miercuri, 28 septembrie 2011

Preamilostiva doamnă

Iată că am ajuns şi la ultima mare piedică din viaţa mea. Cîinii. Unde mă mai duc eu în ultimul timp ca să mă tem de cîini? Aproape nicăieri.Unde es din turnul meu de singurătate din Dealul Schinoasei? Niciunde.Poate doar la alimentară.Şi la Sfintele Liturghii. Şi la plimbare. Dar uite că pînă şi-n aceste locuri sînt aţinut de cîini. Devale, în Valea Grecului, pe traseul meu de plimbare: turme de cîini. La garaje, dinspre Schinoasa, iarăşi cîini. Sus, spre alimentară, printre marile blocuri locative construite , lîngă tomberoanele de gunoi, iar cîini.Puţin mai la dreapta, în coasta legendarei case a lui Sangheli, nelocuită nici pînă acum, în drum spre biserică,faţă cu spitalul canceroşilor, alţi cîini. Ca o răzbunare de peste o viaţă.
Odată demult un prieten al lui tata, a alungat din ograda copilăriei mele,cu o piatră de un pud, un alt prieten, al meu.Un cîine. "N"ea Balan!" - îi spuneam în clipele grele.Ar fi trebuit să-l apăr, dar nu l-am apărat.Şi iată că, după o viaţă, pîndind momentul libertăţii, s-a întors. Să se răzbune. Şi dacă s-ar fi întors numai către mine.Undeva în Bucureşti, celebrul istoric Neagu Dgiuvara, mărturiseşte într-un tabloid,la cei nouăzeci de ani ai săi, că nu se mai teme de nimic. Doar de un cîine care ar putea să-l muşte în timpul plimbărilor.Tot în Bucureşti acelaşi cîine sfîşie pînă la moarte o femeie. Este cîinele meu, dar şi alnostru al tuturor. Aici în Chişinău, lîngă mine, acelaşi cîine sau fraţii lui, solidari,pentru că au fost trădaţi, fac cerc în jurul casei mele, cartierelor, a Parlamentului, Guvernului şi Curţii Constituţionale şi ameniniţă, muşcă ba un copil, ba un bătrîn."Faceţi ceva, fraţilor!Ajutaţi-mă!" - strig eu din cercul meu de pe Dealul Schinoasei către serviciile respective ale primăriei."Facem - răspund ei, - dar nu prea avem bani şi nici drepturi." E adevărat. Se zbat şi ei sărmanii în acelaşi cerc închis al patrupedelor.Dar de fiecare dată, cînd pare că gata îl rup ,mereu apare cîte o preamilostivă doamnă care strigă cu limba de la cer la pămînt:"Criminalii!" Mai cu seamă în preajma alegerilor. Aşa se face că de la alegeri la alegeri preamilostivele doamne s-au tot înmulţit.Astăzi avem cîte o preamilostivă doamnă la fiecare bloc. Stau de veghe. Nu mă preocupă cine sînt aceste doamne, care e mama lor.Unii zic că Europa, alţii zic că dictatura de eri.Nu mă interesează buzunarul lor.Imi pasă doar de cea care a adus cercul pînă la pragul meu.Putea prea bine să adăpostească haitele în conacul său şi grădina sa întinse pe un sfert de hectar.A preferat să le hrănească însă şi înmulţească în scuar. Poate pentru că îi place ca dimineaţa să fie condusă de haite, iar seara să fie întîmpinate de ele.Poate pentru că încurcă gestul ei de binefacere cu actul de milostenie publică al omului politic.Nu ştiu. Deaceea pun mîna pe bîta care mi-a pregătit-o bătrînul căprar din Schinoasa şi trecînd peste haite pornesc spre bisercă.Să-mi spun rugăciunea. O rugăciune dintr-un cerc închis.Un cerc în care încape singurătatea mea de aici. Şi singurătatea Anei de la Srasburg.Şi binefacerea premilostivei doamne. Şi gestul de milostenie al politicienilor care se amestecă cu cel al Doamnei.Şi deruta ţării. Şi bîta pe care înainte de rugăciune am ascuns-o sub o tufă de măcieş.Un cerc pe care numai unul Domnul ştie dacă îl vom rupe. Şi cum.

