DRUMUL LUI ANDREI GĂINĂ

Domnule Botezatu, bastina mea de fapt este satul Donduseni aflat la o zvirlitura de baț de orasel. Dar consider că, istoric, este aceiași localitate. Iar satul, legat ombilical de orășel  ,este chair mai vechi decit urbea. In orășel, dupa absolvirea celor șapte clase din sat, am facut școala medie.Patru ani ,aproape cinci ani incheiați, am frămîntat drumul pe jos ,din sat si pina la gara de trenuri, pe glod și viforniță, cu carțile in spate. Cunosc mirosurile din orășel, mirosul de piine coaptă, de patocă și melasă de la fabrica de zahar, de șină inferbintata de la roata de tren, de lapte inăcrit de la combinatul de brînzeturi, cunosc drumurile, cărările, oamenii care au fost și acum nu mai sint. O civilizație care s-a nascut , a înflorit și s-a stins în mod dramatic sub ochii mei, doar pe parcursul unei vieți de om. Asa ceva , o mare a vieții  cu mii de scopuri, care să apară și să dispară subit, pe un loc uitat de lume, se intimplă foarte rar. Doar într-un accident istoric. Sau într-un miracol. Aș vrea , aș putea să scriu ceva despre asta. Un roman. O nuvelă.Un poem. Ceva foarte adevărat și profund.Aproape de drama prietenului meu Andrei Găină , care într-o zi s-a dus în orășel, cu o canistră, după gaz lampant și s-a întors cu picioarele retezate de o locomotivă de manevră. Ceva identic cu frămîntările, pribejiile  unei generați, care marcată de acest accident,dar și cel economic, întervenit mai tîrziu, așa și nu s-a împlinit. Dar ceva îmi lipsește din acest fabulos mozaic. Ceva mă depășește. Așa ca daca aveti cumva un proiect includeți neaparat, macar partial, si satul. Sau ridicați, după cum sujerați, cel puțin o dronă.Ca să cuprind încă odată, dintr-o privire,  de sus, drumul acela fatal al lui Andrei Gîină după o canistră de gaz, printre șinele de cale ferată, și atunci cine știe poate-l recompun, accidentul cela de civilizație.Pentru că toate pornesc de la un drum, ceva șerpuitor care nu se închide niciodată.Și nemuritoarele locuri de joacă ale copilăriei, marcate de dramele unor personaje ce nu vor dispare nicicînd.Cît este vie memoria.
                                                                       * * *
Nu mai știu de unde mi l-a adus Ana.Probabil că din Mexic. De la o mănăstire din munți. Un dar . O amintire împletită în filigran de către o călugăriță protestantă.Un semn de carte. O bijuterie pe care azi n-o schimb nici pe un palat de cleștar. Știea ce-mi aduce. Sau mai degrabă a intuit . Că acest semn de carte va deveni unul vital pentru mine. Ca aerul. Ca soarele și ca apa. Și asta pentru  că eu fără lecturi nu pot respira. Nu pot să traiesc. De cum mă trezesc îl pipăi pe întuneric și mereu îl mut, dintr-o carte în alta, cît ține lumina.Citesc cîte zeci de cărți deodată.Și scriu. Călătoresc dintr-o zi în alta. Și dacă mă-ncurc cumva în acest complicat labirint o singură carte m-ajută să ies la liman:Psalmii. Și dacă n-ajută nici psalmii atunci închid tot. Închid  pe masa de scris viața mea toată și pun peste ea acest semn fabulos. Și aștept pe-ntuneric pînă se face un ochi de lumină ca să pot să și iert și să-ncep a iubi de de la capăt.Cărțile și viața. Viața și cărțile.Ceea ce presupun că de fapt este scrisul.
                                                                     * * *
Azi ,19 octombrie, zi de referendum, am stat inchis in casa,ermetic.Am stat si m-am uitat prin ceata cum cade frunza, fara nici o iesire sau intrare,  mai dihai decit un pustnic. Domnilor politicieni, vad ca ati inceput pe la televizoare sa-mi impartiti, pe felii, singuratatea. Opriti-va! Nu-i de mincat. E de suflet!
                                                                    * * *
  Rar de tot, cum spuneam, sînt sunat de cîte un ins aici în Dealul Schinoasei. Lumea ,dacă nu prea participi la evenimentele și sindrofiile ei, te uită. Iată însă că mai dăunăzi cineva și-a amintit de mine. „Ioane, am dat aici în „Liteeratura și arta” de cîteva nuvele, văd și fotografii - îmi zice la telefon Gheorghe Madan, un vechi prieten al meu, - ai serbat cumva vreun jubileu?” „Da , Gheorghe! -zic, - pic cu pic ne trecem.” Bine, eu la altceva mă uit, - adăugă el filozofic, referindu-se la ”Scurta de scriitor”, o nuvelă despre Vasile Vasilache, - Iacă tu l-ai văzut printr-o  scurtă, care ți-au furat-o acolo la Ialta. Eu însă îl confund  mereu cu telefonul cela automat de la intrare. Ți-l amintești?” Cum să nu, Gheoeorghe,  cîte ore în șir am vorbit cu Chișinăul de la Ialta, fără să achit o copeică! Apăsam  pe un clempuș , aruncam în aparatul cela sofisticat o monetă și, poftim , vorbește cu cine vrei și cît vrei , de la prieteni, soție și pînă la  amantă. O legiune întreagă de scriitori moldoveni, în momentele grele ale scrisului ,cu buzunarele goale, s-a folosit de această șmecherie descoperită de Vasilache, cu prețul unor ani grei  de sihastrie la Ialta, ca de o salvare, fără ca să-l vadă în ea. Așa sîntem noi cînd descoperim printre noi cîte un mare scriitor. Mai întîi vedem în el șmecheria noastră și abea după aceea purcedem să-l cuprindem în toată plinătatea , cu toate șmecheriile scrisului său, care de cele mai multe ori sînt de necuprins.

MINA DE AUR

  O veche predică creștină spune așa: „ Noli foras ire , in interiore homine habitat veritas!” Adică, nu vă duceți afară, în omul interior sălășluiește adevărul.
                                * * *
Astăzi ,11 octombrie 2017 ,părintele Mihail Bortă și-a serbat ziua de naștere. I-am scris pe Facebook:  „La mulți ani, părinte Mihail Bortă! Fapte frumoase ai săvîrșit anul acesta.Temelia Paraclisului de la Spitalul Salvării. Lucrările  de restaurare  a Cuconeștilor Vechi. Volumele  despre preoții martiri ai Basarabiei. Munca de rutină la Mitropolie. Sute de Sfinte Liturghii, mărturisiri, impărtășiri. Mă aplec spre ele și deslușesc în depărtări, sau poate ascunși în chiar miezul acestor fapte ,pașii Domnului. Cheamă rugăciunea și El ți se va revela. Pentru sfinția ta, dar și pentru mine care IL caut cu atîta sete în deznădejdile mele. Te îmbrățișez cu  inimă de frate.”
                                                                              * * *
Nucii devale au îngălbenit subit, toți într-o noapte, din tălpi pînă-n creștet. Frunza stă să cadă-n  troiene.Vișinul , în deal ,sub geam , doar pe la tîmple, ușor, ușor, ca un rug roșietic  ,abea aprins, limbile căruia ba se stîng în  adinc, ba izbucnesc deasupra. Așa se întîmplă și cu oamenii. Mor și se nasc diferit. În adînc.
                                                                              * * *
Am pierdut metaniera, pe undeva prin casă. Un cerculeț mic din opt sîmburi de măsline,atît cît să încapă pe degatul arătător, pe care Părintele Tihon iernile l-a meșterit și sudat  cu o fibră de la unealta sa de pescuit. Ca o verighetă.„Ia-o , - mi-a zis , - sper să te-ajute!” Are părintele darul de a pune în lucrurile mici adevăruri mari. Cu metaniera aceasta  am învățat să-mi număr pașii, gîndurile, căderile și urcușurile. Cu ea am învățat pe dinafară o groază de texte din Dostoievski și Brodsky. Cu ea mai ales , sîmbure cu sîmbure, am deprins rugăciunea, viața. Doar că veșnic o pierd . Lunecă de pe deget și atunici o caut pe urmele mele de mă smintesc. Prin lada de gunoi .Pe raftul de blide.În  locurile de mînie și trîndăvie. Sub piernă. Pe masă .Printre cărți. Prin buzunare. De asta dată însă nu este niciunde. ”Poate am pierdut-o definitiv?” - îmi zic păgubaș? „Nu cred, caut-o - răspunde  celălalt eu din  adîncuri, -și-a găsit un loc nou și-ți cearcă voința.”
