luni, 28 decembrie 2020

ACEA CU RĂS FRUMOS

Draga Mihai Poiata! Daca stieau rusii ca porti numele in cinstea unui militar roman chemat la apelul Patriei, posibil iti stergeau si pasii nu doar destinul. Dar n-au stiut .N-au stiut ca numele oamenilor, ale basarabenilor nu pot fi sterse, nici arse . Atit de mare e suferinta lor. Si in felul acesta din ghilotina razboiului, din cenusa lui s-a nascut un nou vlastar al familiei Poiata. Un poet de fapt pe care l-am cunoscut in camera N 18 a caminului studentesc al filologilor. Si desi n-ai mai scris poezii , Liviu Damian nu s-a inselat, poet ai ramas. Un poet al Cuvintului si Ochiului, poate cel mai original din falanga invingatoare a postmodernistilor. Ia aminte n-ai plecat din viata mea, viata e un necontenit razboi, te-ai dus pe o zi doua  , aici aproape, la Cojusna, sa-ti vezi parintii, neamul ,stirpea si pe urma te intorci in caminul 7, sa mai adaugam un zero la aceasta cifra magica si sa fim vesnic tineri, in nemarginita putere a Iubirii si Duhului.La multi ani!

                                                                           ...

Esti singur. Da , esti singur toata toamna. Dar ai cel putin frunza care se zbate la geam ca o pasare. Si mai ai cerul deasupra, infinit, de cristal in care in dimineti te dizolvi ca o stea. Dar acum daca au dat ceturile lui decembrie, inconjuratu-te-au ca o apa, din toate partile cum zice psalmistul,  te simti ca intr-un cavou, ca intr-o locuinta lacustra. Singuratatea singuratatilor. O , nimeni n-a cintat aceasta locuinta a mortilor mai adinc si nimeni n-a biruit-o in timp, intrind in eternitate, decit Bacovia. Iar odata cu el si toti marii poeti ai lumii.Deaceea intind mina pe intuneric, inca pe somn, spre raftul cel viu, salvator, al poetilor.

                                                                         ...

Aatazi Maia ,cu microfonul in mina si inima tremurinda de frig , a inghetat bocna  linga pietroiul acela necioplit din piata. Putea sa stea in ist timp, cu o cafeluta , intr-un birou cald al Bancii Mondiale. Ginditi-va , pentru noi, pentru Danemarka noastra a indraznit! Faceti acest silogism si haideti s-o sustinem cu toate inimile fierbinti, sa ne aparam voturile din Duminica aceea ploioasa, cind parea ca nu  vom  esi in veci din casa.

                                                                        ...

A murit Valeriu  Turea. O blăndețe de om. Acel care găsea numaidecît cîte un cuvînt de milă pentru fiecare din noi în spațiul acesta virtual. Parte și el din lumea ceea fascinantă de la Casa Presei, etajul 5, toți poeți, absolut originali. La decesul lui Nicolae Vieru, tînăr de tot,  la numai patruzeci de ani, Haralambie Moraru, tin minte, imi zicea:” A venit moartea printre noi. E frumoasă. Ea nu se va mulțumi cu puțin!„ Iat-o că, după un răgaz, s-a întors. Stă sub vișin, la geam, posomorîtă, udă pînă la piele, cu mii de frici în spinare. Ce putem face? A ănceput secerișul. Are Mircea Ivănescu o poezie genială, nebiruită de moarte, scrisă și ea de la geam, în care ne îndeamnă, ne cheamă pe toți care mai sintem la geam: ”Să coborîm îndată,/ Să ne rugăm sfios,/ Fă Doamne ca să rădă / Acea cu rîs frumos.”

duminică, 13 decembrie 2020

MĂREAȚĂ ȘI SINGURĂ

Gradina care incet se iveste din ceata. Mai intii nucii din fund , aproape goi, mareti, cu citeva frunze pe la poale, ca niste banuti de aur. Apoi visinul, grabit si el sa-si lepede haina si arate prin ceata contururile negre ale trunchiului. Urmeaza perii si ciresii , smeriti, cu un frunzet rosu aprins, roz portocaliu, galben stins , toate rasariturile si apusurile verii adunate in ei. Alaturi merii tepeni, indiferenti. Si la sfirsit firul de iarba verde verde,   cu salbe de roua in pleata peste care deodata irumpe, se scurge soarele si dezgoleste toamna. Cu umerii goi, mareata, singura.Rivnita de toti si de nimeni iubita prin ceata.Toamna.

                                                                         ...

O  zi de aur astăzi. Face impresia că Domnul acolo sus unde încă nu și-a desăvîrșit Creația a aruncat un bănuț de aur, care s-a întors cu fața spre noi, și ne-a dăruit această Duminică splendidă de sfîrșit de toamnă. Să ne bucurăm de ea, pînă la ultimul sclipăt de soare și să nu uităm că noi n-am eșit, ori de cîte ori am căzut, nociodată din groapă fără o legendă . Fără Ana lui Manole. Fără Brîncoveni. Fără paloșul lui Ștefan. Să ne bucurăm, să nu ne lăsăm adormiți și să repetăm,  din gură în gură, legenda Maiei, legenda Diasporei, s-o facem vie, constiinta si fapta, fiindca abea am reusit, în Duminica ceea ploiosă, de sfîrșit de lume, să tăiem capul Dragonului și în locul lui au crescut altele două, la fel de sîngeroase.

                                                                       ...

Schimbatoare ziua de azi.Ca omul. Dupa cerul de dimineata, curat, siniliu, ca de sticla,  peste zi Schinoasa s-a acoperit cu un strat gros de nori, ca cerneala, migratori din cimpiile nordice ale rusilor. Ma uit la iarba verde a gradinii ,la frunzele de aur presarate peste ea, la splendoarea cromatica a prasadului , la goliciunea rusinoasa a visinului si-mi aduc aminte  de unul din primele mele texte scrise la ziarul de partid "Moldova Socialista". Acolo, printre altele, pe fundal, pentru decor, scrieam asa o sintagma: "copacii torturati de anotimpuri". Dar  Mihail Gheorghe Cibotaru , pe atunci redactor sef adjunct , care ma proteja sau se proteja, imi vine greu sa zic acum, atent,  mi-a scos-o:"Sa n-avem probleme!" Regimul acela , cladit pe oasele Gulagului, paradoxal,nu admitea tortura , nici macar pe cea asezata de Domnul in rinduielele firesti ale naturii. Era insa unica fraza notabila ,asa credeam eu cu tineretea mea, in textul acela. Dovada ca n-a murit.Textele, bune sau rele, au si ele viata lor autonoma.

                                                                      ...

Mai daunazi  Radu Parpauta , un scriitor interesant cred eu, din suburbiile Iasului, scriea aici pe Facebook , ca i s-a lehametit de toate. Puteai sa crezi ca nu va mai scrie niciodata. Azi, dupa citeva zile,  are o postare superba. I-am scris atunci si-i amintesc si azi:"Vezi ce-a dat tristetea? O bijuterie. Tristetea si suferinta, pigmentate cu umor salvator, e forta marilor scriitori." Lucrul acesta l-am invatat de la rusi. De la Gogol si Dostoievski. Dar mai ales de la Cehov.


