EFEMERIDELE

 Nu dau laicuri la oamenii politici. Probabil de asta mulți dintre ei și simpatizanții lor m-au radiat din listele de prieteni. Să fiu înțeles însă drept. Nu mai cred în promisiunile politicienilor. Mai ales cele electorale, care ating imposibilul. Nu cred că miliardul furat poate fi întors. Nu cred că am putea deveni , așa dintr-odată, peste noapte, o țară fericită.  Nu cred de asemenea că tinerii noștri se vor întoarce vreodată acasă. Ceea ce-mi doresc și-n ce cred cu adevărat este o viață suportabilă. Adică să mă scol dimineața și să am soare, pîine și cîte ceva la pâine în casă. Să mai am și apă. Și poate unele medicamentele. Mai mult pensia mea nu acoperă.Apoi, să am peste zi niște condiții minime de citit și de scris, inclusiv căldură, care e cît pensia mea, căci asta fac - scriu neîncetat , într-o țară în care scriitorul nu valorează nimic. Apoi să mai fac o plimbare  prin Valea Grecului ,  ca într-un  Parc Național și nu ca pe  o parajină. Iar seara să stau pur și simplu și să vorbesc cu Ana la telefon, ore întregi, bucuros că măcar la Londra , acolo in lume, e bine.Asta e viața mea pe care uneori o iubesc iar alteori o urăsc. Lucruri amare și bucurii simple pe care iată le-am adunat aici ca pe un caiet de sarcini. Si zic :Alo! Andrei Năstase, cu o literă sau fără de o literă ? Cei șase apostoli  ai adevărului și dreptăților absolute de pe sectorul 33 al capitalei ?Este cineva printre voi care să și-o asume? Are curajul? Nu?! Vă înțeleg. E gravă de tot. Dar în același timp și dramatic de simplă , al naibei de fericită. Exact atunci cînd cineva dintre voi  mă ștergea, imi  închidea o fereastră spre lume, altcineva, tot dintre voi, pe contrasens, mi-o deschidea.”Cu plăcere! Al 4999-lea!„ -  a scris mai dăunăzi Octavian Ticu la cererea mea  pe  Fb. de la baștina sa din Ungheni. Răspunsul acesta s-a imprimat in conștiința mea ca o  inscripție runică. Ca  garant al unui  laic unic, decisiv și providențial care urmează să-l dau în lupta pentru viața mea zilnică, obișnuită ,  pe care o am iar uneori nu o am. Care e și viața voastră  și laicul vostru, iubiții mei frați.Doar că nu pe Fb. , ci în cabina de vot, într-o desăvîrșită taină Să ne rugăm pentru  viețile noastre.Unul pentru altul.

                                                                 * * *

 Visinul se cutremură din trunchi, din rărunchi,  și se clatină din ram de parcă ar fi zgîlțîit de un plînset cosmic. E vînt. Și e soare. Pe timpuri la aceste semne timide de primăvară îmi căutam un loc, la dos, mai departe de oameni, și  , incalzindu-ma la soare, ascultam vîntul. Eram singur și eram fericit. Cu anii, după ce s-au scurs viața si frămăntările , după ce-au plecat fetele, dupa ce s-au rarit prietenii, fericirea s-a topit. A rămas doar singurătatea. Cuvintul negrait.Pe care uneori aici, în chilia mea din Dealul Schinoasei , în asemenea zile , il confund cu fericirea. Și cu liniștea.   
                                                                * * *
 Fericiti ca mustele.O metafora de la Partole Claudia .Iaca poezia! Imi plac asemenea metafore.Omul are in substanta sa cautatoare de sens cite ceva din tot ce-i viu pe pamint.
                                                               * * *
Este ziua mondiala a scriitorului scrie ,ca si cum s-ar autodefini , Diviza Ion intro postare pe Fb. Scriitorii sint astazi intr-adevar unicii mari duhovnici ai lumii.Anume de asta in chilia mea cuvintul lui Fiodor Dostoievschii dar si al lui Haruki Murakami, al lui Amos Oz dar si al lui Kazuo Ishiguro, al lui Iosif Brodschyi dar si al Silviei Goteanschii este pe masura Celui al Sfintilor Parinti.Pastrati scriitorii , iubiti-i , faceti cuvintul lor ,pentru ca in clipa cind vor dispare ei se va stinge si umanitatea.Va veti stinge si voi.
                   

