SCURTA DE SCRIITOR

Odată demult,în tinerețile mele îndepărtate, am prins cu pionezile pe ușa de la camera mea de dormit cuvintele lui Laslo Bascardi, un celebru   regizor de teatru maghiar, care spunea ceva de genul acesta: încerc să simplific lucrurile, caut esența prin simplitate.Era ca și cum mi-ași fi spus zilnic: vreau să exprim ceea ce este în adîncul sufletului meu, adevărul meu,să ajung în zona în care nu există minciună.Era o formă de purificare, de căutare nonconformistă a libertății, specifică tinereții. Atunci se pare în urma unor îndelungi reflecții am ajuns să înțeleg odată și pentru totdeauna că libertatea adevărată nu se găsește niciodată prin politic. Libertatea autentică se găsește numai prin artă  sau se află în sacralitatea unor fenomene de obicei puțin accesibile sau chiar inaccesibile pentru noi, și unde se ajunge doar prin ritual. Probabil de asta în creștinism icoanele, odăjdiile clericilor, Sfintele Liturghii, împărtășaniile și mărturisirile ocupă un loc central.Posibil că de asta dansurile nunțiale  la animale, premergătoare marilor împerecheri, sînt de o cuceritoare frumusețe, de la reverența micilor buburuze și pînă la tandrețea cailor. Și cu siguranță, în mod cert a avea, a purta o scurtă de piele pe timpurile tinereții mele era ca și cum ai fi scriitor.Ca și cum ai fi avut acces la marile taine ale omului.Nu întîmplător aceste scurte erau purtate și de elita de partid, ca un însemn al puterii.Unde le găseau și cum le găseau doar ei știeau, posibil pe la bazele de comerț,  în magazinele valutare sau în deplasările peste hotare,  pentru că în magazine nu le vedeai niciodată la vînzare,  dar odată îmbrăcate de monștrii sacri ai literaturi noastre ele puneau o linie strictă de demarcație între scriitori și aspiranții la titlul de scriitor. Iată de ce cînd în una din călătoriile mele de concediu prin țările Baltice, cu un tren de turiști din Moldova, am dat undeva într-un magazinaș de provincie  de o scurtă de piele aproape am țipat de bucurie. Nu-mi venea a crede .Lungă, de culoare maro, cu   poalele aproape pînă la genunchi, cu doua buzunare laterale pe dinafară și guler larg răsfrînt în față ea stătea pe un umeraș, printre un maldăr de haine nearătoase și parcă anume pe mine mă aștepta. Ca o minune. Am scotocit prin toate buzunarele, pînă la ultimul bănuț,am împrumutat cîte ceva de la prietenii mei condrumeți  și  am îmbrăcat-o pe loc. Așa că întors la Chișinău o purtam mîndru ca un cucoș pe coridoarele vechii ”Culturi„ , nu o dezbrăcam nici măcar la volante, amestecîndu-mă îndrăzneț cu monștrii sacri ai cuvîntului, cu Nicolae Bătrînu și Leonid Busuioc, Dumitru Trifan și Zenon Reaboșapca. Pînă cînd într-o zi Dumitru Triifan, bunul meu prieten și neîntrecutul caricaturist, m-a luat peste picior:„Dezbracă băi porcul acesta al tău, măcar la masă!”  Glumele lui atunci făceau ravagii în mediul artistic. Dincolo de orice glumă însă scurta aceea în scurt timp a devenit cel mai util lucru pe care l-am avut vre-o dată în viață. Ceva mai mult decît o haină. Ceva mai mare decît un vis de scriitor. I-am pus o dosală din blană de oae și o purtam anul împrejur, și vară și iarnă, și primăvară și toamnă.Cărțile și scurta, două lucruri indispensabile pentru mine, spriginit de care am cutreierat tot  Chișinăul acesta surd și mut, de la o gazdă la alta. Cărțile mă mîngîiau ,servindu-mi de pat și așternut, iar scurta mă învelea.Uneori mă săturam de ea și-o aruncam.Trecea un timp, o curățam cu o cîrpuliță și iarăși era ca și nouă.Iarăși  plecam în deplasări cu ea , tăvălind-o prin trenuri, autobuse, hoteluri. Iarăși mă duceam la întîlnire cu fetele. Iarăși plîngeam și rîdeam.   Astfel că deloc întîmplător ,aflat într-o toamnă tîrzie la o casă de creație din Pițunda, fără casă, fără masă, într-un impact desăvîrțit cu mine însumi, m-am ghemuit în ea  de durere și-am așternut pe neașteptate pe hîrtie ,dintr-o răsuflare , una din cele mai frumoase nuvele ale mele:„Lela”. Cîteva pagini  despre jocul dragostei și jocul artei, jocul unui geniu străin cu o fată urîtă și depreciată din copilărie  care de odată s-a făcut frumoasă  și apreciată, nu doar de mine, ci de o lume. Un poem în proză , o metamorfoză, care pentru cîtăva vreme m-a făcut fericit și desăvîrșit. De atunci unn singur gînd aveam în minte cînd o puneam și cînd o scoteam din cui: casa de creație din Ialta.Lumea normală se odihnea, iar eu ca nebunul așteptam concediul ca să mă duc la altă muncă, la creație. Atîta doar că această muncă era un chin pentru mine, adevărată ocnă. Ani întregi mi-am irosit  concediile la Ialta ca să scriu măcar ceva  și nimic, nici un rînd.O neputință cumplită , un hău absolut se deschidea din străfundul hîrtiei.  