luni, 7 decembrie 2020

BANCA DE AUR

„Vă rog să nădăjduiți pentru mine, și eu nădăjduiesc pentru voi prin puterea rugăciunii.- spunea nu demult sihastrul Rafail Noica, fiul lui Constantin Noica, filozoful, într-o predică rostită cu prilejul unei reveniri  din munții Ardealului la mănăstirea sa de metanie din Esex, o suburbie a Londrei, -  Moartea este  tragică însă nu este  nici o tragedie în ea.”  Într-adevăr, moartea în sine nu conține nici o tragedie. Ea este identică cu sine înseși, cu marele circuit al Universului. Omul vine din țărînă și se întoarce în țărină.Tragice sînt închipuirile noastre despre moarte. Frica noastră de moarte. Anume de asta, anticii își plasau cimitirile in preajma amfiteatrelor, templelor, piețelor si altor locuri des frecventate, petru a privi moartea în față, ca un fenomen firesc, natural și a se obișnui cu ea. Plutarh și Licurg,  Zenon și Socrate , Sofocle și Euripide, întreaga cultură antică pune în mod dezinvolt moartea în afara binelui și răului, sub semnul eternității, al egalității cu viața. Astfel că Homer, la un moment dat, scrie simplu de tot în  Iliada:„Vîntul împrăștie pe pămînt frunzele...tot astfel și generațiile oamenilor.” Ori de cîte ori revin la aceste rînduri mă înfior și mă îndrept cu gîndurile la școala de zemstva din Dondusenii mei de baștină. La visul ei de aur. La banca cea dintîi. ”O vezi, uite la ea cît e de trainică, stejar ? -mi-a zis tata, lovind cu palma în scîndura ei, cînd m-a înscris în clasa întîi , - Aici să-mi stai, neclintit, ai înțeles? ” Sigur c-am înțeles. Dar de stat n-am stat.N-am putut să îndeplinesc ambițul tatei. Nici macar pînă cînd tata a scoborît pragul și părăsit școala. Prea multe ambiții, rivalități și individualități au izbucnit dintr-odată în generațiile cele născute după război. Eram nant, osos, cu umeri ascuțiți, descărnați , brațe uscate, doar pielea și venele umflate, poate cel mai nalt și slab  din generația mea. Și Vera Pavlovna, prima mea învățătoare, după plecarea tatei, m-a cîntărit lung  din priviri. Apot s-a apropiat, a răsfoit abecedarul de pe bancă, mi-a îndreptat uniforma care stătea strîmb pe mine și-a zis blînd:„Ionel, uite, eu  gîndesc că ar fi bine totuși să stai în altă bancă. Este în favoarea ta.„Am protestat  imediat.„ Nu!” Frica de tata era prea mare.„ Bine, este părerea ta! "- a zis ea concesiv. După care a făcut cîțiva pași în urmă, a meditat cîteva clipe, a ridicat cu ambele mîni abecedarul deasupra capului și ,întorcătrndu-se spre clasă,  a zis:„ Ia spuneți copii ce vedeți?” „Ceafa lui Ionel!” - a răsunat un cor de voci, împletite cu chicoteli în spatele meu. „ Așadar, oriunde nu v-ați afla, în orice colț de clasă, - i-a liniștit ea, - ochiul trebuie  să privească liber la tablă.” Și ca ilustrare și-a aruncat privirile peste geam, la crucile cufundate în verdeață, și-a adăugat:„Iată așa ca la cimitirul acesta străvechi de afară!„  A spus asta și pe dată s-a aplecat peste bancă, a cautat dedesubt  ghiozdanul, l-a împlut cu toate ustensilele  mele școlărești, abecadar, caiete, creioane, toc, călimara,  l-a încuiat și-a pornit cu el pe cărăruia dintre banci. „ Nu! – am zis eu doar pentru mine a doua oară.- Nu mă dau nici mort!”  Și m-am înlănțuit strins, cu mînile si cu picioarele  de scîndura băncii. Dar privind la iia ei albă ,vaporoasă, înrîurită сu cruciulițe roșii și negre, la gîța ei lungă, bogată, adunată într-un coc  măreț, la mersul ei ușor, la trupul ei mărunțel animat de o voință uriașă  ceva a sclipit, s-a zvărcolit înăuntrul meu și, dezlipindu-mă de scîndură, am pornit fără să vreau pe urmele ei.

 

sâmbătă, 14 noiembrie 2020

DIN OMENIE CURATĂ

A plecat Sarah cu Ana la Londra si exact in zilele celea cineva l-a aruncat in strada. Nina l-a cules si l-a adus in casa.Trist el si trist eu. Fiecare avem cite o pierdere. Cite o poveste. Si el si eu.Va trebui sa treaca timp pina  sa ma recunoasca Stapin. Chiar tradati ciinii continua sa-si iubeasca vechii stapini. E Djechy.Iubiti-l, cu iubirea lui.
                       ...
A murit domnul Leonid, schinosean vechi, care in viata lui i-a dus cu masina pe toti sefii de la Institutul viilor si livezilor, iar la urma, cind Institutul s-a destramat , pe Nina cu afacerile ei si pe Ana la scoala. Ce pot sa zic  despre el. Nu l-am auzit niciodata, intr-o lume tulbure ca azi  , sa murmure impotriva vietii. Mai departe ,mi-a reparat de zeci de ori lacatul de poarta, care dupa plecarea Anei ba se incuie, ba se descuie. Stia sa faca lucruri simple, elementare , care  , ginditi-va,  de obicei pe mine, cu droaia de mesteri smecheri de pe internet, ma prind si lasa neputincios , iar el le tocmea cu o mare indeminare.  Dar mai ales mi-a adus un mester livadar , mort si el de citiva ani ,care a curatat ani de zile acest visin, ca pe o faptura vie. Si toate acestea din omenie curata, pentru ca asa se cuvine zicea el . De ani de zile vorbesc cu acest visin , de la geam, din chilia tixita cu carti. Asa cum vorbesc cu poetii si sfintii. Priviti-l ,cu inima si arterele  , duhul lui e poate ultima ,cea mai mareata fiinta, dintr-o civilizatie de oameni onesti si simpli ce iata se stinge aici in Dealul Schinoasei.

