilitate a binelui ce l-ar fi putut face.Ani întregi a citit la ocnă această carte Fiodor Dostoievski.Ani lungi i-a urmărit el îndeaproape pe marii criminali.Şi curios lucru nu i-a auzit niciodată vorbind pe nici unul despre crima sau răul făcut.Dar nici despre bine.Crima şi binele erau ascunse în inima lor ca o taină sub şapte peceţi.Cine ştie poate pentru că binele pentru a se revela  are nevoie ca răul să se împlinească pînă la capăt în sufletul omului.

Floarea rară a Duhului

 

 Nu ştiu care ar putea fi măsura  sau poate măsurile de apreciere a omului în lumea modernă.Ieromonahul Rafail Noica spune undeva în cuvintele sale duhovniceşti că din toată lumea aceasta materială şi ideatică de azi, din tot praful stelar , din toate lucrurile existente doar omul nu se supune legii.Fiecare om este o excepţie. Fiecare suflet care va fi existat în istoria aceasta este o călătorie dintru nefiinţă pînă întru vecinica îndumnezeire.Şi o călătorie unică.O carte unică.Un roman unic.Marele Saramago vroia să facă din aceste cărţi o bibliotecă pe lună.Diavolul clădeşte o temniţă din ele cu un singur paznic la uşile ei: răul cu faţă de bine.Cine va birui? Problema eternă a lumii.

  Tot mai mult şi mai mult  "prietenul" nostru fidel ne amestecă vieţile şi cărările, ca pe un butuc de cărţi, din care ne îndeamnă să scoatem cartea fericită, viaţa norocoasă, măsura lumii şi a omului. Şi noi o tot scoatem, o tot alegem, tot alergăm după seminţele binelui, le tot semănăm, încît pomenindu-ne la un moment dat că a răsărit răul, nefericiţi, ne întrebăm: de ce oare? Să aibă oare Domnul o altă măsură decît cea a omului, care iată ne convingem a cîta oară, este diferită de cea a noastră? Mult probabil. Cît mă priveşte pe mine încă din copilărie am învăţat că una din măsurile de apeciere pe care le aplică Domnul în lumea asta ar putea fi bătăturile.