vineri, 29 septembrie 2017

BALAURUL DIN POVESTE

Am fost la Bostaniadă, la Lozova.Mi-am cumpărat 100 de kilograme de bostan pentru iarnă și am participat la minunatul  spectacol organizat de  Vasile Nicolaescu,  fermier de prin părțile locului. Îi mulțumesc acestui om frumos, în primul rînd, pentru cele două bilete de invitație venite pe neasteptate de la el. Apoi  pentru înseși conținutul festivalului. De toate am văzut și trăit acolo. Un bostan guliveric și copii care se uitau la el ca la o poveste. Miere de pădure  și plăcinte de bostan mai dulci ca mierea. Baloturi  uriase  de paie și oameni ai țărînei, cu mîini trudite, așezați pe aceste baloturi  și vorbind la celular cu fii si fiice  din strainatate.  Interpreți deosebiți și oameni care știu asculta adincul cîntecului  lor. Mai pe scurt ,o picătură din patrimoniul nostru cultural, pe care  ,savurănd-o astăzi ,imi dau seama că totul trebuie plătit pe lumea asta.Am răcit.Dar nu asta este plata cea mare. Plata cea mare sînt drumurile, care mi-au intors intestinele pe dos.Așa că ,pornind de la ele, am ajuns să-i dau dreptate lui Poroșenco care a promulgat legea educației.Omul își apără statul, spiritualitatea, lucruri legate geamăn. Dar al nostru ce face? Îl risipește. Și dacă ar fi numai el. Deschideți cutiile poștale ale memoriei noastre colective  și-o să vedeți că tot ce-au promis omenii noștri politici in campaniile alegerilor,  de la Snegur și pînă la Dodon, indiferent de culoarea lor, drumuri,  spiritualitate prosperă, economie competitivă, adică stat funcțional, s-au prefăcut acolo în adîncurile întunecate și depresive ale subconștientului nostru în niște himere .Nimic mai mult. Astfel încît uneori nu îndrăznesc să deschid nici  măcar cutia poștală reală.Dacă de acolo răsare balaurul cu mai multe capete al unirii, cum mă isprăvesc cu el ,fără un om de poveste ca Vasile Nicolaescu?
                                                                   * * *
Jung despre clipele , orele, zilelele,  ernile de singurătate cu vișinul meu:”Uneori ți se pare că și animalele și plantele „știu”.
                                                                  * * *
„Nici creștin, nici altceva. ” - îmi zice Jung, nimerind drept în țintă. Atunci ce? Un broscan, ca la Muracami, pentru că și acesta este un ochitor fără greș și fără iertare?
                                                                 * * *
Jung scrie așa în Jurnal:„Nimeni nu mi-a putut lua certitudinea că eram  pus aici ca să fac ce vrea Dumnezeu și nu ce vreau eu. Asta îmi dădea deseori impresia că eram, în toate situațiile cruciale, nu cu oamenii, ci singur cu Dumnezeu." De parcă ar fi scris și vorbit despre tiparul meu de simțire și gîndire, care la rîndul lui este parte dintr-un alt tipar,o matrice gîndită și creată ca să umple toate singurătățile lumii.
                                                   
                                                             
                                                           