marți, 10 noiembrie 2020

LEGENDA MAIEI

 Dragii mei frați, prieteni, iubit popor! N-am scris niciodată scrisori către mulțime. Este un lucru extrem de greu. Marele Shakespeare scrie undeva într-un sonet:„ Singur de ești mulțimii pari niciunul.” Și totuși chiar cu riscul de a părea nebun, iată îndrăznesc. Ce s-a întîmplat? De ce?Problema, după mine ,din punct de vedere psihologic  este elementar de simplă. Vremurile de libertate și  democrație venite peste noi pe nepregătite, în loc să ne unească și să  ne pună la treabă, cum au făcut cu popoarele baltice de exemplu, care în scurt timp au durat niște state civilizate , ne-au dezbinat. Lupta intestină pentru putere și lipsa de cultură a maselor s-au dovedit a fi fatale pentru noi. Nu aceasta însă este pricina cea mare. Răul cel mare în Republica Moldova este nomenclatura comunistă care  ,solidară, rapace și antinațională s-a furișat în buna noastră intenție,în visele noastre și  guvernează de peste trei decenii, de la puciul agrarian, umplîndu-și pungile fără nerușinare.Trăim pe ruine de vis. Se spune , că la ora actuală Republica Moldova cunoaște cel mai mare exod din Europa.Nimeni nu știe, însă,  adevărul curat.Știm în schimb că avem sate pustii, aproape șterse de pe fața pămîntului. Știm de asemenea că uneori în aceste sate se  întîmplă  cîte un bătrîn , neputincios și bolnav , care abandonat așteaptă ca cineva să-i întindă o cană de apă. Așteptăm. Este cea mai cumplită așteptare  a moldovenilor  de după război încoace. Știu ce spun. Am simțiit-o pe pielea mea proprie în ziua cînd poarta de la casă s-a-nchis , ireversibil, și Ana , fiica mai mică, a plecat la studii în Europa, mai întîi la Srasburg, apoi la Milano. Știeam că de acolo nimeni nu se întoarce,ca să-ți deschidă poarta, dar nici s-o opresc nu puteam. Fiecare pe lumea asta cu destinul său. Acum s-a stabilit definitiv la Londra. Are casa și masa ei. Dar eu continui să aștept, cu așteptare absurdă, antică.  Toți se întorc. S-au întors, trecînd peste mări ,eroii vechii Elade . Sau întors  de asemenea ,  călătorind prin pustiu, înțelepții iudei. Se vor întoarce numaidecît, cu lecțiea învățată a civilizației,  și moldovenii. Așa se face că într-o zi, aparennt fără de nici un motiv, o tînără moldoveancă, cu numele Maia Sandu, abea răzbătută în finanțele mondiale, și-a făcut bagajele și-a părăsit în grabă birourile Băncii Mondiale din  Washington. Părea un jest nechibzuit. Pe de altă parte , îi murise tata și nu putea s-o lași pe mama singură. Deaceea a acceptat din prima oferta de ministru al învățămîntului.  N-a fost ușor. Corbii nomenclaturii comuniste, de cum au văzut-o în fotoliu de ministru , au și început a se roti hulpavi deasupra ei. Unul din principile lor care i-a salvat întotdeauna, de la Druc și pîne azi, trebuie să se știe, a fost și este eliminarea oricărui element străin, imediat apărut printre ei. Multe mituri au creat ei pe sama Maiei Sandu.Mitul ibovnicei. Mitul falsei reformatoare. Mitul femeii aspidă. Nici unul din ele n-a reușit s-o prăvale. Astăzi elevii care au  susținut bacul pe timpul reformelor educaționale ale Maei Sandu sînt studenți  la Harvard.Iar Ana, fiica mea, în centrul financiar al Londrei , de la HSBC, și-a creat un model din cariera ei, privește  temerar spre Banca Mondială. Și mai ales contează că la un moment dat  într-o ședință de guvern, cu miniștrii în plen , s-a ridicat și a zis curajos:„Stimați  colegi , noi ce facem? Votăm acoperirea unei fraude bancare uriașe cu mijloace bugetare?  Unde-i miliardul? În buzunarul cui?” Afirmația aceasta a șocat nomenclatura și entuziasmat mulțimile.Era pentru prima dată cînd un reprezentant al puterii critica puterea din chiar sînul ei.  De fapt, cu acea afirmație a început adevărata ei cariera politică. Sîntem un popor care am crezut totdeauna într-un Mesia. Și acest Mesia nu știu de ce trebuie să vină din mijlocul puterii. Așa ne-a modelat istoria. Iată de ce am fost cel mai  fervent susținător al Maiei Sandu la alegerile prezidențiale în Dealul Schinoasei.Nu  există  gospodar pe tot traseul meu de plimbare ,de la bătătura de sub vișinului meu și pînă sus,pe culme, la liceul de arte „Nicolae Sulac”, pe care  să nu-l fi convins, măcar odată,  de necesitatea alegerii Maei Sandu la cîrma țării. „Măi oameni buni ,- le ziceam, -  noi avem nevoe de un președinte tînăr, onest, curajos,instruit!”  ”Da, sigur!” - încuviința fiecare. .A doua zi însă iarăți se îndoia„ Ce poate face o copchilă?” Și așa luni de zile. ”Copii în Occident, Romînia, la școli aveți? ”- nu mă lăsam. „Avem!” „Credeți în ei?” „Credem!” -  susțneau ei în cor.„Atunci? ” ”Ei, asta e altă poveste!” Povestea lor adevărată este însă că ei nu cred în nimic. Fraudele imense ale nomenclaturi, lipsa moralei elementare, rapacitatea , trădările ei i-au învățat să nu creadă în nimic. Nici măcar în copiii lor. Dostoievschi spune undeva că în lume există doar trei forțe în măsură să subjuge , în numele propriei lor fericiri, conștiința oamenilor.Miracolul, taina și autoritatera. Nomenclatura comunistă și descendeții ei din Republica Moldova au explorat magistral aceste forțe,  mai performant decît premergătorii lor din fosta URSS. Mai întîi le-au umplut mințile cu povestea de succes a Europei  și „lîna de aur” care-i așteaptă acolo , provocîndu-i la  un exod nemaipomenit.Apoi , în mare taină , prin persoane interpuse, ofșoruri , firme fantomă i-au furat pînă la ultima ață .Astfel că într-o bună dimineață s-au trezit niște  robi perfecți la marginea Europei.Cîte o pensie mizeră și cîte un apartament în niște blocuri de beton jerpelite,  mîncate de igrasie , cu pisici sălbăticite și cîini vagabonzi pe la scări, atît le-a rămas din agoniseala de-o viață. Nimic altceva. Banca vopsită în tricolor din curtea liceului , unde dezghioacă semințe și macină visele neîmplinite este  unica lor mîngîiere . Stăteam  în preziua alegerilor din 2016  pe acestă bancă, ascultam  un fragment muzical necunoscut, care se revărsa tumultos din ferestrele deschise ale liceului, și-mi ziceam necăjit: „ Cu ce mă ocup? Timpul pe acest Deal, care mie îmi place să-i zic Țară este mort, indiferent. Cum să-l fac deferent. Despre ce-am uitat să le mai vorbesc? Poate doar de Moțart! ”  Vera, stăpîna locului, sau muta cum i se mai zice aici în Dealul Schinoasei , dovedise  să facă pe mînecate lună curtea liceului.Acum,  măturătoarea strîngea ultima grămadă de frunze și o presa într-un sac mare de celofan. Bolise probabil și-n curte se  adunase gunoie pentru o duzină de asemenea saci. Peste ceva timp , urma să-i aburce  pe umeri și să-i care unul cîte unul la tomberon.Dar înaite de asta s-a îndreptat din spate și ,văzîndu-mă ,a  fluturat  bucuroasă cu mătura. Putea în sfîrșit să facă o mică pauză. Să schimbe cîteva semne cu mine. Așa face cu fiecare trecător prin curtea liceului. Cu fiecare schinoșean care întră și ese pe scurtătură din Dealul Schinoasei.Cu cei care pleacă în Italia. Cu cei care es doar pentru o zi de muncă în oraș. Cu cei care es diminețile cu pungile de gunoi și în loc să ducî la tomberon, i le las hoțește ,pe sub arbuști. „Doamne , -mi-am zis, - cum am putut să uit de Vera?” Era  ultimul om din Schinoasa pe care-l mai puteam convinge mai înainte de a mă fi convins și pe mine. Nu știeam nici măcar dacă are pașaport. Nici dacă era pe listele electorale. Nici cînd a apărut în acest  necăjit cartier. Nici cine i-a pus mătura în mînă și i-a dat un pat la subsol.De parcă ar fi existat aici din toate timpurile. Să cerc sau să nu cerc? Treizeci de ani m-a întîlnit ea pe traseu, neînfrîntă, cu mătură în mînă. Oricît de necăjită ar fi fost, pe ploaie sau vînt, știam că mă așteaptă, Mă uitam la mătura ei și de odată am simțit că era unicul semn de iubire  care mi s-a aratat  de cînd am venit aici în Schinoasa. „Vera , tu cu cine votezi?„ - am zis într-o doară, ca și cum aș fi încercat să mă conving că oricît de necăjit omul nu trebuie să se predea niciodată vieții . Așa cum stătea cu mătura sus, dintr-o smucitură a ridicat-o și mai sus,  ca o amenințare zeilor,s-a îndreptat din umeri ,și-a strigat clar, răspicat:”Maiiiaaa!„ Strigătul acela al ei n-am să-l uit niciodată.A bubuit ca un tunet, în urechile mele,după care împletindu-se,  în adînc, cu toate fricile pe care le-am trăit vreodată, ca un vîrtej, a țîșnit afară și-a spart cerurile. Fuioare de frunze s-au desprins de pe copaci și, legănîndu-se încet , sau revărsat peste întreaga Schinoasă. „Gata, - și-au zis  schinoșenii înfiorați împreună cu mine , pășind peste ele ca peste niște prejudecăți - mîine votăm Maia! ” Așa și l-am pus pe internet. Mii și mii de likeuri a adunat. Ca o predicție a victoriei. A doua zi însă tot Dodon a cîștigat, ca și-n primul tur . Și nu s-au mirat. N-au protestat. Așa sînt ei de cînd îi știu. Asta e conștiința lor mutilată de nedreptățile istoriei. Dragonul care ne mănîncă de veacuri. Și pentru asta-i urăsc. Dar este în firea lor, în caracterul poporului meu o forță, întegratoare, deasupra tuturor autorităților și minunilor, un material de multe carate, o realitate care mă determină să-l și iubesc. Așa ptrcum mă  iubesc pe mine, precum o iubesc pe Ana. Este adevăr și este simplețe. Este dîrzenie și este cumințenie de acasă. Un ceva în care, dacă-ți iubești cu adevărat poporul, dacă trăiești umilințele lui ca pe umilința ta proprie  , nu ai cum să nu descoperi un ideal de libertate și frumusețe refulat de secole în adîncurile subconștiente ale memoriei lui colective .Ca o ultimă șansă de fericire, adevăr și dreptate. Întrega viață de pînă acum a Maiei Sandu , gîndiți-vă, școala de acasă, studiile și munca în strinătate, accederea în guvern, demisia, alegerile prezidențiale confirmă reabilitarea lui .Așa se face că la un moment dat în alegerile prezidențiale din toamna aceasta Maia Sandu a devenit pasul acestui popor. Urechea lui. Întruparea lui. Mila lui. Iubirea lui Nimeni nu ne-a adunat mai mulți la grămadă ca Maia în ultimii ani.Alegerile prezidențiale din primul tur au fost un triumf al nostru asupra dezbinului  și neputințelor noastre. O biruință a sinelui. Iată însă că după ultimile sale declarații, după solidarizarea dreptei în jurul ei, după denunțul depus la procuratură cu privire la fraude acest ceva s-a clătinat. Cîrduri răzlețe de corbi s-au ivit pe neașteptate la orizontul toamnei  și i-au aținut pasul, oriunde nu s-ar fi îndreptat și orice n-ai fi spus.Și tot vin și vin,cu fiecare pas, de la gunoiștea de la Țînțăreni, de la aeroport, de la firmele fantomă , de la Orhei, de la politicienii ratați de peste Prut, de pretudindeni unde mai zace cîte o rămășiță de hoit nomenclaturist. Plopii din Dealul Schinoasei aproape că se rup sub greutatea lor.Cerul e plumburiu. Ce i-o fi stîrnit în această toamnă de se adun atît de agitați și agresivi în Dealul Schinoasei? Renumitii nucari din vale? Tomberoanele pline vîrf cu gunoaie? Nu cred. „Caaarrr!” Și iarăți:„Caaaarrr!” Ascult  aceste  strigăte  și dintr-o dată realizez că prada e alta . Prada lor este de fapt biruința Maiei. Care iată plutește în aer. Au simțit-o demult , încă pe cînd nomenclatura a primit-o, corp străin, în organismul ei. Au trăit-o devastator , ca pe-o înfrîngere în acești ani, ascunzînd-o de noi, și-au așteptat tăcuți  ca să i se clatinele pasul. Măcar odată. Și acum s-au năpustit asupra ei. Feroce . S-o devoreze. Ca la un mare festin. Ce să vă spun, iubiți mei frați? Doar o mărturisire. Altceva n-am. Legenda aceea care cu ani în urma va ridicat pe toți, de la mic la mare, și va dus la urne nu mai este. A plecat  sau a murit Vera și odată cu asta s-a destrămat și legenda. Afara de asta nici nu știu dacă a vorbit cu adevărat. Ceva ă încercat să spună , un sunet primordial, care, decepționat cum eram, l-am suprapus cu numele Maiei. Fapt este însă că după aceea n-am mai auzit-o să vobească. Nu este de mirare că Dumnica cînd Nina pregătindu-se să iasă la vot mi-a zis:„Totuși, nu mergi?” ”Nu, - am zis hotărît, - treizeci de ani am votat!” ”Mai votează unul!” - m-a îndemnat ea. Știa ce spune. Are gîndire matematică. Așadar, uitîndu-mă peste fereastă, spre infinitul ploii, am linitit-o:„Ploua. Mă duc în turul doi. Deci, frații mei, iubit popor marile , sfintele biruințe se obțin doar o singură dată.Urmînd ca mai departe să fie doar apărate. Haideți la 15 noiembrie, cei care ați obținut biruința, precum Nina prin ploaie, cei care la un moment dat vați îndoit în ea, cei care ați amînat votul pentru turul doi, haideți toată suflarea de acasă și din diaspora să ținem cu dinți biruința. Pentru că din urmă, pas cu pas vin nenumărate generații, care să ducă neamul spre  civilizație și carte. Să desăvîrșească această minunată legendă a Maiei, o plăpîndă ființă, cafirul de iarbă, care a biruit Dragonul, savîndu-și neamul.