                                                                              * * *
  De ce plantele, copacii, mai ales nemuritorul meu vișin , se sting atît de frumos în toamnă, în miliarde de culori? Și de ce omul ajuns la ceasul  din urmă moare atît de cenușiu ,fricos  și urît? Nu cumva pentru că s-a depărtat de legile firii ?E o întrebare pentru mine în dimineața aceasta orbitor de senină.
                                                                            * * *
I-am trimis un email lui Dabija, legat de jubileul meu: „Dragă Nicolae! Te-am sunat, dar telefonul tău tace.Vei fi plecat undeva.Pe cinci noiembrie fac 70 de ani.Asta conform metricii.Tatăl meu însă întîmplîndu-se odată la oraș, cam pe cînd imi sărbătoream ziua de naștere, s-a uitat posac la masa cu bucate, pentru că acasă nu m-a prea alintat cu asemenea bunătăți și-a zis:„Apoi tu ești născut undeva prin decembrie, cam pe la Crăciunul cel nou, dar ei te-au scris cum au vrut!” „Ei”, în limbajul lui însemnau rușii , care mi-au schimbat ziua de naștere și pe deasupra m-au supranumit Ivan.Cine știe , poate că de asta după aceea viața mea , casa mea au devenit  ca un peron, ca o gară.Oricine a dorit a întrat în ea.Și oricine a vrut a ieșit din ea. Drama nu este însă că mi-au schimbat numele și ziua de naștere. Nici că viața a fost ca un iarmaroc. Drama este că întorcîndu-mă înapoi totul e pustiu.Nimic și nimeni n-a mai rămas din nămetul acela de lume care m-a învățat cum să trăiesc, ce să vorbesc și ce să gîndesc..Doar chipul blînd și sarcastic al lui Dumitru Trifan, bunul meu prieten, care văzîndu-mă într-o zi cum suspin pe coridoarele ”Culturii„  m-a compătimit și înțepat în acelaș timp, așa cum putea doar el:”Ioane ,suferă, raiul mamei tale, poate dă ceva din tine!” De suferit am suferit. Dar iată cu suferința ,această mină de aur pentru un scriitor, n-am prea știut ce să fac. Am tot risipit-o.Aici se ascunde probabil motivul pentru care țin ca aceste texte („Scurta de scriitor”, „Rem”, „Pianul”, „Muștele”, „Bolgarca”) , trimise ție, să apară la „Literatura și arta” , ultimul loc de suferință și cugetare al acestui inconfundabil artist, dar și al neamului nostru aflat într-un mare dezbin.