luni, 11 septembrie 2017

PLÎNSETUL LUTULUI

Am fost la Bookfest. Mi-am făcut datoria. Am ales două cărți. ”Amintiri, vise, reflecții” , un jurnal de C.G. Jung, și ”Kafka pe malul mării” de Haruki Murakami.Doar două pentru că atîtea cărți stau pe masa mea și-și așteaptă rîndul să le  ridic și să le fac parte din gîndurile și sentimentele mele.Nimic mai plăcut și mai tainic însă, încă din timpurile studenției mele, de a lua cîte o carte nouă și a o adăuga lor la sfîrșit de august și început de septembrie . Altefel cum l-aș fi întîlnit pe Vladimir Beșleagă? Cum le-aș fi strîns miinele lui Costică Dragomir, lui Nicolae Popa, lui Iulian Ciocan?Cum aș fi avut curaj să mă așez lîngă dooamna Maria Șleahtițchi? Cum i-aș fi dat prilej Veronicăi, fiica mea, să-mi facă o poză superbă ? Cum cineva din colegi m-ar fi întrebat indirect , un pic rautacios  ,mai tîrziu:„Am auzit că te-ai călugărit?” Daca n-ar fi fost Bookfestul? Nu stimate coleg, nu m-am calugarit.  Dar există un soi de singurătate , mai mare decît cea monahală, din care parte fiind se întîmplă uneori ca eșind la un asemenea eveniment  să cerci sa  cuprinzi lumea dintr-o dată într-un singur cuvînt.Bănuiesc că asta te-a interesat cel mai mult, cuvîntul, taina lui si Bookfestului. Ți-l spun:”Vă iubesc!” Asta le-am zis colegilor mei și-mi pare rău că n-ai să-l cunoști niciodată.
                                                                   * * *
 Azi dimineață l-am sunat pe Ion Druță să-l felicit cu ziua de naștere și să-i spun că  volumul sau „Stîlpii noștri de rezistență”  apărut la editura Academiei de Științe Romîne  a ajuns într-un sfîrșit și la mine. Mi l-a adus mai alăltăieri de la București domnul Grecu, o bună cunoștință a mea și un vechi prieten al scriitorului. Cînd să culeg însă am dat de belea. Numărul de telefon al scriitorului a devenit aproape indescifrabil. Se mai întîmplă.Cu cărțile de rugăciuni. Cu numerele de telefoane la care umblăm mult. De la multă folosință  și multă trăire ele la un moment dat se topesc în pagina , ca și cum s-ar ascunde în ființa noastră lăuntrică.Și atunci unica noastră salvare este memoria.Multă vreme am puchit asupra numărului de telefon moscovit, cu o mulțime de cifre, unele le-am citit din carnet, altele le-am pribuluit, ultimele, printre care 9 și 0, le-am restabilit din memorie. Și-am sunat, într-un noroc.Și-am nimerit.„Am primit cartea, Ion Panteleevici, -i-am zis, - este minunată! La multi ani!” După care am închis și-am restabilit încet, migălos, cu un creion chimic , întreaga caravană de cifre. Semn că cele trei nuvele , cele trei femei  de caracter, „Samariteanca”,  „Roaba Domnului, roaba munților” și ”Bucovineanca” , adunate în acest volum de „Toiagul păstorii” împreună  vor supraviețui, vor dăinui împreună, lucru rar întîmplat în viață la niște femei, așa precum dăinuie rugăciunea domnească. Și asta pentru că în spatele lor de fapt se află un sin gur personaj.Un singur caracter. Un Druță.   
                                                                   * * *
   Sînt zile cînd simt că întregul pămînt nu mă încape cu nevoile și suferințele mele. Nici un locușor nicăieri nu găsesc ca să mă dau la dos, să m-a fac covrig și să aștept pînă se vremuiește, ca-n copilăria mea. Și atunci mă prinde un dor de mama ,de rochia ei  cu falduri, sînt gata să fac imposibilul, să desfac pămîntul în două cu palma, cu unghia, ca o fiară, să cobor lîngă ea, sa m-a cuibaresc acolo între hume și să m-amestec cu plînsetul lutului.”Învață mai întîi, frate Ioane plînsetul omului!”- îmi zice părintele Irinarh.” Dar ce înseamnă, părinte, -zic- plînsetul Omului?” ”Plînsetul omului înseamnă răbdare.” „Dar cît se poate de răbdat , părinte?” ”Pînă la Dumnezeu, frate Ioane.” „Dar ce înseamnă Dumnezeu, părinte, dacă mă lasă atîta să sufăr?” „Dumnezeu e plînsetul lutului ascuns în faldurile  cuvîntului.Rabda si pazește cuvîntul.”   