 

duminică, 1 noiembrie 2020

ITACA

 Da, viata-i viata. Sally a ajuns la Londra. Si zburda fericita. Ana mi-a trimis un videou. Ciinii, ca si oamenii , isi au destinul lor. Iubesc. Sufera. Se despart. Numai ca o fac in tacere. Unii mai fericiti. Altii mai putin fericiti. Acum am s-o stiu si pe asta. Cineva le scrie indiscutabil, fara sa ne intrebe, in cronica veciei. Oare doar intimplarea?

                      ...

Cerul Schinoasei. E ca o catedrala azi. Maret. Si soarele lui. Obosit. Vested. Ca un peregrin care scapata, se prelinge printre crengi ,isi cauta  adapost in frunza amortita a verii. Firul de iarba sta nemiscat. Verde. Necosit. Indiferent la toata Creatia. Ca un Cirmaci.

                                                                           ...

6,4 km. Record de toamna. Nimeni nu respecta regula.M-am saturat. Nimic nu trebuie sa vorbim. Nimic nu trebuie sa-i invatam pe altii. Trebuie sa ne dezvatam a vorbi. Trebuie sa nu putem vorbi. Trebuie sa murim. Ca sa ne putem auzi, din morminte, unii pe altii.

                                                                          ...

 Elena Lupu, cumnata mea,  a suportat covidul la faimosul spital Toma Ciorba. Acum scrie pe Facebook despre florile sale :"Frumoasele mele.Au supraviețuit  cit nu am fost acasa.Trei săptămîni." Da, trebuie spus, florile nu doar supravietuiesc in conditii vitrege, in desert si in pustie, florile asteapta, florile iubesc in viata noastra obisnuita. Mai puternic decit oamenii.Cineva trebuie sa ne astepte in Itaca, macar un fir de iarba, ca sa izbindim.

luni, 19 octombrie 2020

CLIPA

Azi l-am sunat pe domnul Groza, pe minecate. Este prietenul si chirurgul care cu douăzeci de ani in urma m-a scos din ghearele mortii. Ana era atunci cit un boț. Alerga spre mine pe dalele din curtea spitalului, cu brațele desfăcute ,și cădea, se împedica și iarăși se ridica. "Miine pleaca Ana - i-am zis, - si am decis ca ultima seară să doarmă acasă." "Bineinteles, Ion! Nici o problema. Au trecut douazeci de zile." "Da, si inca ceva:  miine , cind va pleca, va pasi peste prag , am hotarit s-o imbratisez." "Desigur, Ion!" Aici m-au navalit lacrimile .Si-am inchis. De fapt ,demult plingeam ,de douazeci de ani ,din curtea spitalului, inca de atunci presimteam aceasta imbratisare de-o clipa. De-o viață.

                                                                             . . .

Va marturisesc. Nu am imbratisat-o pe Ana dimineata devreme la plecarea ei, asa cum ma pregateam s-o fac. S-a suit in taxiul cela funebru , impreuna cu Sally,  parca smulgindumi-o din inima, si-a plecat. Si acum regret. Acum sint la pamint. Viata ne ofera aceste  momente numai o data. Nina a imbratisat-o: "Doamne, cit mi-e dat sa traiesc!" Intotdeauna a fost mai cu picioarelele pe pamint. Eu nu. Nu mi-a dat voie Ana sau pur si simplu mi-a fost frica. Acesta sint eu. Intotdeauna mi-a fost frica sa fiu fericit. Sa prind clipa. Care e una. Si care nu se repeta. Pentru orice viata.

miercuri, 14 octombrie 2020

CÎNTECUL ZILEI

Raisa Curchina, celebra actrita rusa, care s-a filmat in "Beloie solnte pustine", "Idiot", "Beloruschii voczal" si alte pelicule de rasunet ale tineretii noastre. O mai tineti minte?Temperament vulcanic. Frumusete felina. Caracter neinfrint, slavon. Iata ca face 92 de ani, fara vreo obida pe destin sau viata, chiar daca fiica si nepoata ,unicele rude pe care le are, au emigrat in Canada. De la ea, dintr-un interviu sublim aflu despre  un nou tip de singuratate. Singuratatea globala, intr-un apartament modest din Moscowa, captusit cu carti de poezie si poze din filmele jucate, unde traieste din amintiri , cu gindul la cei de departe, si  se descurca cu fortele si miinele proprii .Anii aceștea am cercetat singuratatea pe toate fetile. Și am înțeles un lucru:  în viața care ne-a fost dăruită de Cel de Sus cel mai important lucru este să-ți știi a purta singur de grijă.Să-ți poți purta neputințile. Din clipa cînd începem să depindem de alții inceteaza și viața. Dumnezeu întotdeauna întîrzie.  Mandelștam are un vers genial despre asta :„ Eu sănt livădar și eu sînt  floare. În închisoarea lumii nu sînt singur.”  Stiu ca exista singuratate monahala. Singuratatea omului modern. Singuratatea omului bolnav. A omului sensibil. O mie si una de singurătăți, cu greutăți adiacente  în care omul, dacă are voința să-și spună  că-i sînt de folos,  se poate sprigini pe sine. Se descurcă singur.Dacă nu , piere. Dar despre singuratatea globala aud pebtru prima data. Oare cite singuratati trebuie sa fi pus renumita artistă într-o altă singurătate,  nemăsurată, de la capătul vieții, cîtă glorie deșartă, citi anI de pierderi si deziluziii , cita poezie, cite naufragii pe marea vietii, ca intr-un sfirsit sa ajunga la un golf liniștit, portul singuratatii globale.  Din care să ne spună această minunată poveste în care nu-i obligatoriu să credem. Ar fi preafrumos.

                                                                          ...

Stiti cum e viata. Un zbor. Toate le faci din zbor. Ca un cintec. Ca un vint.Nu-ti trebiue nimic. Vine un timp insa cind te scoli dimineata , pui piciorul pe pamint, si desoperi ca pina si cel mai elementar lucru, sa te speli pe fata, sa te barbieresti sau pur si simplu sa stergi o picatura de apa de pe scindura mesei iti cere efort si ,culmea, nici atunci nu stii daca vei reusi sau nu vei reusi.Abea atunci tu care parea ca te-ai rugat o viata pricepi ce inseamna o rugaciune a inimii, adevarata, si ca uneori ,daca o prinzi ,te poate ajuta sa ridici o zi intreaga, cu toate greutatile ei, ca pe un cintec.

                                                                          ...