CORBII

         Scrisoare  către Maia Sandu

                         
   Dragă Maia, În ultimul timp m-am prins că scriu scrisori nu doar Anei, ci și multor tineri din generația ei, unii dintre ei absolut necunoscuți ,care de abia își încep viața în Occident și se confruntă cu mari probleme de adaptare. Simt că asta îi salvează . Pe ei, dar și pe mine. Ce s-a întîmplat? De ce?Problema, după mine ,din punct de vedere psihologic  este elementar de simplă. Vremurile de libertate și  democrație venite peste noi pe nepregătite, în loc să ne unească și să  ne pună la treabă, cum au făcut cu popoarele baltice de exemplu, care în scurt timp au durat niște state civilizate , ne-au dezbinat. Lupta intestină pentru putere și lipsa de cultură a maselor s-au dovedit a fi fatale pentru noi.De această luptă s-a folosit în mod ipocrit vechea nomenclatura comunistă, care iată ,solidară, s-a furișat în buna noastră intenție și  guvernează de peste un sfert de sesol,  umplîndu-și pungile fără nerușinare.  Se spune , că la ora actuală Republica Moldova cunoaște cel mai mare eczod din Europa.Nimeni nu știe, însă,  adevărul curat.Știm în schimb că avem sate pustii, aproape șterse de pe fața pămîntului. Știm de asemenea că uneori în aceste sate se  întîmplă  cîte un bătrîn , neputincios și bolnav , care abandonat așteaptă ca cineva să-i întindă o cană de apă. Este cea mai cumplită așteptare  a moldovenilor  de după război încoace. Știu ce spun. Am simțiit-o pe pielea mea proprie în ziua cînd poarta de la casă s-a-nchis , ireversibil, și Ana a plecat la studii în Europa, mai întîi la Srasburg, apoi la Milano. Știeam că de acolo nimeni nu se întoarce,ca să-ți deschidă poarta, dar nici s-o opresc nu puteam. Fiecare pe lumea asta cu destinul său.„ De ce îmbrățișezi imposibilul, e păcat?- mi-a zis vișinul într-o zi, văzînd că mă usuc - Toți se întorc. S-au întors, trecînd peste mări ,eroii vechii Elade . Sau întors  de asemenea ,  călătorind prin pustiu, înțelepții iudei. Se vor întoarce numaidecît, cu lecțiea învățată a civilizației,  și moldovenii.Pentru o viață adevărată.” Cuvinte memorabile. Doar că mila la noi,cum spune psalmistul, e mai bună decît viața.Așa se face că într-o zi, aparennt fără de nici un motiv, ți-ai făcut bagajele și-n plină carieră ai părăsit biroul Băncii Mondiale din  Washington. Nu puteai s-o lași pe mama singură. N-a fost ușor. Corbii nomenclaturii comuniste, de cum te-au văzut în fotoliu de ministru , au și început a se roti hulpavi deasupra ta. Multe mituri au creat ei pe sama ta .Mitul ibovnicei. Mitul falsei reformatoare. Mitul femeii aspidă. Dar nu ele contează .Astăzi contează că elevii care au  susținut bacul pe timpul reformelor tale educaționale, sînt studenți  la Harvard, ca și tine. Contează de asemenea că Ana, din centrul financiar al Londrei , de la HSBC, și-a creat un model din cariera ta, privește  temerar spre Banca Mondială. Și mai ales contează că la un moment dat  într-o ședință de guvern, cu miniștrii în plen ,ai zis curajos:„Stimați  colegi , noi ce facem? Votăm acoperirea unei fraude bancare uriașe cu mijloace bugetare?  Unde-i miliardul? În buzunarul cui?” Afirmația aceasta a șocat nomenclatura și entuziasmat mulțimile.Era pentru prima dată cînd un reprezentant al puterii critica puterea din chiar sînul ei.  De fapt, cu acea afirmație a început adevărata ta cariera politică.Dragă Maia, îți spun lucrurile acestea ,întrucît sînt poate  cel mai  fervent susținător al candidaturii tale la alegerile prezidențiale aici în Dealul Schinoasei.Nu  există  gospodar pe tot traseul meu de plimbare ,de la bătătura de sub vișinului meu și pînă sus,pe culme, la liceul de arte „Nicolae Sulac”, pe care  să nu-i fi convins, măcar odată,  de necesitatea alegerii Maei Sandu la cîrma țării. „Măi oameni buni ,- le ziceam, -  noi avem nevoe de un președinte tînăr, onest, curajos,instruit!”  ”Da, sigur!” - încuviința fiecare. .A doua zi însă iarăți se îndoia„ Ce poate face o copchilă?” Și așa luni de zile. ”Copii în Occident, Romînia, la școli aveți? ”- nu mă lăsam. „Avem!” „Credeți în ei?” „Credem!” -  susțneau ei în cor.„Atunci? ” ”Ei, asta e altă poveste!” Povestea lor adevărată este însă că ei nu cred în nimic.Nici măcar în copiii lor. Dostoievschi spune undeva că în lume există doar trei forțe în măsură să subjuge , în numele propriei lor fericiri, conștiința oamenilor.Miracolul, taina și autoritatera. Nomenclatura comunistă și descendeții ei din Republica Moldova au explorat magistral aceste forțe,  mai performant decît premergătorii lor din fosta URSS. Mai întîi le-au umplut mințile cu povestea de succes a Europei  și „lîna de aur” care-i așteaptă acolo , provocîndu-i la  un exod nemaipomenit.Apoi , în mare taină , prin persoane interpuse, ofșoruri , firme fantomă i-au furat pînă la ultima ață .Astfel că într-o bună dimineață s-au trezit niște  robi perfecți la marginea Europei.Cîte o pensie mizeră și cîte un apartament în niște blocuri de beton jerpelite,  mîncate de igrasie , cu pisici sălbăticite și cîini vagabonzi pe la scări, atît le-a rămas din agoniseala de-o viață. Nimic altceva. Banca vopsită în tricolor din curtea liceului , unde dezghioacă semințe și macină visele neîmplinite este  unica lor mîngîiere . Stăteam  în preziua alegerilor finale pe acestă bancă, ascultam  un fragment muzical necunoscut, care se revărsa tumultos din ferestrele deschise ale liceului, și-mi ziceam necăjit: „ Despre ce-am uitat să le mai vorbesc? Poate doar de Moțart! ”  Vera, stăpîna locului, sau muta cum i se mai zice aici în Dealul Schinoasei , dovedise  să facă pe mînecate lună curtea liceului.Acum,  măturătoarea strîngea ultima grămadă de frunze și o presa într-un sac mare de celofan. Bolise probabil și-n curte se  adunase gunoie pentru o duzină de asemenea saci. Peste ceva timp , urma să-i aburce  pe umeri și să-i care unul cîte unul la tomberon.Dar înaite de asta s-a îndreptat din spate și ,văzîndu-mă ,a  fluturat  bucuroasă cu mătura. Putea în sfîrșit să facă o mică pauză. Să schimbe cîteva semne cu mine. Așa face cu fiecare trecător prin curtea liceului. Cu fiecare schinoșean care întră și ese pe scurtătură din Dealul Schinoasei.Cu cei care pleacă în Italia. Cu cei care es doar pentru o zi de muncă în oraș. Cu cei care es diminețile cu pungile de gunoi și în loc să mai facă un pas , pînă la tomberoane, i le las hoțește ,pe sub arbuștii de măcieș, și se întorc voioși înapoi la bolgarcă, ca să sape tuneluri, să ridice garduri.Îi salută pe toți ca un acar. „Doamne , -mi-am zis, - cum am putut să uit de Vera?” Era  ultimul om din Schinoasa pe care-l mai puteam convinge ca să te voteze. Nu știeam nici măcar dacă are pașaport. Nici dacă era pe listele electorale. Nici cînd a apărut în acest  necăjit cartier. Nici cine i-a pus mătura în mînă și i-a dat un pat la subsol.De parcă ar fi existat aici din toate timpurile.Necăjită și chinuită.În așteptare să fie miluită. Să cerc sau să nu cerc? Mă uitam la mătura ei și de odată am simțit că era unicul semn de iubire  care mi se arata  de cînd am venit aici în Schinoasa. „Vera , tu cu cine votezi?„ - am zis într-o doară, ca și cum aș fi încercat să conving încă odată întreaga Schinoasă, cu riscul de a pierde definitiv. Așa cum stătea cu mătura sus, dintr-o smucitură a ridicat-o și mai sus,  ca o amenințare zeilor,s-a îndreptat din umeri ,și-a strigat clar, răspicat:”Maiiiaaa!