PRIBEAG

Părinte Andrian Mazur,o scufie și un fular negru , lung, din lînă identică cu cea din care mi-ai împletit  metanierele, doresc să-mi comanzi sau aduci de la Athos.Metanierele sînt minunate, respiră iubirea și jertfa din ele. Mulțumesc! Și nu uita, cum ne-am înțeles,o pagină de lectură pe zi. Din Biblie, din viețile sfinților, din cugetările înțelepților , din Dostoievski sau Druță, din orice carte sau autor care te atrage, cu mare atenție la punctuație și cuvînt.Pagina aceea să-ți fie ca un dangăt de clopot lăuntric neîncetat. Doar așa vei putea deveni un clopotar dorit de mulțimi și venerat de elite. Ca un far al durerii, amorțită-n alamă drept unică șansă de credință,sprijin și salvare prin veacuri...la un popor trunchiat ca al nostru.
                                                                    ***
Aseară tîrziu am întors ultima pagină a romanului „Negrul de pe Narcis” de Jozeph  Conrad, clasicul literaturii britanice. O frază, ca o rază rontgen, m-a străpuns înainte ca să mă fi decis să-l pun pe o poliță a autorilor pentru lecturi repetate:”Da, era absolut singur în pustietatea de nepătruns a  fricii sale.” Sînt convins, este o capodoperă.
                                                                   ***
Stiti ce se aude dez-de-dimineata in frunza de visin cind cade prin ceturi？Nu Bethoven. Si nici Chopen macar. Vuietul Londrei. Vremuri.
                                                                  ***
Valeriu Volontir mi-a aratat aceasta fotografie abea dupa ce a expus-o in Japonia.S-o fi temut ca i-o confisc.N-am de ce. Este o imagine perfecta a indoielilor mele.Adica , a unei iubiri turbate de viata si a unei frici abisale de...stiti voi ce.
                                                                 ***
 Încă un mut de pe traseul meu de vară din Dealul Schinoasei, probabil după o recidivă a ictusului cerebral.Toată vara și toată toamna m-a însoțit pe cărările mele.A izvorît de sub tălpi. Ca o frică.Ca o umbră. Ba din față. Ba din spate. Parcă vorbea. Și parcă tăcea. Astăzi, văzîndu-l , am cercat să-l ocolesc , el însă m-a oprit și , uitîndu-se la creștetele incendiate ale copacilor, a exclamat:”E uuuuuuultima!„ ”Da, a fost o toamnă superbă!”- am dat eu să plec, dar m-am răzgîndit. De undeva ,pe mîna care o țineam pe toiag, a coborît o gîză. Cît un fir de nisip. Cît o furnică.Și atunci l-am întrebat, printr-o covîrșitoare cădere de frunze:”Cum te cheamă?„ „Iiiiiooovan” - mi-a răspuns. „Ei ce ,Iovan, pînă la primăvară!„ - i-am zis și l-am lăsat pribeag pe carari de vecie. ”O nu ! Pînă mîine!„- a fluturat el cu mîna  de departe. Și n-am priceput dacă cerea ajutor. S-au pur si simplu rîdea de mine, din toamna aceasta uitată și putredă.
                                                                ***
Nu prea schimb fotografiile de coperta si de profil.Asta vara insa dupa nunta Anei , am poposit pentru citeva zile la manastirea Tiganesti, in chilia Parintelui Tihon ,care, cit m-am aflat acolo , a despicat lemne si s-a rugat. Intr-o dimineata  , uitindu-ma la monotonia lui  disperanta ,ce-mi veni?Iau un mar dintre ierburi ,il pun pe cioata, si dau sa-i fac o poza. S-a ferit ca oparit.N-am prea dat importanta gestului. Acum, dupa ceva timp , revin si m-a intreb ,fara parintele Tihon, fara Aliosa ,fara Rascolnikov, fara mine ,sau cu noi toti impreuna,cu nunta  Anei deasupra-i , ca un stol risipit de pasari calatoare , ce-ar fi insemnat  sau,mai bine zis ,ce reprezinta intr-un  final aceasta poza ratata?Eu i-as spune,plagiindu-l pe Harary,o scurta istorie a umanitatii.

