Fratele meu Nicolae Dabija scrie în ”Literatura și arta” de joia trecută un editorial memorabil, cu un titlu șocant:”Jos Gimpu!” Acum , după ce l-am citit, am înțeles din subtext că mesajul e tocmai invers decît cel anunțat. Un fel de apărare peiorativă, cu o mică doză de rezervă pentru sine.Nu însă și pentru dușmanii lui Ghimpu. Eu însă ce-am strigat în toți acești ani,după trădarea lui Roșca, cu text deschis? Doar ”Sus Ghimpu!” Ca la un idol. Ca pe o ultimă credință și șansă a mea. Sus în Parlament,trecînd peste toate .Sus la Primărie, sărind peste poate.Sus peste sus, pînă-n vîrful cireșilor mei.Poate că măcar odată ar fi trebuit să strig și eu ”Jos Ghimpu!”, precum fratele meu Dabija, ca să-l feresc de această greșală fatală a mea,dar și a sa, pe care iată o ispășesc, păzindu-l, în vîrfuri, cu prăjina în mînă. De cine? De Șor? De grauri? De Alianță? De protestatari? Sau poate de vișin, din alt colț al ogrăzii, care-l repetă patern pe Dabija :”Jos Ghimpu !” Și adăugă tăcut:„Unde-i miliardul?„
***
Am întrat dăunăzi pe pagina de facebok a părintelui Irinarh, starețul Țigăneștilor,pentru a-l felicita în intimtate, mai departe de ochii lumii cum se spune, și ce-am descoperit? Atîta norod cum n-am văzut demult.Și eu care credeam că doar eu mă duc cu suferințele mele la el, că doar suferințele mele sînt pe lumea asta.Și cînd colo o grămadă de popor , fiecare cu cîte o suferință, din care iată abea dăcă răsare cîte o felicitare seacă: „La mulți ani!” Și dacă ar fi doar aceste suferinți. Dar mai există și o mănăstire care trebuie ridicată din cenușă.O obște monahală de peste treizeci de călugări care trebuie hrănită,îmbrăcată, încălzită, păstorită de la părintele Lazăr și pînă la părintele Tihon. O moșie mănăstirească pentru care se judecă cu forțele urîtului de ani de zile.Un drum spre mănăstire care mereu se surpă și mereu se cere îndreptat. Un minunat monument de arhitectură, trapeza, care necesită restaurare urgentă.Sfintele Liturgii, zi de zi și Duminică de Duminică.Încît stau și mă gîndesc dacă nu cumva granițele civilzației acestea firave, înainte de a ajunge în punctele fiebinți ale lumii, în Siria sau oriunde în altă parte, trec mai întîi prin Țigănești și cum de le mai ține Starețul pe toate.Cînd se mai roagă penru sine? Dar poate că noi iști cu suferințele multe trebuie să ne rugăm pentru el,pentru că așa ne învață Domnul .Măcar o zi pe an.Cu speranța că Domnul o să ne audă pentru un an întreg, în suferințele noastre toate.
***
Gînditor , cu fire argintii în pleată, și aplecat adînc către sine , așa l-am găsit în toamna aceasta pe părintele Irinarh, starețul Țigăneștilor.Așa l-am văzut de ziua ingerului său păzitor,în miez de iarnă. Așa îl las de fiecare dată , sub teii și brazii eterni ai Țigăneștilor, cînd mă întorc în capitală.Și așa mi-l închpui în nopțile mele de rugăciune din Dealul Schinoasei, cînd somnul, această dulce zăbavă nu vine. Așezat pe aceiași bancă, cu aceiași borsetă în palme și cu aceleași frămîntări în cuget.Cine-și închipuie că viața de mănăstire este astăzi un rai sau borseta lui plină de bani se înșală amarnic. Un milion și unu de gînduri plutește pe fața starețului și un duh mut în borsetă. O luptă crîncenă se duce cu aceste gînduri de reîmpărțire a lumii și omului în inima lui.La care,după fiecare mărturisire a mea, se mai adaugă unul ,cel al mîntuiriii mele, păcătosul și deznădăjduitul din urmă, ce le răstoarnă pe toate și-l pune într-o mare dilemă:să între la înjerul său păzitor sau să nu între? Să pună adică un cuvînt pentru mine,duhul cel mut și surd, care iarăși mi-am mărturisit necredința, sau nu? Curaj părinte. Bătrîna aceea din Onești , care bate de ani buni drumul Țigăneștilor pe jos, prin ploae și vînt , ninsoare și vifor,mai este încă unica chezășie a sfințeniei tale și singura nădejde a mea,păcătosului și necredinciosului.Că de fiecare dată , cînd printre cărți îmi pierd credința, o regăsesc la Țigănești, îmbrăcată în zeghe și îngenunchiată sub teii și brazii etrerni . Așa că întră.Îndrăznește.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu