DRUMUL LUI ANDREI GĂINĂ

Domnule Botezatu, bastina mea de fapt este satul Donduseni aflat la o zvirlitura de baț de orasel. Dar consider că, istoric, este aceiași localitate. Iar satul, legat ombilical de orășel  ,este chair mai vechi decit urbea. In orășel, dupa absolvirea celor șapte clase din sat, am facut școala medie.Patru ani ,aproape cinci ani incheiați, am frămîntat drumul pe jos ,din sat si pina la gara de trenuri, pe glod și viforniță, cu carțile in spate. Cunosc mirosurile din orășel, mirosul de piine coaptă, de patocă și melasă de la fabrica de zahar, de șină inferbintata de la roata de tren, de lapte inăcrit de la combinatul de brînzeturi, cunosc drumurile, cărările, oamenii care au fost și acum nu mai sint. O civilizație care s-a nascut , a înflorit și s-a stins în mod dramatic sub ochii mei, doar pe parcursul unei vieți de om. Asa ceva , o mare a vieții  cu mii de scopuri, care să apară și să dispară subit, pe un loc uitat de lume, se intimplă foarte rar. Doar într-un accident istoric. Sau într-un miracol. Aș vrea , aș putea să scriu ceva despre asta. Un roman. O nuvelă.Un poem. Ceva foarte adevărat și profund.Aproape de drama prietenului meu Andrei Găină , care într-o zi s-a dus în orășel, cu o canistră, după gaz lampant și s-a întors cu picioarele retezate de o locomotivă de manevră. Ceva identic cu frămîntările, pribejiile  unei generați, care marcată de acest accident,dar și cel economic, întervenit mai tîrziu, așa și nu s-a împlinit. Dar ceva îmi lipsește din acest fabulos mozaic. Ceva mă depășește. Așa ca daca aveti cumva un proiect includeți neaparat, macar partial, si satul. Sau ridicați, după cum sujerați, cel puțin o dronă.Ca să cuprind încă odată, dintr-o privire,  de sus, drumul acela fatal al lui Andrei Gîină după o canistră de gaz, printre șinele de cale ferată, și atunci cine știe poate-l recompun, accidentul cela de civilizație.Pentru că toate pornesc de la un drum, ceva șerpuitor care nu se închide niciodată.Și nemuritoarele locuri de joacă ale copilăriei, marcate de dramele unor personaje ce nu vor dispare nicicînd.Cît este vie memoria.
                                                                       * * *
Nu mai știu de unde mi l-a adus Ana.Probabil că din Mexic. De la o mănăstire din munți. Un dar . O amintire împletită în filigran de către o călugăriță protestantă.Un semn de carte. O bijuterie pe care azi n-o schimb nici pe un palat de cleștar. Știea ce-mi aduce. Sau mai degrabă a intuit . Că acest semn de carte va deveni unul vital pentru mine. Ca aerul. Ca soarele și ca apa. Și asta pentru  că eu fără lecturi nu pot respira. Nu pot să traiesc. De cum mă trezesc îl pipăi pe întuneric și mereu îl mut, dintr-o carte în alta, cît ține lumina.Citesc cîte zeci de cărți deodată.Și scriu. Călătoresc dintr-o zi în alta. Și dacă mă-ncurc cumva în acest complicat labirint o singură carte m-ajută să ies la liman:Psalmii. Și dacă n-ajută nici psalmii atunci închid tot. Închid  pe masa de scris viața mea toată și pun peste ea acest semn fabulos. Și aștept pe-ntuneric pînă se face un ochi de lumină ca să pot să și iert și să-ncep a iubi de de la capăt.Cărțile și viața. Viața și cărțile.Ceea ce presupun că de fapt este scrisul.
                                                                     * * *
Azi ,19 octombrie, zi de referendum, am stat inchis in casa,ermetic.Am stat si m-am uitat prin ceata cum cade frunza, fara nici o iesire sau intrare,  mai dihai decit un pustnic. Domnilor politicieni, vad ca ati inceput pe la televizoare sa-mi impartiti, pe felii, singuratatea. Opriti-va! Nu-i de mincat. E de suflet!
                                                                    * * *
  Rar de tot, cum spuneam, sînt sunat de cîte un ins aici în Dealul Schinoasei. Lumea ,dacă nu prea participi la evenimentele și sindrofiile ei, te uită. Iată însă că mai dăunăzi cineva și-a amintit de mine. „Ioane, am dat aici în „Liteeratura și arta” de cîteva nuvele, văd și fotografii - îmi zice la telefon Gheorghe Madan, un vechi prieten al meu, - ai serbat cumva vreun jubileu?” „Da , Gheorghe! -zic, - pic cu pic ne trecem.” Bine, eu la altceva mă uit, - adăugă el filozofic, referindu-se la ”Scurta de scriitor”, o nuvelă despre Vasile Vasilache, - Iacă tu l-ai văzut printr-o  scurtă, care ți-au furat-o acolo la Ialta. Eu însă îl confund  mereu cu telefonul cela automat de la intrare. Ți-l amintești?” Cum să nu, Gheoeorghe,  cîte ore în șir am vorbit cu Chișinăul de la Ialta, fără să achit o copeică! Apăsam  pe un clempuș , aruncam în aparatul cela sofisticat o monetă și, poftim , vorbește cu cine vrei și cît vrei , de la prieteni, soție și pînă la  amantă. O legiune întreagă de scriitori moldoveni, în momentele grele ale scrisului ,cu buzunarele goale, s-a folosit de această șmecherie descoperită de Vasilache, cu prețul unor ani grei  de sihastrie la Ialta, ca de o salvare, fără ca să-l vadă în ea. Așa sîntem noi cînd descoperim printre noi cîte un mare scriitor. Mai întîi vedem în el șmecheria noastră și abea după aceea purcedem să-l cuprindem în toată plinătatea , cu toate șmecheriile scrisului său, care de cele mai multe ori sînt de necuprins.