CĂLĂTORI PE JOS

Va amintiți cumva despre Onache Carabuș? Una din marele lui calități de la care porneau si toate celelalte calitati, printre care tăria morală, demnitatea ,era mersul pe jos.Așa a fost tatăl meu.Așa a fost bunelul.Oamenii pentru a se intilni, pentru a se descurca la o greutate sau alta făceau sute de chilometri pe jos. Drumul le adincea gindurile si reda linistea sufletească necesare pentru o soluționare eficientă a lucrurilor. Astăzi din păcate oamenii aceștea s-au rărit.Si poate ca ar trebui sa facem o Carte Rosie si pentru dinsii, asemenea celei cu plantele si păsările pe cale de dispariție.Printre dinșii și o batrinică din Onesti care face săptăminal un drum pe jos pina la mănăstirea Țigănești,indiferent dacă afară e vară sau iarnă, e soare sau plouă, ca să participe la Sfînta Liturghie. Este ultimul călător pe jos dintre milioanele de peregrini de altădată. Și a fost un mare noroc  pentru mine cînd am Întîlnit-o , de parcă l-aș fi reîntÎlnit pe tata  dupa ultima lui plecare cÎnd mi-a zis:"Gata, plec la Ierusalim!" .  De atunci ori de cÎte ori  cad, las toate și mă duc să o văd. Nu vorbesc cu ea. Rar cine reușește asta.Și nici nu știu ce aș putea să-i spun. Stau doar și o privesc . Cit durează o slujbă? Trei, uneori patru ore. Stă stan de piatră. Nici o mișcare pe fața ei. Doar un fluture de lumina, care nu pricepi e mucul de lumÎnare din mîna ei sau o bucurie tainică  care la un moment dat erupe și umple Întregul lăcaș.Este lumina învierii.  Este lumina calatorului pe jos.Care mă ajută să es și să merg mai departe.
                                                                    * * *
Si iarasi punem accentele in bobote.Ca baba care plinge mortul fara sa-i cunoasca macar numele.Nici n-a dovedit chenianul sa calce linia finisului si am fost linga el, cu microfoanele TV si cu o engleza stricata.Asta in loc sa ne fi apropiat din timp de cei care au esit descult la acest maraton. Sau sa-i intrebam pe cei care au participat pentru prima data la o asemenea competitie. Sau au esit de pe distanta.Astazi pe Tera sint tari care alearga in intregime. Are totusi lumea sceasta a maratonistilor un ceva pe care ,daca-l cunosteam  ,ne-ar fi unit pe toti intr-o miscsre ce ar fi spalat ca un torent tot carnavalul de pe sticla si ne-ar fi dus spre un scop urmarit demult, dar care ni se ascunde cu buna stiinta.
                                                                  * * *
Mortii nu mai vin acasa, scrie Elena Robu pe blogul sau despre primul cimitir ortodox pentru rominii din Italia.Este un titlu de roman care cuprinde in sine toata drama satelor basarabene  pustii si criza morala ,deocamdata fara esire, a neamului.
                                                                  * * *
Aflu dintr-un mesaj pe  vb de  la Londra , ca Ana a inceput un jurnal, cu ginduri, stari de sentimentet, etc... Adica l-a reluat pe cel vechi abandonat  presusupun undeva pe acasa, prin adolescenta.E tare OK! E noutatea care m-a inunda.E frumusetea secreta a vietii , cum spune Amos Oz.
                                                                  * * *
Am pus pe fb ,solidar cu dascalii , de ziua lor, un nuc din Dealul Schinoasei, muscat de primii fiori de  toamna.Si  Lika SKa Batrancea mi-a dat generos un like cu un artar superb si o peluza la fel de supeba ,probabil din Italia.De fiecare data ,cind Ana  vine cu oaspeti, o intreb:"Ana, ce le-a placut？" Si ea imi raspunde:"Cred ca satele,tata, virginitatea peizajelor. Acolo la ei totul e tuns si tras la sfoara." Asta le place. Tocmai ceea ce ne deprima pe noi.Asa ca cine stie, poate că , în singurătatea și severitatea lor, satele noastre au vreun farmec oarecare pentru un engle sau francez, care poposește aici ca să guste din vinurile și sarmalele noastre. Sînt ca niste vestigii ale unei lumi care se stinge. Și totuș una este să privești la ele de pe culmile civili civilizației și alta să locuiești în ele.
                                                                * * *
Fiecare purtăm în suflet cîte o biserică, întemeiată din oamenii pe care îi iubim și, cine știe, poate că uneori îi și urîm.Deaceea și ne temem să o dăm la iveală.Deaceea și sîntem singuri.Mai ales la necazuri.Și doar puțini dintre noi, cu scînteie divină în fapte, se încumetă să o scoată afară.Și să o ridice reala, cărămidă cu cărămidă, suflet cu suflet, din lutul primordial ,care  dintr-odata ne unește pe toți, cum se întîmplă de ceva vreme în curtea spitalulului de urgență .Trudește acolo prietenul meu părintele Mihail Bortă.Un om neostenit,cu har și curaj de credință.