Cîte zile i-au mai rămas Anei pînă la plecare? Patru sau  cnci. Puțin. Și asa s-a reținut  nemăsurat de mult. A trebuit sî vină acasă ca să dea de blestematul de virus. Ca și cum în lume, la Londra, ar fi puțină bunătate de asta. Noroc că l-a simțit la timp. Acuma stau și mă gîndesc la despărțire. De zeci de ani am  trăit-o, am plîns și am rîs la poarta de fier a despărțirilor din Schinoasa de sute de ori, dar știința despărțirii așa și n-am învățat-o.  Pe lume sînt lucruri care nu se învață niciodată.Poti sa inveti ceva de la fier?Daca e despartire sau intilnire? În asta e și farmecul vieții.Sau poate fatumul ei.  Știam că trebuie să ne îmbrățișăm și să plîngem. Un instinct străvechi, arhetipal, de despartire dintre tată și fiică..  Atît. Restul le făcea Providența. Acum cînd nu ne mai putem îmbrățișa cred că nici lacrimi n-o să avem, doar suferință, ca un punct priponit, de neșters,  linga o poarta de fier în Univers. Și Providența care niciodata nu stii...

 

miercuri, 30 septembrie 2020

STICLA VECIEI

               

A venit Ana, dupa o vacanta in Turcia. Pentru o saptamina. Acasa.  A sunat, i-am deschis poarta  si a strigat, ca demult: "Tata!" Si deodata , de cum a intrat, in masca si cu o superba rochie lunga, neagra, pina la pamint, am simtit cum in tinda, unde ne-am intilnit, s-a furisat, ca un nod in ghit, prin lumina orbitoare a verii, intunericul toamnei. Si s-a destramat prin toate ungherile. Ca sa vegheze, catastrofala clipa a plecarii.

 

                                                                           . . .

Coltul umbros al salonului, cu vedere spre gradina de vara. Locul de unde in vara aceasta m-am baricadat de covid. Locul unde m-am adapostit de calduri. Locul unde ne-am intilnit sim sarbatorit cu  toata familia, peste un sfert de secol. Locul de unde am reflectat, am scris si citit.Locul unde inca am mai visat. Locul in care m-au chinuit insomniile de plumb , si-n noptile in care pareau ca m-au biruit definitiv am facut un pas , liber, peste frica si prag, la balcon, ca intr-un cuib al veciei, si-am contemplat cerul de vara, constelatiile si nesfirsitii veci.Niciodata vara n-a fost atit de salbateca si frumoasa. Atit de promitatoare. Ca o minzoaica neimblinzita . Nici mina sa pui pe ea. Nici rasuflarea fierbinte sa-i simti. Parea ca nu se va duce niciodata. Iata ca s-a dus. S-a strecurat printre ierburi si s-a dus, ca om ultima provocare a firii. Peste citeva zile pleaca si Ana. O ia pe Sarah si pleaca. La cuibul si familia ei. Fara mese de intilnire si despartire. Peste citeva zile voi desface patul, voi aduna nimicurile mele , carti de poezie, romane incepute si neterminate, medicamente, cani, termosuri, creioane, computere, telefoane, foarfece , fata de masa, tot ce inseamna asteptare chinuitoare intr-o viata de om, si voi urca si eu sus,in chilia mea, cu fata spre visin si apusurile ienii. Iar jos va ramine scindura curata a mesei, memoria ei, ca o sticla a veciei. Si praful stelar coborit pecte ea. Ca un naufragiu al viselor mele. 

marți, 29 septembrie 2020

STRĂINUL


 Astăzi, după ce viața mea s-a scurs, a rămas doar o rămășiță, se întîmplă deseori să mă întreb,  cu buzele fripte de la ceaiul matinal , urmărind avioanele goale, în cerc, peste Schinoasa, si ascultînd urgențele, șerpuitoare, jos pe Grenobl : ”Ce s-a întîmplat în clipa cînd am slobozit bănca de aur din mîini ? Și oare m-am aflat real  în ea? Oare n-a fost doar o himeră? Oare există cu adevărat în viață?  Și ,dacă există, ce anume  m-a zmuls de pe scauul ei,  ce m-a făcut să ies din frica lui tata, care m-a țăpenit strîns de scîndura băncii  în ziua ceea caldă, galbenă, ca o frunză răscoaptă, și să mă mișc , să pornesc pe urmele Verei Pavlovna, prima mea învățătoare din școala ?„ O altă forță de gravitație, mai puternică decît frica de tata, aproape materială , dar vie totuși , prezentă  ,pulsînd în ființa mea, la granița dintre substanță, piatra de zid a școlii  și palmele mele asudate, nervoase? Cu certitudine, da! Este destinul, ursita. Stelele, planetele. Poate o divinitate greacă,  ivită dintre pereții școlii, care și acum o am în palme și care viețuiește și astăzi acolo, despărțită de mine. Toamnele se călîtorește în piatră, iar primăverile transpare, în chip de rîndunele, și-și dreje cuiburile , crește puii, țese din aripă, zbor și floare de liliac cărări spre vechea Eladă. Mult m-am ținut de profesoară în ziua aceea ,îndelung am umblat pe cărările dintre bănci, spre ușă, spre tablă, spre ferestrele dinspre cimitir și liliac, înainte, înapoi, încolo, încoace, urmărind-o cum ciocănește cu buricele degetelor scîndura băncilor, deșteptînd vremurile, cum ascultă zidurile , ca pe o ființă vie. Părea că drumul acela al ei nu are sfîrșit.Nu se va termina niciodată. Dar au răsunat chicotele copiilor, iarăși , și ea s-a oprit, exact la mijlocul clasei. A cumpănit preț de cîteva minute, m-a luat de cot, strîngîndu-mă dureros, s-a aplecat peste umăr și-a zis moale:„Iat-o, banca ta!” Am încuviințat tăcut din cap. Apoi, văzînd că tac, a urmat:„Și iată colegul tău de bancă! Îți place?” Era Petro. Străinul. Copilul de lipovan care a coborît zilnic de pe deal, toată copilăria mea, din colonia cu căsuțe albe și brîe albastre, sinilii, spre maidan, dar care nu s-a amestecat niciodată cu jocurile noastre. A stat  deoparte și le-a privit. Ca pe un mare miracol . Așa cum priveam noi diminețile fumul de la căsuțele lipovenilor. Cu gind și cu gelozie. Pentru că știam n-o să pășim în ele nicicînd, cu nici un preț. ”Uite, colegii tăi,  n-au vrut să stea cu dînsul în bancă, nimeni, - a continuat ea cu necaz, - dar tu vreai. Asa-i? Hai, ajută-mă , spune „Da!”  M-am uitat la el. Ca și cum m-aș fi uitat la fricile mele.  Legea veneticului a funcționat drastic în ziua aceea, și-ntre pereții de școală, unde ar fi trebuit să fie o altă ordine. Stătea ca o vietate prinsă în colț. Fără ieșire. Umbre adînci , întunecate de frică , ca niște talazuri, s-au oglindit în ochii lui mari, albaștri, gata să-l mistuie. Și atunci am călcat peste cerc și-am  strigat:„Da!„ Ca și cum m-aș fi scăpat pe mine, Îar el s-a aplecat, a scos din ghiozdan o cutie de creioane colorate și mi-a împins-o, tainic, pe sub bancă. Avea două. Una mi-a dăruit-o mie

sâmbătă, 19 septembrie 2020

PASUL

Am un prieten. Si am observat . Pot sa fiu aur. Pot sa fiu usa de biserica. Daca are de suparat se supara si punct. " De ce nu raspunzi la telefon?" - imi zice. "Pai , - spun bilbiindu-ma , - l-am uitat la bucatarie!"Tulbureala mare. O toana de-a lui, pe care-o urasc si-o iubesc.. Si eu trebuie sa astept pina ii trece. Ori pur si simplu sa-i zic: "Iarta-ma!" Dar cit pot face asta? Sfintii zic ca toata viata. Nu cred ca merge la o prietenie care se clatina. Aici sint alte legi. Vine o zi cu o  suparare care le aduna pe toate, intr-o lunga pauza asurzitoare, de luni de zile, dupa care il suni , glumind:"Ce faci? Te-ai insurat?" "Nu ! Dar tu - zice el sec, -  demult nu mi-ai citit din textele care le scrii, ca pe vremuri? De ce?". Ce sa-i spui daca tu singur nu stii? Inchizi telefonul si simti ca te pravali in gol. De parca ti-ai inchide viata. Aici cel mai important si cel mai greu , spunea Dostoievski, este primul pas. Cine-l face daca o prietenie se destrama si tu, ca sa o pastrezi , nu-l mai poti face, iti este cu neputinta? Banuiesc ca un prieten, din cealalta parte a vietii,din iubire si ura. Daca exista, bineinteles.
...

