Lucrare cu cerurile

   

Dragă Ion Panteleevici! Două mesaje m-au răvășit și m-au tulburat pînă-n adînc de subconștient  de acest Crăciun și la acest sfîrșit de an. Mesajul Papei Francisc cu prilejul sărbătorii de Crăciun, care întroduce o nouă cutumă pentru Vatican, dojane pentru cardinali și ajutoare pentru cei săraci, și mesajul Dumitale, adică al scriitorului Ion Druță, în calitate de laureat , cu ocazia decernării premiilor „Constantin Brîncoveanu” instituite de asociația ”Alexandrion” din Romînia, care amintește lumii că undeva într-un colț al ei există , de mii de ani, o vatră a blajinilor, bîntuită astăzi de sărăcie și flămîndă astăzi de dreptate.

    Probabil că omul astăzi pentru a da un sens suferințelor sale aici pe pămînt, pentru a scăpa de ura fratricidă, de blestemul războaielor, pentru a se mîntui cum spun Apostolii, trebuie să se lepede de sine, de conceptul modern al omului puternic și singur,să-și unească într-un tot jertfa cu înțelepciunea și să parcurgă drumul lui Isus.Și nu doar omul luat aparte.Ci și neamurile.Și nu doar neamurile.

O altă întoarcere

Nu sînt chiar atît de uitat, cum mi se pare căte odată, în lumea aceasta.Cîte cineva din cînd în cînd își mai aduce aminte de mine.Bunăoară Nina Josu, o bună poetesă de la „Literatura și arta” care, prin telefon, mi-a adresat două întrebări.Prima:cu ce sentiment mă despart de anul 2014? Și a doua:ce aștept de la 2015? Sau mai simplu: ce mai faci? De la o vreme, dar mai cu seamă în acest an 2014, mă prind la gîndul că fac doar lucruri simple în Dealul Schinoasei.De exemplu, am curățit grădina de toate plantele și arbuștii exotici și-am lăsat doar iarba copilăriei, rozele mamei și vișinul tatei.Sau am renunțat la vorbăriile fără noimă,la televizor, la o mulțime de alte lucruri deșarte și mi-am făcut din singurătate un unic și neschimbat prieten.Toate aceste lucruri le-am obținut doar prin întoarceri.De fapt, dacă mă uit bine, toată viața mea nu este altceva decît un lung șir de întoarceri.Întoarcerea Șargăi.Întoarcerea trenului de Ocnița.Întoarcerea lui Ion Druță. Întoarcerea la  masa de scris. Și mai recent întoarcerile Anei, care în mod normal, trebuiau să dea sens și să simplifice această carte de nuvele pînă la un titlu care să încapă într-un singur cuvînt.

O casă cu mătura-n prag

Încă din copilărie,de cînd am luat în mînă poveștile lui Creangă, încă de pe atunci a întrat în capul meu un gînd cam ciudat, dar se pare foarte adevărat că lumea aceasta dacă se ține cumva pe pămînt apoi doar prin faptele miraculoase ale eroilor crengieni.Prin miracolele săvîrșite de Stan Pățitul și Ivan Turbincă, de Harap Alb și Sfînta Vineri, dar și prin cele făptuite de oameni vii din jurul meu, cum ar fi tușa Catinca,soția unchiului Toader,eroul primei mele nuvele, o fire mult asemănătoare eroilor de basm.Închipuiți-vă o femeie mică de tot, uscățivă, ca o scamă.Apoi un drum lung de vreo zece, cincisprezece kilometri din satul nostru de baștină și pînă la Corbu, satul vecin, pe care ea îl face în fiecare duminică sau zi de sărbătoare, neschimbat, pe jos, prin ploaie și vînt, arșiță și ger, zeci de ani la rînd, fără de nici un compromis.Nu știu dacă există în copilăria mea și în viața mea vreo duminică în care ea să nu fi parcurs această cale.Venea ziua și ceasul și ea pornea la drum.Trecea diminețile ca o umbră pe lîngă noi,topindu-se în lumina obscură a cețurilor, după care întorcîndu-se, tîrziu de tot, în plină zi, zăbovea ore întregi la taclale cu mama.