miercuri, 21 septembrie 2011

La margine

Iată că am ajuns pe undeva aproape de capătul vieţii.Cînd a trecut nici nu-mi dau seama.S-a dus.Ca un fum. Ca o lumînare care s-a topit, arzîndu-mi degetele, şi eu n-am dovedit măcar să învăţ o rugăciune către Domnul, să nu depărteze mila Lui de la mine.Uneori mă gîndesc că dacă ar fi să scriu un roman despre această viaţă ar trebui să-l întitulez "La margine".Nu ştiu de unde a pornit acest sentiment, această stare a mea care iată m-a urmărit întreaga viaţă.Probabil încă din pîntecele mamei mele, încă de acolo, pentru că n-a dovedit Domnul să mă acopere cu aripile sale, şi de acum mi s-a spus:"Ia seama! Să fii cuminte!"
Şi am fost.La şcoala primară o mătuşă de-a mea s-a tot străduit să mă facă primul la adunat şi scăzut, să mă scoată în faţă şi n-a reuşit nicidecum. Eu nu şi gata.Ca un ţap încăpăţînat. De atunci am tot fost la margine.La şcoală.La Universitate.Prin redacţii.La uniunea scriitorilor.Pretutindeni. Şi dacă ar fi fost vorba doar de mine. Dar întreg neamul acesta al meu,abea acum descopăr, stă la o margine. La o magine de URSS. La o margine de Europă. La o margine de ţară.
De fapt nici nu-mi prea dau seama ce-a însemnat această margine. Cele zece porinci ale Mîntuitorului. Frica de Dumnezeu.Răbdare.Umilinţă.Smerenie.Prostie. O linie roşie.Nu pricep nici acum. Ştiu doar că nu aveam voie să păşesc peste ea.Că nu am păşit nicidată.Că toată viaţa m-am zbătut să scap de ea.Şi toată viaţa scăpînd dintr-o margine nimeream în altă margine. Bunăoară unul dintre marile mele vise a fost să am o casă, să obţin un acoperiş deasupra capului.Şi l-am obţinut. Ba jos, în subsol, cu toţi vecinii deasupra care se pişau pe capul meu, ba sus de tot, la ultimul etaj, unde mă udau ploile.
Pînă cînd mi-am zis am să-mi fac o casă a mea. Am făcut-o.Şi iarăşi la margine, asfel încît oricine trece îmi rupe trandafirii şi oricine vrea din Schinoasa îmi sare gardul sau aruncă alături saci menageri, ca lîngă o ladă de gunoaie. Pînă şi copiii au plecat din această casă de margine, cu două etaje."Ce plîngi, Ioane, ca o babă care a scăpat trenul, - mi-a spus cineva care cunoaşte preţul cuvîntului, - abea vei fi mai aproape de masa de scris!"
Cine ştie, poate că are dreptate, poate că masa de scris e ultima mea margine dincolo de care nu mai există nici o margine, doar viaţa trăită căreia trebuie să-i dau un sens. Poate că exodul acesta nemeivăzut al neamului este ultima margine a neamului dincolo de care nu există nimic,doar o întoarcere definitivă, biblică acasă.