Am studiat atent azi tot pometul din gradina. Visinul. Prasazii. Merii.  Nici o frunza galbena. Vara aceasta salbateca se tine trainic pe pozitie.Frunza sta zid. Iar asta inseamna ca diseara si inca poate o noapte doua voi scoate ochianul si voi privi iarasi cerul de vara. Este mirific sa intinzi mina de la balcon si sa te atingi de Constelatia Fecioarei. Sa simti Universul in palma. Sa fii parte cu el. Si sa vezi cum cateaua, Sally, de undeva din intunericul frunzei , razbate, urca scarile pragului si-ti pune o nuca la picioare. Coapta.Ca unui zeu
...
A venit Veronica s-o ia pe Sally la lac. Inotul e viata labradorilor. Si-o aud ingrijorata peste geam: "Ce-i cu dinsa? " "D-apu si-i, s-o fi tavalit iar in rahat!" - zice cu naduf Nina. Asa-i naravul ei ciinesc, o scoate pe vale  si ea numaidecit il gaseste, e lege. Dar parca noi oamenii sintem altfel? Dam de cite un rahat in desisurile vietii si-i bucuria noastra. Nimic nu ne opreste. Explodam! Urlam de satisfactie. Ne facem cheful. Ce regrete si remuscari ne incearca insa dupa aceia! Nu ne spala nici apele lumii. Cel mai bine ,desigur, sa-l ocolim. Dar cum? Cine stie si poate asta? O intrebare dostoievskiana de dimineata.
  ...
Degeaba ne suparam pe Furtuna. El a definit, poate inconstient, legea evolutiei. In conditii de pandemie, de dezastre ecologice ,de incalzire sau racire globale, supravietuiesc cei puternici. Cei care se adapteaza. De asta popoarele si-au creat culturile lor. Ca un scut de protectie. Noi, rupti de la matca, n-avem cultura , disciplina noastra ,nici materiala, nici spirituala, nici medicala,de nici un fel. Avem covid, cel mai agresiv din Europa. Si frica sau neglijarea absoluta a lui. Este o realitate care imple golul de cultura si trebuie sa vedem ce facem cu ea, pentru ca schimbarea oamenilor, demisiile nu schimba starea de lucruri.

sâmbătă, 29 august 2020

O UMBRĂ

Nu stii niciodata ziua. Azi am ridicat Dealul dintr-o azvirlitura. La stadion insa, cit l-am trecut, a aparut o alergatoare.De trei ori m-a depasit. Cu casca pe cap, nu vede  pe nimeni, doar pista.Alearga si sufla ca o locomotiva. Prima data m-am ferit. A doua iarasi , sperind ca se va pricepe sa ocoleasca. A treia oara insa am stat locului si-am intins toiagul. "N-aveti cu ce va ocupa?" - s-a izbit la mine. "Vezi toiagul ista?" - i-am zis. " Si ce-i cu el?" " Are 1,5 metri. Asta e azi masura iubirii fata de oameni." S-a uitat la mine ca la un nebun.
                                                                           ...
 Azi dimineață pe traseu l-am întîlnit pe Iovan, prietenul meu cu sechele de ichtus.Nu l-am mai văzut de astă toamnă. „Ce faci?” - îi zic bucuros.  Imi arată creasta unui pin măreț și locul pe care stă, un scăunel improvizat din cîteva pietre  și o scîndură șubredă. „Uuuuuuu!”- oftează el adînc. Asta înseamnă că evită băncile aglomerate din curtea liceului.„Cum te simți?” - îl întreb. Sare în picioare și merge.” Oooooo !” - îi zic eu și mă îndepărtez. Îmi place acest mod de a comunica cu el. Îmi inspiră credință. Azi cînd cuvîntul nu costă nici măcar un laic. Nici cît milioane de voturi în parlamentele lumii.
                                                                          ...
Viata devine viata. Eri n-am esit pe traseu. N-am putut. Sint zile cind stau lipit de pat, ca de cruce. Azi mi-am zis ca trebuie sa es. Traseul, oamenii de pe traseu, cititul, scrisul sint preocupari esentiale pentru mine. Daca le lepad este ca si cum as cobori in mormint. Cind sa es  insa la poarta am descoperit ca lipseste toiagul. L-am cautat prin toata ograda. In firida lui.Sub visin .Pretutindeni. Nu l-am gasit nicaieri. M-am gindit : viata mea nu este decit o umbra cu toiagull in mina.Metaniere. Chei. Carti pe care nu le-am scris. Oameni pe care nu i-am iubit. Prieteni. Totul am pierdut.Si iata acum toiagul.Poate ca Nina l-a mutat undeva.Trebuie neaparat sa-l gasesc. Altfel viata isi pierde sensul. Altul ,viu , nu am cind sa cioplesc. Si am pornit incert pe traseu.                                   

marți, 11 august 2020

BIVOLIȚA NEAGRĂ

In anii acestea de singuratate  am invatat un singur lucru cu adevarat si pina la capat, cum sa lupt cu bivolita neagra. Ati vazut-o vreodata? Stiti cit e de frumoasa? Stiti ce muguri de coarne are? Ce trup mladios? Ce piept? Ce nari frematinde si fragede? Ce copite de smalt? Vine de departe , din grajduri de aur , si ma inconjoara, face cercuri ,cercuri, o splendoare a splendorilor, ma ademeneste si dintr-odata - pac cu copita-i barbara: ma pravale intr-o uriasa gaura neagra. De unde nu ma scoate nimeni. Nici o lege.Nici o putere. Nici cartile.Nici priietenii. Nici scrisul.Nici poetii. Nici Paraclisul. Nimic. Doar suferinta ,pina la capat, dincolo de care de fiecare data se deschide o usa. Niciodata nu stii: a vietii sau mortii.
                                                                           ...
Am esit pe traseu, pe minecate.Pustiu. Asa e traseul vara asta. Doar trandafirii, plantele,  copacii si soarele din fata ma insotesc in drumul meu matinal. Pustie a fost saptamina acesta si gradina lui Valeriu Nicolaevici, vecinul, sotul Dariei, decedata de Covid. Maidanezii veneau , miroseau strachinile goale si plecau. Simteau si ei ca s-a intimplat ceva. Iata insa ca astazi a esit. Are cea mai frumoasa gradina din Schinoasa. N-o poate lasa. Fara gradina moare si el. "Condoleantele mele, Valeriu Nicolaevici!" -strig de departe. Plinge. Iar eu adun toiagul in palma si cu inima strinsa urc pe traseu.
                                                                        ...
Pustiu traseul de dimineata. Doar jeepurile care vin din fata sau ma depasesc din spate cu viteza. Si trandafirii cu gheara ernii in ghimpi. Nimeni din insotitorii mei traditionali. Care au plecat. Care stau inchisi in case. Care au murit. Pustii  terenurile de joaca. Pustie si sub lacata curtea liceului.Pustii bancile de sub brazii solitari. Singure furnicile de sub ele sint vii si-si continua lucrarea.  Abea acum imi dau seama ca dincolo de cartile care le-am citit, rindurile care le-am scris si citiva oameni pe care i-am iubit, strins, pina la disperare, in acesti ani traseul de fapt a insemnat viata mea. Acum pasesc pe cararile lui, cu premature frunze de toamna, ca pe niste fire dintr-o uriasa plasa de paiangen si ma intreb infiorat:"Pina cind?"
                                                                       ...
Dac-ar fi viata numai vale. Dar mai este si renumitul Deal al Schinoasei de pe traseu. Mai este si scara din casa. Aceste doua constante ale vietii mele , muntele pe care sint nevoit sa-l urc si cobor zilnic. Uneori , pe caldurile de afara, prea anevoie, doar cu Sonetele lui Shakespeare si rugaciunile Sfintilor Parinti. Ce se va intimpla intr-o zi ,cind nu ma va ajuta nici asta, nu stiu. Voi sta probabil la poalele muntelui si voi recita aceste nemuritoare rinduri - "al frumusetii duh ajuns farime , si apoi prelins si el in marea frica" - cautindu-ma undeva pe creste.


joi, 30 iulie 2020

INTRE IAD SI STELE

   Demult nu l-am văzut  pe Mitrofan pe vale, cu caprele. Prezența lui acolo este ca un fel de stabilitate pentru mine, în ciuda iadului din Parlament și mințile oamenilor .Așa că l-am sunat:”Ce faci, nu te văd?„ Mă păzesc de covid, -îmi spune, - ce altceva?” „N-ar trebui, trăești singur , doar cu caprele , - îl liniștesc, - le-ai scos la păscut, ai venit ,le-ai muls și n-ai nici o treabă cu virusul.” „Așa ți se pare ție. Dar iată vecina , soră medicală la un spital orășenesc, s-a infectat. Mai ăntîi i-a murit bărbatul.Acum stă și ea la reanimare.” Ca totdeauna Mitrofan are dreptate. Virusul este o prezență vie printre noi , sta la prag, pluteste in aer, pregătit de o întîlnire cu fiecare, dar și cu civilizația în întregime, nu ne schimbăm, continuăm să neglijăm normele igienice, ecologice, dar mai ales cele morale, încet, încet coborîm în iad. Ne schimbăm, chiar din clipa aceasta, devenim drepti, adevarati, incetam neoprit sa mintim , înseamnă că diseară eșim la balcon, în miez de noapte și usurati , de mina cu iubitele, admirăm stelele schituri, cum zicea marele Eminescu.
                                                                              ...

