CAPRA

 Parcă-i înțeleg pe baetii aceștea de la Platforma "Da". Au făcut multe și bune.Merită să scoli pe cineva la miezul nopții cum am făcut eu cîndva cu Cheianu și el să-ți zică, de pe somn , fără frică:„Da!”. Da iaca mai zilele trecute, iarăși, au protestat pentru Petrenco, împreună cu Usatii și Dodon, la judecătoria Rîșcani. Este un lucru pe care înțelegerea mea ințeleasă nu-l înțelege. O încurcătură atit de a dracului încît nici înțelegerea cea neînțeleasă a lui Stan Pățitul n-o înțelege.Iaca așă fel de viață împîclită avem noi.Cei de la Jurnal TV pun elefanți în frigider la păstrare pentru zile mai bune și bani de buzunare, iar cei din piață cresc în băltoace crocodili care să ne pape pe toți , chiar azi, la desert , cu Ungureanu și cu Dabija și cu toată Unirea.Nici la fund să te dai și nici la mal să te întorci și ajungi. Doar să strigi,din gură de crocodil, ras pe curat, cu tricolorul în mînă: ”Ho Țară! No haram! No Jurnal!„
                                                                                       * * *
 Mă gîndeam zilele trecute unde a dispărut marea literatură rusă, nuvelistica lui Șucșin, Belov, Rasputin, romanele lui Astafiev, Abramov? Să fie oare o etapă, o filă depășită? Iată însă  o carte care mă împedică să trag această concluzie.Mă refer la ”Pismenic„ de Mihail Șișchin. Scrisă în altă parte decît la bucătărie sau întinsurile siberiene ,în exil, undeva prin Elveția, de un autor s-ar părea evadat dintre oameni,ea denotă o adîncă vigoare sufletească și mare dragoste de viață, de oameni.Semn că sufletul rus în adîncuri trăiește, e viu, cu toate experimentele macabre la care e supus.Și că se îndreaptă senin , prin canon,fără cutremur, spre un nou Nobel rusesc. 
                                                                                      * * *
 ”Oamenii lipsiți  de nădejde cu cît sînt mai puțin atenți la păcatele proprii , cu atît sînt mai interesați de păcatele altora. Nu caută să îndrepte, ci să critice. Și pentru că nu pot să se scuze, sînt gata să-i acuze pe ceilalți.” Citesc aceste rînduri din Omilia  la Psalmul 10  de Fericitul Augustin și mă gîndesc la puținii prieteni care mi-au rămas, dacă au rămas. Dar și la mine bineînțeles, cu deznădejdile mele toate. 
                                                                                                    * * *

Deadea Vanea, fratele mamei,este unicul motiv de întoarcere la baștină care mi-a mai rămas. Altădată drumurile acestea erau fără număr. Cîți oameni dragi , cîte case, cîți prieteni atîtea drumuri de întoarcere. Acum din atîtea drumuri de întoarcere mi-a rămas doar unul, drumul spre dedea Vanea. Cobor din tren, țintesc spre creștetul bradului secular din curtea buneilor, trec printre ruinele fabricii de zahăr, mă opresc o clipă lîngă casa părintească, trec pe la mormîntul părinților,urc Dealul liu dedea Vanea, acoperit de paragină, deschid ușa spriginită cu un făraș , îmi torn singur dintr-un clondir de pe masâ un pahar de rachiu, îl aștept ore întregi, el vine, își toarnă și lui, tae cîteva hrinci de pîine, o felie de slănină, sorbim din lichidul grețos amărui și tăcem îndelung , după care abea întors acasă mă pregătesc de un alt drum. Tot în Dealul lui dedea Vanea.Tot la mormîntul lui tata. Nimic nou în acest drum care se repetă în fiecare an. Același timp încremenit. Aceleași amintiri despre niște oameni care nu mai sînt.Aceiași haină veche pe care o scutur de molii și praf. O piesă a absurdului din care iată abea în toamna aceasta a răzbatut o replică care le rezumă pe toate:„Da eu cu tat-to nu m-am împăcat niciodată!” „De ce neică?”- i-am zis. „Păi capra, nu mi-a întors capra!” De atunci stau cu capra în față , aici în Dealul Schinoasei, cu taina omului cum ar zice Dostoevski , obida care l-a ajutat pe om să supraviețiuască tuturor celor care l-au obidit sau văzut și știut vreo dată în această obida a lui.Și mă întreb cine i-ar putea întoarce capra?Tata care nu mai este? Ce l-ar mai ajuta să trăiască?Nu știu. Nimic.Poate doar, supraviețuirea mea inconștientă în timpuri imemorabile, ca un ecou de obidă, legată de păscutul unei capre,pe Dealul lui de paragină, pentru că au fost timpuri pe aici pe la noi cînd viața omului nu valora nici cît o capră, nici cît un pahar de lapte.Timpuri pe care le-au știut doar tata. Și dedea Vanea. Care au ținut, ca să-și crească copiii, o capră în doi.Și n-au putut-o împărți nicicacum. Gîndul acesta mă cutremură.