sâmbătă, 17 septembrie 2011

Cartea care ne va salva

Singurătatea e atît de mare în ultimul timp încît am ajuns să mă întreb pe mine însumi:ce faci? Scriu, îmi răspund. Chiar, nu mă las eu pe mine, dar cînd nu scrii? Atunci citesc. Şi cînd nu poţi citi? Lucrez în grădină, îmi ripostez eu cu ciudă, ca Tolstoi.Hm, şi dacă nici în grădină nu-ţi ese mare lucru? Arunc dracului stropitoarea, îmi zic eu, şi mă rog lui Dumnezeu, mă rog pînă la epuizare. Dar dacă nici rugăciunea nu merge? Pun mîna pe telefon,strig eu disperat, întru pe net. Aşa se face că mai dăunăzi,căutînd un telefon, o zi de naştere a unui coleg pe care nu l-am mai văzut şi nu l-am auzit de ani buni, m-am pomenit că accesez lista Uniunii Scriitorilor din Moldova.Şi mare mi-a fost mirarea că nu l-am găsit.Nici pe el, dar nici o sumedenie de altă lume.Ce te miri, mi-am spus, timpul curge. Mai bine zis timpul stă pe loc.Noi curgem, ne destrămăm. Odată lista asta a fost una dintre cele mai frumoase liste pe care le-a dat acest pămînt. Odată ea a fremătat de viaţă şi speranţă.O dată ea a dat semne de veşnicie.Cu "Uşoară maică uşoară". Cu Psalmi. Cu "Povestea cu cocoşul roşu".Dar de la "Frunze de dor" care a semnalat conflictul civilizaţiilor din păcate nu s-a mai întîmplat nimic.Nici un semn. Lista a tot crescut, iar veşncia s-a tot împuţinat. Nimic n-a mai putut s-o salveze.Nici sumedenia de nume noi, nici sutele de cărţi. Nici faptul că eu am scris doar o singură carte, că pînă la urmă m-am lăsat cu totul de scris.La început mi-au dat numărul de telefon greşit. Apoi adresa greşită. Apoi un CV fără fotografie. Pentru ca într-un sfîrşit, acum să mă scoată cu desăvîrşire de pe listă.Golul a rămas în loculmeu.Nimicul. Marele nimic.Şi cine crede că se va salva vreodată de acest nimic se înşală amarnic.Ei lasă,îmi zice celălalt eu al meu, nimeni nu ştie niciodată nimic.Un autor care a scris "Şarga" sau "Lela" nu se poate să nu mai scrie vreodată ceva.Doar dacă s-a prostit cu totul. Ce-ai zice dacă acum, după o viaţă irosită aiurea,întors la uneltele scrisului, te-ai pomeni că-ţi explici,în scrisorile către Ana, fără să vrei ratarea.S-ar putea, îmi răspund. După cum s-ar putea ca cineva din marii dispăruţi ai acestei liste să scrie o carte care să răstoarne, să anuleze ratarea întregii liste. Şi poate chiar a întregului neam. Un autor genial. Şi ocarte care să ne salveze pe toţi.Doar că pentru aceasta e nevoie ca lista să rămînă intactă,fără mînă şi orgoliu omeneasc pe ea, aşa cum intact şi curat a rămas cuvîntul creat de Domnul. Alfel praful se va alege din ea. Şi va rămîne doar ocaricatură din cuvînt:"Pizdeţ!"

sâmbătă, 3 septembrie 2011

Pana şi viaţa scriitorului

Aseară tîrziu, după miezuli nopţii, pe la cîntatul cucoşilor am avut un vis. Se făcea că în grădina mea de la Schinoasa a coborît un înger. Unul de lîngă scaunul Domnului, din ceata celor care răspund de creaţie. S-a aşezat pe un cuib de trandafiri şi m-a ispitit: " Ce faci?" "Scriu, smerite!" - i-am zis eu înmărmurit. "Aşa? Am auzit că pe aici pe la voi cuvintele nu mai valorează nimic ? Nici scriitorii?"- m-a cetărat el în continuare. "Depinde!"- m-am oţărît. "Vrei să spui că Druţă ,de exemplu, modelul tău din tinereţe, - s-a legănat el pe trandafiri, ca-ntr-un scrînciob, - mai poate fi citit, mai poate fi urmat?" "De ce nu? " - i-am replicat brusc. "Aşa? - s-a mirat el, - dar ia să-mi mărturiseşti, dacă ar fi să mergi în rai, chiar în clipa aceasta, ce-ai lua cu tine din dramaturgia lui?" "Casa mare" - am răspuns fără să mă gîndesc, - acolo e tabla de valori." "Dar din proză?" "Din proză aş alege "Frunze de dor" ,dragostea şi trădarea din această nuvelă fără de care viaţa şi credinţa sînt imposibile."Şi din eseistică? ", ."Viaţa şi moartea la moldoveni", mai cu seamă moartea care fără credinţă şi valori este execrabilă" "Interesant, - a medidat îngerul, - dar dacă ar fi să ei doar un singur cuvînt din opera scriitorului? Care ar fi el ?" "Dor ,desigur!" - i-am spus." Şi dintre lucruri, dintre mulţimea de lucruri ale plaiului acesta pe care le-a cîntat Druţă ce-ai prefera să ei?" "Pălăria lui Trofimaş.Nimic altceva." "Iar din această pălărie, din puterea ei, din demnitatea ei ce-ai prefera să ai acolo în rai?" "Pana, doar pana.Atît!" - am exclamat. "Bine, ia pana, - mi-a zis şi s-a topit în văzduh.De unde peste cîteva clipe a adăugat: "Pana la scriitori este una, pretutindeni.Doar vieţile sînt diferite. Aşă că ara.Sau zboară, cum poţi." Tot atunci au cîntat cocoşii şi s-a crăpat de ziuă.