FLOAREA

Caii pot iubi uneori mai puternic decît oamenii.Tata meu, pe cînd s-a făcut și el un fel de șef , a avut o iapă cu floare la căpăstru care ,cum se îmbăta, uneori criță , îl încărca și-l aducea cu brișca drept în prag ,predîndu-l țapăn mamei. Sărmana maica mea . Mai înttîi îl căra pe tata.Apoi lucrurile lui. Apoi se apropia de iapă și, alegîndu-i din coamă floarea, ca pe o vișină, zicea ușurată:”Gata! Floarea mea!„ Și plîngea. Iar iapa stătea și aștepta. Lîngă prag.Pe tata.
                                * * *
Daca ati observat, din cind in cind revin la proverbele rominesti. Se intimpla asta cind Sfintii parinti ,sau stoicii , sau filozofii orientali, sau renumitii mei scriitori , ma duc in departari teoretice incerte. Asemeni unei plamazi nedospite .Si atunci ma intorc la proverbele noastre care le dezleaga simplu si pe inteles. Este ca si cum ar scoate mama piinea, rumenita si coapta , din cuptor. Rodul geniului popular.
                                                                                             * * *
 Am unu,doi ,trei,patru telefoane, două mobile și două fixe, dar pe care nu le car cu mine și la care nu prea plec urechea, pentru că știu ,nu mă caută nimeni aici în Dealul Schinoasei ,doar singurătatea.Eri însă descoper pe unul din ele că totuși cineva m-a căutat. Sun:„Alo , domnule m-ai căutat?„ „Dar dumneata cine ești?” - mi se răspunde răstit. ”Sînt Ion Bradu.”- zic. ”A, tu Ioane! Asta sînt eu, Văluță. Telefonul acesta al meu cîte odată încurcă ițele.” „ Bine !” -zic. Si dau să închid. „ Dar pentru că tot m-ai sunat, - mă oprește el, - hai să-ți spun povestea vieții mele."Vine un timp cînd ori ascultăm povestea cuiva ori o spunem pe a noastră.Așa , dintr-o dată, pe neașptate . Iat-o , pe scurt, cît am avut răbdare s-o ascult povestea consăteanului meu Ion Văluță.Ne cunoaștem de-o viață. Tatăl său mi-a predat gramatica.Asa si nu m-a invatat unde sa pun apostroful si unde virgula.M-a invatat insa ,tot facindu-ma maimutoi ,cind erau lectii, s-o sterpelesc si sa fur poamă din gradina lui. Sruguri mășcați, aurii, ca mierea. Țîța căprii le ziceam.Deși din generații diferite, sîntem aproape prieteni cu fiul. A tot cautat sa ne prinda in vie. Apoi a plecat.Mai întîi , a fost un mare matemaician, doctor habilitat, o adevărată somitate pe timpurile de odinioară, mîna dreaptă a lui Rădăuțan, întemeietorul primei instituții superioare de învățămînt cu profil tehnic în limba romînă. Dupa care,  împreună cu Rădăuțan , a trecut prin furcile caudine ale regimului autoritar ,fiind învinuiți de naționalism. Ca să uite de neplăceri s-a îndrăgostit de o aspirantă, cu patruzezi de ani mai tînără. Asta l-a sslvat.O diferență matematică enormă care a fost anulată printr-un gest disperat și în același timp tandru, neasemuit de frumos: iubirea. Pentru ea a lăsat tot, casă, copii, și a neglijat orice părere în afară de vocea interioara.  Între timp au murit  frații și surorile lui. Au murit și copiii lui. Și a murit și tînăra lui soție. Curios lucru, fără de nici o boală și fără de nici o durere.Așa cum se nasc și mor,alimentindu-se din sine insesi , fără de nici o motivație marile iubiri. Acum a rămas doar el  și soția dîntîi, bolnavă și ea sărmana, la pat . „Mă duc la ea, îi fac cumpărăturile, stăm de vorbă, ore întregi.Vine momentul însă cînd ea se ridică și spune:gata, pleacă, m-am săturat de tine!” - zice el și încheie cu o mahnă cutremurătoare O poveste de viață. Despre mărire, despre dragoste, despre trădare, despre singurătate și despre iertare care uneori nici cu moatea nu vine.Da, uitasem să zic, profesorul Ion Văluță, consăteanul meu, are nouzeci de ani.Si n-a incetat sa rezolve ecuatii.Acum ale vietii.Punct.        