Măcar să te împuști nu alta cum spunea Dostoevski.  Noroc de Vasile Vasilache care ședea acolo  aproape că anul împrejur împrejur,scriea, traducea, departe de bîrfele bîlciul Chișinăului și care într-o zi, văzîndu-mă trist  s-a îndurat și mi-a zis:„Ioane nu sta așa că-ți plînge norocul.Mai anină și tu cîte o femeie!” „Mi-i frică, maestre!” - i-am zis eu umil. „Pai mi-i frică și mie, dar așa mă bag, pentru că ce fel de scriitor sînt eu dacă nu cunosc femeia?” Ce fel de scriitor ar fi fost într-adevăr dacă nu ar fi cunoscut omul, dacă nu ar fi iubit omul și dacă ar fi trecut pe lîngă un nenorocit ca mine , indifrent, fără ca să mă observe.”Haide atunci la o plimbare!”- mi-a zis el. M-am dus și din clipa aceea plimbările cu Vasile Vasilache  pe aleile Ialtei au devenit taina aflării mele mele acolo. Un dialog continuu cu marile spirite tutelare ale lumii, cu Socrate și Platon, Confucius și Buda, Dostoievscki și Stendal, Shakespeare și Servantes.Știa ca nimeni altul să dea viață acestor umbre printre care se mișca leger și firesc, de parcă ar delibera cu niște colegi reali  din  chiliile Ialtei. Un excurs în istoria civilizațiilor, pe care îl începeam în fiecare zi  de la malul mării și-l duceam încet pe cărările Ialtei pînă sus pe serpentinele prăpăstioase ale muntelui. Ce mare fericire era pentru mine să mă regăsesc în acest dialog  cu cîte un gînd, cu cîte o istorisire , cu cîte o angoasă, de parcă aș fi schimbat prin ele cursul lumii,cursul vieții, dîndu-i un sens adăugat nou.  Întorși în chilie beam cîte un ceai, făceam schimb de cărți.Păstrez  pînă și astăzi în biblioteca mea cîteva cărți cu însemnările lui, care , la distanțe de ani mă fac să conchid că , dincolo de orice canon, Vasile  Vasilache rămîne totuși un scriitor al dialogului neîntrerupt cu lumea, dialogului cu sine, peste care tronează  neîntrerupt daimonul socratic. ”Uite ce, Ioane, eu cred că tu ai putea fi un bun scriitor, așa îmi spune daimonul meu,- mi-a zis el într-o zi ,curat, de la inimă, ascultîndu-mi  păsul, - doar dacă vei schimba accentele. Proza iubește detaliul, concretul, viața așa cum este ea.” A spus și parcă a proorocit. Peste cîteva ore de la cantina scriitorilor, aflată sus . pe munte, mi s-a furat scurta. Iar încă peste cîteva ore am devenit cel mai  popular scriitor din Ialta. ”Cac ăto ? Pisatelei razdevaiut, ne mojet bîti ?!„ - s-au frămîntat  nemulțămite celebritățile moscovite.„Ba se poate !” - am ripostat eu. Cîți scriitori erau atunci în Ialta? Treizeci, cel mult patruzeci de condeeri . Ei bine , fiecare din ei , considerîndu-se amenințat, a socotit necesar să ia act personal de acest caz.  ”A administrația cito?„ - mă cetărau ei. ”A nicego!„ -zicem eu. Am tot povestit istoria scurtei mele de zeci și zeci de ori , mi-am tot deplîns paguba, pînă cînd la un moment  dat am început să mă cred și eu singur o celebritate. Astfel că într-un sfîrțit, solicitat de administrator , i-am trîntit-o obraznic:„ Ce scurtă? O căprioară veritabilă , Domnule!”   Ceva nu i-a plăcut în toată istoria asta lui Vasilache. Peste cîtăva vreme eșind la plimbare mai să nu vorbească cu mine.S-a răzgîndit însă și mi-a  zis-o franc :„Ascultă băiete, termină spectacolul!” După care s-a întors și-a plecat, dînd de înțeles că plimbările noastre s-au încheiat, odată și pentru totdeauna. Cîteva zile am stat închis în chilie, cu gîndul acasă. Să plec sau să nu plec ? Și-n ziua cînd mi-am făcut valiza  ca să plec una  din femeile de serviciu a bătut la ușă și m-a măsurat cu dojană:„ S-a găsit scurta!”Am luat-o în mînă.  Scurta mea din piele de porc, purtată de ani de zile, veche și roasă pe la poale și umeri.  Parcă era ea.Visul meu.Lacrima mea.Și parcă nu era ea. Era mai curînd înfrîngerea mea.Rușinea mea.Am îmbrăcat-o și-am părăsit Ialta în grabă, nu cumva să mă vadă cineva. Multă vreme am purtat-o apoi după aceea ca pe o rișine a mea.Pînă cănd într-o zi m-am așezat și am scris  o altă nuvelă. Tocmai atunci am înțeles mesajul salvator al lui Vasilache, unicul ritual care îl duce pe scriitor în taina omului este spectacolul vieții, cu toate tacîmurile și întîmplările ,înseși propria lui existență, cu concedii irosite, cu casă de creație, cu scurtă cu tot, dar trăită și gîndită cu adevărat,nu mimat.Abea după aceasta urmează scrierea  și conectarea ei la vecie...