* * *
Nu-mi plac motanii.Poate încă din copilărie cînd smîntîneau oalele mamei. Sau poate chiar ,mai real, de cînd m-am mutat în Dealul Schinoasei și vecinii de devale au început să mi-i aducă la poartă , de cum deschideau ochii, cu duzinele, în fiecare primăvară. Iar motanul , dacă întră în casă , creste, nu-l mai scoți, mai ales cînd cineva îl hrănește și-l miluiește, cum e cazul nevestei mele.Noroc că viața lor e scurtă, altfel , înmultindu-se, ne-ar fi devastat si casa si masa.Dar ziceam ca pier. Mai ales în perioada rutului. În luptele pentru supremație. Sub roțile automobilelor.Sau pur și simplu dispar.In mod inexplicabil si fara urme. Ca și oamenii. Tom , un motan roșcat și puternic, de parcă ar fi fost din neamul lui David, este unicul care le-a supraviețuit tuturor. De parcă s-ar fi bătut de fiecare data cu cotoii de rasa ai Schinoasei pentru întreaga lui seminție nestricata. Prin suspiciunea lui. Prin neîncrederea lui . Prin firea lui neîmblînzită. Prin singurătatea lui. Prin diferenta lui . În vara aceasta am reușit să-l hranesc din palmă. Și să-i dau un nume la care sa raspunda. Diminetile si serile il gaseam lipit de prag si-i strigam: "Tom !" Pina cind a reactionat. Trebuie să vezi cum o fiară apare din desisuri , se apropie încet, temător, mereu uitindu-se in urma, pastrindu-si calea de retrajere, si cum , intrind in bucătărie, ia măncarea din palmă și dintr-odata intorcindu-se ca un arc dispare prin culuarul de rezerva, peste prag. Sa fii liber si sa-ti cistigi hrana. E ceva in lumea aceasta a sclaviei. O calitate care m-a fascinat si pentru care l-am indragit definitiv. A fost o mare victorie pentru dinsul.Dar si pentru mine. Miza era că iarna, pe frig, cedează și-l aduc în casă, să toarcă lîngă cărțile și insomniile mele. Ca un ultim posibil prieten, din timpuri preistorice, ratacit in lumea aceasta a abandonului de azi. O tamaduire a frustarilor si tradarilor mele.Toata iarna a stat pe pervaz ,unica sursa de caldura pentru el,si m-a urmarit prin geam cum scriu. Era mai mult decit un motan. Caci uneori imi anticipa de afara miscarile si chiar gindurile. Iată însă că eri soția a ieșit să-l hrănească și l-a găsit mutilat. Nu știu dacă l-a călcat vreo mașină. Sau a pierdut ultima lui luptă,decisiva. Dar nici așa schilodit nu s-a dat la mînă ca să-l ajutăm. S-a urcat la geam, si-a luat ramas bun ,ca un gladiator din tribune, apoi a coborit si-a fugit sa moara printre lemne , în singurătate. Acum ma gindesc ca si moartea unui motan poate fi demnă, egală cu cea a marilor invingatori . O lectie mareata de invatatura pe care omul din păcate a uitat-o demult .De ce oare Tom, necredinciosule? Spune că tu știi ,frate al meu.Mai mult decit hirtiile mele.
* * *
Ce este poezia? Probabil starea de inceput , originara de incintare a lumii.Sensul ei. Arhetipul ei perfect, care in timp s-a acoperit de zgura uitarii si roca nepasarii, asemeni unor civilizatii din mareata catedrala a universului.Poetii de azi nu fac decit sa decojeasca disperati,cu bisturiul, cite un fragment din aceasta zgura.Pe asta si se tine lumea.Pe redescoperirea starii ancestrale.Cit mai traiesc poetii.