Azi am iesit la plimbare pe racoare. Sus, pe traseu , din dreapta deschide  poarta doamna Ludmila. Are niste trandafiri superbi.Rosii, galbeni, portocalii, albi .Ii uda si zice: "Demult nu v-am vazut"."Asa-s vremurile!" - raspund , contemplindu-i rozele. Intre timp , de peste drum , cineva ii intinde o bancnota."Iata, adunam  pentru  Daria." - imi zice. "Si ce-i cu ea?" "Cum nu stiti? A murit. Covid."  Daria  este o batrina profesoara de chimie , vecina mea. Mama maidanezilor din Schinoasa. O clipa am avut sentimentul ca se casca pamintul. Ca m-a praval in abis. Stiam ca in tara aceasta nu ne apara nimic si nimemi. Dar m-am agatat,  ca o scama, de trandafiri si incet, pribuluind cu toiagul , am urcat pe traseu. Inca o zi.

luni, 27 iulie 2020

ORBITOR DE ALBE

M-am intors acasa, dupa o saptamina de lipsa.Atit i-a trebuit Ninei si echipei ca sa scoata mizeria instalata in casa dupa trei luni de izolare. Si am esit la balcon ,jos, pe minecate, cu  soarele in fata si visinul in spate. "Zece caldari de visine, -mi-a zis Nina ,- am cules in absenta ta." O roada record. M-am gindit la visin, la ranile, batrinetile si bolile lui ,am inchis ochii si am recitat din sonetele lui Shakespeare, -"ca timpul miscator tiraste vara si in hidoasa iarna va s-o indrume" - am lasat uriasa roata de foc a astrului, magma lui sa se scurga in mine, ca un fluid lichid, picatura cu picatura, pina la gheata fricii si osului. Dupa care m-am intors la computer, la patul meu de scris, la masa mea de scris. Unica certitudine in lumea aceasta bulversata de afara.
                                                                      ...
Aseară a fost o ploiță, de la zei, neprognozată de meteorologi. Așa că dimineață am găsit grădina încărcată de rouă.Toate tainele vin din somn. Pe fiecare frunză și în fiecare floare era cîte un strop de soare. Apoi încet soarele s-a ridicat, ca un poem, ca duhul unei rugăciuni. Și-a rămas frunza solitară, să se zbată, să sufere ,să se bucure, să trudească la echilibrul  măreț al Universului.
                                                                    ...
Am urmarit acesti ani cum parintele Mihail Bortă ridica pe ploaie, ger, pandemie in curtea Spitalului Republican de urgenta o bisericuta . Din lut ars la temperaturile Facerii.  Din stejar carpatin. Din tabla de cupru. Din ziduri orbitor de albe , virgine, cu orice unghi calculat, incit , privindu-le mai zilele trecute cum se ivesc  dintre schele, perfecte, mi-am zis : nu stiu  cine i le-a sugerat, dar o asemenea biserica nu trebuie sa aiba sfinti pe pereti. Ea trebiue sa aiba doar Pantocratorul sus si Maica Indurerata jos. Si Psalmii, care rostiti,  sa o ridice ,cu toti suferinzii locului,inclusiv medici, la cerul nevazut.
                                                                  ...
Ma uit de dimineata, dupa o noapte zbuciumata de nesomn , la gradina cu un soi de invidie. Nici o miscare. O adincime infioratoate , de supernova, pulsesza in fiecare frunza a ei. O simt cu osul. Cit de usor se retrage natura in sine , inainte de marile explozii, furtuni, cutremure, schimbari de temperatura. Asa as vrea sa ma retrag si eu , cu fricile si viata mea toata impachetate, la fila de hirtie, pregatindu-ma de revelatiile scrisului.Dar cum?

luni, 29 iunie 2020

VARA

Am deschis geamul. Se rumenesc si visinile. Printre ciripitul pasarilorl , de la Sfinta Parascheva razbate dangat de clopot. Azi biserica il sarbatoreste pe Ioan Teologul, cel mai iubit  dintre apostoli ,care l-a urmat pe Hriszos pina sub cruce.Citesc in Vietile Sfintilor, scrise intr-o romana veche, cu parfum liturgic, ca Mintuitorul le-a dat lui Iacov și lui Ioan denumirea de “voanérges”, ceea ce înseamnă “fii tunetului”. Cuvintul lor era ca desprins din tunet. Si, ma intreb, unde sint azi acesti fii ai umanitatii, pescari necarturari care sa scrie Evanghelii? Ploua greu si fara tunete, care sa imprastie fricile, in primavara asta.
                                                                             ...
Un copil de la tara s-a inecat in rahat. O veste , care m-a cutremurat. Nu este primul caz. Si nu este o noutate ca toate conacele fastuoase de la marginea Schinoasei isi varsa fecalele in Valea Grecului, ca si cum le-ar varsa intr-un closet de la tara. Dupa cum nu este un secret ca si statia de epurare a Chisinaului seamana cu un urias closet . Toate visele noastre de viitor intretinute de o clasa politica corupta si mincinoasa au incaput in ea. Degraba vor da caldurile si putoarea lor mortala, diluata cu parfum de salcim , ne va inunda pe toti, ca una din cele mai perfecte dezamagiri din ultimii ani. Statul Republica Moldova.
                                                                        ...
Eri vorbeam cu Ana la telefon. A esit in curte
sa traga o gura de aer si m-a sunat. Britanicii au obosit si ei de carantina. Vorbeam si la un moment dat am auzit in telefon un minunat tril de pasare. "Ana, ce-i asta?" - am intrebat derutat. "Pai , aici la Londra , in megapolis se vorbeste ca au cistigat pasarile!"- mi-a zis inveselita. S-au oprit motoarele si au cistigat pasarile. Cinta pasarile la Londra. Este un cistig care ne aminteste cit de mareata este aceasta civilizatie si in acelasi timp cit de fragila.
                                                                       ...
E vara . In visin e un adevarat oratoriu. Pasarile se intrec in cintare. Am luat tioiagul. Am facut citiva pasi prin curte. A fost o iarna grea. Poate cea mai grea de cind m-am stabilit in Schinoasa. Febra imi sta uscata inca pe buze. Ramasitele tusei imi tremura-n voce.O iarna in care m-am gindit la Ana pe care s-ar putea sa nu o mai vad niciodata.Nimic din marile noastre proiecte nu se intimpla asa cum am vrea.Nici macar moartea.Viata are proiectele ei, dezinteresate de noi. Pipai toiagul, ultimul  cerc inchis in lemn, imi birui fricile si pornesc pe traseu spre o ultima vara  zbucnita din iarna. O iarna a fricii si mortii.
                                                                      ...
Azi am parcurs al doilea segment. Vroiam sa o iau si pe Sarah , dar am ezitat. 4,7 km. de-a lungul  celebrului zid din curtea liceului de arte. Nici un condrumet. Nici un fragment muzical ca pe timpuri . Doar la intoarcere pe cararuie mi-a esit in cale un carabus ratacit . Altadata as fi calcat peste el.  Azi insa, dupa o iarna de izolare , dupa "Trageti plugul peste oasele mortilor" de Olga Tokarczuk , l-am luat in palma si l-am slobozit viu printre ierburi. Este si el ca si mine, ca si Sarah  , locuitor al acestei Planete fragile. Are si el contributia lui la viata ei , poate mult mai mare decit a mea.
                                                                     ...
Mica, multicolora, scinteietoare, toate culorile lumii in penetul ei, o frumusete. Isi facea tualeta de dimineata pe firul de telefon. Am vazut-o de pe fotoliu, din coridor si-am dat fuga la bucatarie dupa mobil, s-o fixez, sa impart mai tirziu frumusetea si splendoarea ei cu inca cineva. Cind m-am intors nu mai era.Oare cum se chema? Viata.
                                                                    ...
Facem o pauza. E vara. Si e unica sansa de a ma intilni ,macar imaginar, pentru ca multi nu mai sint, pe miristile vietii cu oamenii pe care i-am iubit sau m-au iubit vreodata cu puterea miimilor.Iata-i plutesc in apele ferbinti ale zarii.  Parinti, surori, prieteni, vecini, profesori, condrumeti intimplatori. Imi iau citeva carti, computerul fara internet, sandalele , camasa de in si ma dau in imbratisarile verii. Verile si caii nu m-au tradat niciodata. Musc din merele varatice.Trag de coamele cailor. Si plec. In galop fericit.Pe cararile veciei. Sper sa ne mai intilnim.Iubirea nu moare, ea nu abandoneaza niciodata. Noi o parasim.