joi, 7 septembrie 2017

EFECTUL MURAKAMI

 Citesc Murakami.Dacă tot nu pot face nimic de călduri hai măcar să citesc Murakami. Mi l-a adus Ana și l-am luat pe rînd..”După cutremur”, „La sud de graniță, la vest de soare”, „Pădurea norvegiană”. Este uriaș.Dar constant depresiv.Așa sînt japonezii, în special scriitorii. Așa e omul modern. Acuma imaginați-vă eu depresiv, prin firea mea. Murakami depresiv .Căldurile de afara ,parcă fără sfîrșit, depresive și ele. Puneți toate acestea împreună, mai adăugați sirenele de la salvare care sună neîncetat, sus, pe șoseaua Grenoble  și veți avea iadul.Da, iadul asta am scris.Pentru că ce  altceva înseamnă o stare cînd îți dai seama că nu mai ai nici o șansă în lumea asta, cuprinsă de egoizm și singurătate,nu-ți ajunge aer, totul arde, te cuprinde un întuneric și o toropeală de moarte. Cît durează acest întuneric ? O clipă? O viață?Nu știi. Dar la un moment dat deschizi ochii și auzi cum la sreașina casei picură ploaia.Efectul Murakami.O ploaie care curăță lumea și te face să i-ai viața, iarăși de la început.
                                                                            * * *
Am închieiat lectura lui Murakami.Mă refer la volumele pe care mi le-a adus Ana: „După cutremur”, „La sud de graniță, la vest de soare” și „Pădurea norvegiană”. Probabil că am să mai revin la ele.Mai întîi la însemnările , pe care le-am făcut pe margine, apoi deplin, textual, filă după filă, cercînd să ghicesc de unde vine puterea , centrul de seducție al operei sale. Din marii premergători, de la Akutagava pînă la Kavabata, sau din postmoderniștii europeni? Nu știu.Dar pînă atunci trebuie să-mi aleg un personagiu.Așa fac întotdeauna cînd descoper un mare autori, aleg un personaj, care mă leagă definitiv de el și mă ajută să revin constant la opera sa. Care însă dacă toți eroii lui  sînt goi pe dinăuntru? Niște marginali care din varii motive au pierdut sensul vieți și care înving acest gol pe parcursul întregii vieți printr-un mare, supraomenesc efort de supraviețuire. Așa ajung să înțeleagă că pentru a se întoarce la viață de cele mai multe ori, dincolo sau dincoace de efortul uriaș care îl fac, este nevoie ,paradoxal ,doar de o mică deschidere, de un foc aprins pe malul mării cu cineva, sau o minciună nevinovată spusă cuiva.Adică de un lucru simplu, o elementară comunicare omenească.  Cine știe poate de asta,un marginal fiind și eu, din mulțimea de personaje ciudate, mari, perfectioniste, mai toate deprimante, fabuloase sub aspect literar, ale lui Murakami am ales-o pe Reiko.Dacă aș fi să pornesc în viață cu cineva acum, de la-nceput aș face-o desigur cu Reiko. Nu, nu este o perfecționistă ,este o femeie imperfectă într-o lume împerfectă. Dar are acel elementar omenesc. Cald. Palpabil. Menită la început să devină o interpretă de exceptie ,un geniu muzical, să aibă glorie, o familie excepțională, copiii frumoși și iubitori, prosperitate, această femeie cu fața împăiengenită de riduri, cu șaptesrezece ani mai în vîrstă decît Watanaba, la un moment dat pierde tot, dar nu disperă , luptă pînă cînd într-o bună zi ajunge să descopere și să accepe muzica doar ca o preferință .Un hoby. Închid ochii și iată o văd în fața mea, cu chitara în mînă.Este o femeie minunată. Leit  viata mea. Adică ceea ce-mi lipsește mie.  Cîntă mai întîi dumnezeieste  „Pădurea norvegiană”, „Westerday”, ”Michelle”, apoi fuga ei favorită de Bah și iarăși „Pădurea norvegiană”. Cine mai cîntă  în lumea modernă doar pentru sine, ca Reiko? Sau cine scrie un blog ,fără ca să fie citit de cineva așa cum fac eu? Scrisorea ei de răspuns către Watanaba, care , prins între două femei, Naoko și Midori, îi cere un sfat este una magistrală.Un manual de viață pentru omul modern neîmplinit, angoasat  și disperat. Un argument că deși se întîlnește cu Dostoevschi  omul lui Murakami își continuă drumul sau magistral mai departe , pentru a descoperi, printre hățișurile modernității, că viața este o suferință, iar a supraviețui înseamnă a găsi un sens în suferință.Asemenea texte merită a fi învățate pe dinafară, ca o rugăciune.Iată doar cîteva rînduri paradoxale :„ Te rog, nu te mai consuma fără rost. Totul se petrece așa cum este scris și chiar dacă faci eforturi să nu superi pe nimeni, lumea tot se supără dacă a venit momentul să se supere.” Care  sujereazîă că viața este scurtă și trebuie să ne grăbim s-o trăim .Pentru că viața este un paradox care trebuie iubit.
                                                                            * * *
 Ana ,bucuroasă, imi scrie pe viber :„Am trecut testul de conducere!!!” Îmi închipui .Testul de conducere într-un megapolis ca Londra și testul de conducere la Chișinău. Cer și pămînt.Totuși îi scriu, tot pe viber:„Tu l-ai trecut încă în iulie, pe serpentină la Țigănești.Toată viața te-am dus eu cu mașina. Atunci lucrurile s-au inversat-m-ai dus tu pe mine. Felicitări.” Așa am deprins-o de la bun început, marile examene , înainte de străinătate, să le țină mai întîi acasă.Mai ușor și pentru mine.   

luni, 4 septembrie 2017

MUȘCATELE MAMEI

E arșiță.Meteorologii au anunțat cod portocaliu de caniculă în țară și intr-o bună parte a Europei.Arde tot aici în Dealul Schinoasei.Arde iarba pe terase. Ard florile de cîmpie. Arde grădina. Ard eu, sleit la masa de scris, într-o tăcere de lut. Și doar din cînd în cînd prin această tăcere se aude cum cade cîte o vișină, care-mi amintește că trebuie să lupt.Dar cum ? Scrisul nu merge. Plimbările nici atît. Rugăciunea nu. Munca în grădină nici ea.Nimic.Și din acest nimic iată că la un moment dat se  alege o forță de gravitație care m-a ridică din pat, ca o pană. Florile mamei. Mușcatele.Parcă  mai eri , gata să moară,le-am coborît de la geam pe terasă și iată că  acum freamătă-n vînt și soare afară.Le ud dimineața și seara.Le ud cu stropitoarea și cana. Le ud pînă cînd biruit de căldură cad iarăși la pat. De unde mă ridic și de iznoavă le ud. Cu gura. Așa precum într-o vară , leșinat de căldură, mama m-a stropit cu apă din gură. Ca să mă ridic, se merg și să ajung lîntr-o zi la masa de scris din Dealul Schinoasei unde iubirea și mușcatele ei promit că nu vor muri nicioadată.De la nici o căldură sau calamitate.
                                                                                   * * *
Acuma despre Cheianu și Durbală.Părerea mea este că ei sînt minunați. La un moment dat , acest duet , creat dintre un actor și un scriitor , dotați cu har și un nemaintîlnit sentiment de libertate pe aici, a substituit toate teatrele și scenele din Moldova, toate programele televizate  de divertisment, toate ziarele și cărțile care se scriu, dar nu se citesc. A devenit un fenomen de cultură. O șezătoare națională și conștiință. Așa că a lovi în ei  este ca și cum am lovi în noi înșine. E bine să ne stapinim instinctele.Chiar dacă uneori sîntem tentați să invingem si sa murim frumos.Trebuie sa o facem fiecare pe cont propriu.
                                                                                   * * *
Căldură mare, deaceea es la plimbare dimineața devreme, pe mînecate. Așa face toată lumea în Dealul Schinoasei. Astfel că ,ajuns sus ,în  părculețul liceului de arte „Nicolae Sulac”, găsesc toată lumea la treabă. Puținii oameni care au rămas în liceu pentru vară, de la paznici și pînă la deriticătoare, muncesc de zor.Cosesc iarba, îndreaptă cărările , curăță și vrăciuesc rănile nevindecate ale copacilor ,se pregătesc de 1 septembrie, marea sărbătoare a sufletului aici în Dealul Schinoasei.Și de cum mă văd , dau buluc spre mine.Care m-a salută. Care-și spune durerea. Care pur și simplu tace."Curat!" - striga administratoarea prin curte de dimineata si pina seara.Dejeaba. A doua zi mizeria este la loc. Blocurile de alături au făcut din  parc o gunoiște. Nu știu de ce, dar în ultimul timp , privind la această gunoiște, simt că am și eu nevoie de ei.Astazi mă uit însă și nu-i recunosc, stau muți, înstrăinați și mă privesc de departe. Abea într-un tîrziu Tom, țiganul,se rupe dintre ei și-mi zice:„ Dom”profesor Vera zice că vrea să moară !” „Cum, mă?” ”Păi ,doamna administratoare a pus--o pe soare să ...” - strînge el din umeri. Am muțit și eu de la cuvintele lui. Știu cum spune o țară că vrea să moară, de la cinizmul și hoțiile politicienilor. Știu cum a zis tatăl meu la un moment dat , slăbit de boală, că nu mai vrea să trăiască.Știu cum zic eu uneori la necaz că vreau să mor.Cum zice un mut însă care matură de-o viață curtea unui liceu,devenită gunoiște ,fără ca cineva să-i fi multumit  cindva cumva, că vrea să moară, asta n-am s-o știu niciodată. Deaceea mă întorc și-i spun:„Stai liniștit Tom, Vera nu moare! Vera este un sfînt!” După care mă întorc și cobor devale spre casă.Cu un gînd, la sfinții care trăiesc printre noi.Și nu mor.