„ Strigătul acela al ei n-am să-l uit niciodată.A bubuit ca un tunet, în urechile mele,după care împletindu-se,  în adînc, cu toate fricile pe care le-am trăit vreodată, ca un vîrtej, a țîșnit afară și-a spart cerurile. Fuioare de frunze s-au desprins de pe copaci și, legănîndu-se încet , sau revărsat peste întreaga Schinoasă. „Gata, - și-au zis  schinoșenii înfiorați , pășind peste ele ca peste niște prejudecăți - mîine votăm Maia! ” Așa și l-am pus pe internet. Mii și mii de likeuri a adunat. A doua zi însă tot Dodon au votat. Și nu m-au mirat. Așa sînt ei de cînd îi știu.Asta e conștiința lor mutilată de nedreptățile istoriei. Una spun și alta fac. Este în firea ta, în conținutul tău, însă o forță, întegratoare, deasupra tuturor autorităților și minunilor, un material de multe carate, o realitate care m-a făcut să-i iubesc și mai tare.La fel ca și pe tine. Ca și pe Ana.La fel ca și pe întraga voastră pleiadă de tineri cu strălucite studii în Occident.Un minereu pe care l-am întîlnit doar la poiticienii europeni de mare calibru, poate la Havel , Merkel și încă la alți cîțiva de statura lor. Este adevăr și este simplețe. Este dîrzenie și este cumințenie de acasă. Un ceva în care, dacă-ți iubești cu adevărat poporul, dacă trăiești umilințele lui ca pe umilința ta proprie  , nu ai cum să nu descoperi un ideal de libertate și frumusețe refulat de secole în adîncurile subconștiente ale memoriei lui colective .Ca o ultimă șansă de fericire, adevăr și dreptate. Întrega  ta viață de pînă acum , școala de acasă, studiile și munca în strinătate, accederea în guvern,demisia, alegerile prezidențiale confirmă reabilitarea lui .Așa se explică că la un moment dat în alegerile prezidențiale ai devenit pasul acestui popor. Urechea lui. Întruparea lui. Mila lui. Nimeni nu ne-a adunat mai mulți la grămadă ca tine în ultimii ani.Alegerile prezidențiale au fost un triumf al nostru asupra dezbinului  și neputințelor noastre. O biruință a sinelui. Iată însă că după ultimile tale declarații referitor la unire, după crearea blocului preelectoral cu Platforma DA, după denunțul depus la procuratură, după  ultimile dezbateri televizate cu repezentanții puteri, acest ceva s-a clătinat. Cîrduri răzlețe de corbi s-au ivit pe neașteptate la orizontul toamnei  și ți-au aținut pasul, oriunde nu te-ai fi îndreptat și orice n-ai fi spus.Și tot vin și vin,cu fiecare pas, de la gunoiștea de la Țînțăreni, de la aeroport, de la firmele fantomă , de la Orhei, de la politicienii ratați de peste Prut, de pretudindeni unde mai zace cîte o rămășiță de hoit nomenclaturist. Plopii din Dealul Schinoasei aproape că se rup sub greutatea lor.Cerul e plumburiu. Ce i-o fi stîrnit în această toamnă de se adun atît de agitați și agresivi în Dealul Schinoasei? Renumitii nucari din vale? Roadă ca anul acesta nu s-a mai aflat. Copiii  tot strîng și strîng la nuci dintre frunze? Tomberoanele pline vîrf cu gunoaie? Nu cred. ”Aia ! ...Aia!” - îi sperie Vera cu mătura. Ascult  aceste  strigăte  și dintr-o dată realizez că prada e alta . Prada lor este de fapt biruința ta. Care iată plutește în aer. Au simțit-o demult , încă pe cînd nomenclatura te-a primit, corp străin, în organizmul ei. Au trăit-o devastator , ca pe-o înfrîngere, la alegerile prezidențiale,ascunzînd-o de noi, și-au așteptat tăcuți  ca să ți se clatinele pasul. Măcar odată. Și acum s-au năpustit asupra ta.Feroce . S-o devoreze. Ca la un mare festin.Ce să-ți spun? Ridică, dacă te-au tulburat cumva acești corbi răpitori, de pe internet  povestea Verei ,  măturărătoarea la liceului teoretic de arte „Nicolae sulac”. Sau, mai bine ți-o spun. .Există acolo, , un postulat revelat în mod neașteptat , de un om simplu, de o măturătore, dar valabil și pe măsura distinșilor intelectuali. El spune așa : marile , sfintele biruințe , ca și marile iubiri, se tac. Ori se strigă! Doar o singură dată.Urmînd ca mai departe să fie doar apărate. Ține cu dinți biruința. Și pășește curajos înainte, contează pe iubirea noastră , pe Ana , pe întrega pleiadă a generației tale care iată vine din urmă, pas cu pas, pe un drum curățat de Vera. Spre civilizație și carte.