CLOPOTARUL

Astazi este Sarbatoarea dangatului de clopot. Are biserica creștină în tradițiile ei , pe lîngă zilele sfinților , și o astfel de sărbătoare duhovnicească, o zi închinată zvonului de clopot. Ce poate fi mai frumos si mai cutremurator pe lume decit un dangat de clopot ? Si ce poate fi mai fascinant decit un destin de clopotar? Un fir de iarba razbatut tacut din intunericul tărînii ? O soapta de izvor ? O paragina arsa de vintul pustiei? Un nor călător ? O tara ingenuchiata-n sclavie ? Un proroc ? Nimic nu se poate asemăna pe lumea aceasta cu un dangăt de clopot. El vine de undeva din inima intunericului. Dintr-o copilarie incinerata in frică si spaimă. Si le uneste deodata pe toate intr-un imbold de libertate izbavitoare de destin și de tara.Felicitari clopotarilor. Oare cîti clopotari are țara aceasta? Și oare ce s-ar întîmpla dacă  ei într-o astfel de zi, la o oră anume, și-ar uni clopotele într-un singur dangăt , pe tot întinsul disperării noastre de destin și de țară? Sau poate că țara aceasta nu are nici  un clopotar?
                                                                 * * *                       
  Un vis lunatec de iarnă, interminabil. Se face că un harmăsar sur de sămînță ,cit o avere, adus de tata de la Fetești, unde a pus casa în gaj pentru dînsul  se frămîntă în legătură.. Nervos animalul cela. Nărăvos. O luptă acerbă , fără de șanse, de cîțiva ani, cei mai frumoși , a dus tata cu năravul acelui animal superb, pe care abea de-l ținea în frîu. Cînd necheza se desprindea varul de pe pereți, zăngăneau geamurile și se-nfiorau nevestele. Și totuși tata nu se temea de el. Două arme avea la ândemînă în asemenea clipe: iepele și plimbările. Scotea iapa din grajd, o priponea din scurt și-o da la călărit , ajutînd harmăsarul discret din spate, cu mîna ,să întroducă scula în tîrtița iepei și să-și facă treaba. Sau  dacă n-avea, pentru moment, o iapă potrivită încăleca el animalul și-l gonea pînă eșeau aburii din el. Am urmărit nu odată cu inima strinsă, alături de nevestele curioase de pe la garduri, acest spectacol uriaș. Am trăit nu odată desfășurarea lui, asemenea unei reprezentații antice: frica se amesteca în el cu fascinația. Era ca un tablou bibleic al lumii.Și am constatat cu groază întro zi cum la un momentul dat, de efort, pălăriia îi sare din  cap ca o surcică și ajunge sub copitele animalului. „Tată, fugi- te zdrobeste!” - i-am strigat  atunci de departe, împetrit de spaimai. N-a fugit. Parcă-l  văd cum se apleacă , ridică încet de sub copiita animalului domolit pălăria boțită, o tipărește cu palma, o îndeasă pe cap si exlama copios, pantagruelic : „Mama ei de viață!” Asta atunci demult, cind grajdul era plin cu iepe, tata tînăr și satul plin de neveste. Dar iată că acum, cind grajdul acela nu mai este,  s-a pustiit si satul, iar caii au murit , asemenea victorii par o poveste,mai mult decit utopica .
                                                                  * * *
     O iconita mica, cit palma, Preacurata cu pruncul, din rumegus de lemn,mostenita de la o matusa moarta demult, in fata careia diminetile , din pat , amortit, cu ochii cirpiti și sufletul tulbure , prin intuneric deplin spun Paraclisul.Pina cind o raza de lumina despica bezna  dinspre visin si poposind pe ea confirma prezenta pruncului, vie, tremuratoare-n icoana si a vietii in mine.