joi, 25 iunie 2020

VIȘINA


Astazi ne amintim de  cei morti. Odata pe cind viata m-a amarit mult si-am vrut sa ma fac scriitor am lasat toate si m-am dus paznic, la un santier de constructie. Asta l-a enervat tare pe tata.Era un om mititel, dar mereu cu multe treburi. A lasat si el toate si-a venit sa ma caute. Nici n-a urcat macar sus, precum obisnuia, in biroul meu de la casa presei.M-a chemat jos si-a zis o singura fraza:"Mai Nelu, tu vezi ce tata mititel ai?" Si-a plecat, ducind un munte de greutati pe umerii lui. Nici astazi nu stiu daca m-a certat, mi-a cerut socoteala sau ba.Un lucru e cert. Fraza asta m-a asezat cu picioarele pe pamint, a devenit antologica, pentru toate situatiile grele care mi le-a dat viata. M-a invatat sa gindesc in paradoxuri. Inainte de Shakespeare. Inainte de Sfintul Apostol Pavel. Inainte de Ionescu. Inainte de Rafail Noica. Sa gindesc si sa rezist, gasind mereu cite un sens.
                                                                             ...
Am prins cu privirea de la geam. Au inflorit dincolo de gard, pe marginea drumului ,irisii. Florile mamei. Avea ochii verzi, ca iarba, si iubea irisii, albastri ca cerul. Asa precum viata. Toate primaverile ii rasadea  in jurul casei, sub stresini, la geam si prag. Si toate iernile ii desena si cosea pe broderiile sale pe care le atirna pe pareti.Din pacate n-am pastrat nici una. Azi , dupa o iarna de izolare , ies sa privesc irisii. Sa pipai iarba si s-o imbratisez pe mama cu-ntreg universul.
                                                                             ...
Bunelul meu a avut doisprezece frati dintre care unul , pilot al armatei romine, a aterizaz cu avionul in plin razboi pe un lan de mazare si-a venit sa-si vada mama. Ceilalti nu s-au intors , doar bunelul . Ei au crescut o sumedenie de copii, care la rindul lor au crescut alti copii pina au implut o Rominie intreaga. Si iata  ca la un moment dat aceasta Romanie, incarcata cu ajutoare pentru criza pandemica , s-a intors acasa. Priveam la uriasa coloana de masini , cum se misca , ca o flotila marina, si-am inceput sa pling. Real. Cu lacrimi mascate pe care stergindu-le soptesc:"Multumesc, Romania!"
                                                                          ... 
Ma trezesc dimineata, ma ridic in coate mahmur de pe pat si primul lucru care-l vad peste geam sint crestele visinului. Sus, tot mai sus urca din humele Dealului. O, zeilor! Si cita visina are ramul anul acesta. E ca un cer incarcat cu stele.Iata Plugul. Iata Carul. Iata Steaua Polara. Iata Fecioara. Iata vara care alearga descult spre mine afara.     
                                                                          ...
Azi dimineata din fata , inca pe somn, sus, peste visin am auzit uruind avionul, primul de la ultimul zbor de Londra. Am stat si l-am ascultat infiorat. Era ca si cum
mi-ar fi sters din auz miile de urlete , de-o iarna, ale urgentei  de pe Grenobl.
                                                                         ,,,
A murit Vlad Pohila unul dintre cei mai buni carturari pe care i-am avut. Adio, Vlad! Stau mut si ma uit la carti.Nimeni nu le-a iubit ca tine. Intr-o zi pe cind in tineretile noastre lucrai la agentia de turism si-i duceai pe romini in Tarile Baltice, Piter am mers ca sa-mi dai un volum de Mircea Eliade. Inchirieai o cameruta in partea veche a orasului. Intotdeauna ti-au placut lucrurile vechi si trainice.Ce-am vazut acolo m-a cutremurat. Carti pe podele.Carti pe masa.Carti pe pat.Carti pe geam. De parca te-ai fi aflat intr-o mare constructie. Acum cind se coc ciresile ai luat si te-ai dus asa , grabit si cu o carte subsuoara cum erai intotdeauna , dintre noi. Probabil casa ta era gata. O casa cu pereti de carti, acoperis de vis si ingeri la geam. Drum bun draga Vlad.Spre casa veciei. Jerbe de lumina in calea ta.
         

luni, 22 iunie 2020

CIREAȘA AMARĂ


Țigănești. Săptămîna Patimilor. De data asta am stat doar cîteva ore în mănăstire. Așa-s vremurile. Și iată că la întorcere , în amurg, înainte  ca Lena , cumnata mea, să apese pe accelerator,  ne-am pomenit în față  cu un omulean îndrăzneț. ”Mă luați ?” - s-a aplecat el peste parbriz.”Îcotro?„ - l-am întrebat.” ”Pînă la șleahul Ialovenilor!„  Nu-mi plac condrumeții întîmplători. Mai ales pe timp de pandemie. Lena însă a schițat un semn de încuviințare. Deaceea pe drum , hurducăindu-ne pe serpentina de pădure, am tăcut încruntat. Abea sus , cînd mașina s-a urcat și-a accelerat pe betonul șoselei, m-am decis să-l inspectez :„ Cine ești , omule?” ” Sînt lucrător cu ziua.” - a luat el bucuros capăt de vorbă. ”Așa?„ - am devenit curios,  - și cum e?” "Independența m-a prins fercit într-un sătuc din Florești . Aveam o soție ca o floare și patru copii , - s-a deschis el  deodată, - dar copiii creșteau și a trebuit ,ca să-i ridic, să plec la Moscova.” De fapt, își  povestea viața. Și se vedea de departe că nu era la prima ei istorisire. Era un fel al lui de ai căuta sensul. Ai pipăi rosturile. „O, Moscova ! Cîte fețe are orașul acesta. Trebuie să le cunoști  pe toate ca să-ți dai seama ce înseamnă viață. Veneam , plecam, aduceam bani, tot mai mulți bani , niciodată  deajuns. Pînă cînd,  femeia n-a răbdat :„Plec în Italia! Am să fac eu bani.” A plecat și nu s-a mai intors. Pe deasupra a mai luat și copiii cu ea.” Aici a tăcut, îndelung, aruncîndu-și privirile peste portieră la dealurile molcume care se scurgeau pe alături. Credeam că a sfîrșit. Motorul duduia  indiferent. Era o poveste de viață arhicunoscută , trasă la indigo din realitatea noastră, care circulă  prin mai toate satele . Cîndva la ea s-a plîns. Acun , la  drum, însă, împletită  cu monotonia motorului, m-a cufundat doar într-o toropeală ciudată. Și poate că ași fi adormit. Dar la un moment dat, adunîndu-și gîndurile  din cîmpia sură ,condrumețul meu  s-a întors și-a rostit :„ Și de atunci am urît străîntățile. Moscova . Milano . Londra. New York. Tot Raiul Global.  De atunci  călătoresc acasă, cu masini de ocazie, de la un stăpîn la altul, în căutare de muncă. Mai mult prin mănăstiri. Acolo găsesc întotdeauna un pat de dormit și un blid de linte. Sînt unicile locuri unde munca și-a păstrat splendoarea ei de odinioară. Munca nu trebuie să aducă profit. Răsplata ei e bucuria” Acest final  m-a infiorat. Mai ales că el deodată a început să se pipaie pe la buzunare și-a  strigat alarmat spre Lena :„Stai! Aici cobor, la schitul părintelui Vasile!”  Lena a frînat brusc. ”Lasă omule, - am sărit eu cu dorința confuză de a face un bine în Săptămîna Patimilor, - crezi în Domnezeu?„   Era mai mult o întrebare pentru mine la care el, cu o mină spriginită pe genunchi și alta rătăcită în buzunar, a cumpănit o clipă și-a zis:„ Nu știu. Uneori nu. Alteori da.” „Chiar și atunci cînd vezi că ți-a luat femeia, copiii, masa, casa, totul ? ” O, da! Atunci cel mai mult!” A spus asta, a deschis portiera și-a eșit. Pe marginea șoselei a aburcat rucsacul pe spate, ne-a făcut un semn cu mîna și-a pășit neclintit pe drumeagul de țară , spre un schit care se ițea singuratec, departe sub o margine de pădure. Am stat și l-am urmărit pînă s-a contopit cu întunericul. Apoi Lena a pornit motorul și ne-am mișcat prin noapte, fiecare cu gîndurile la copiii și familia lui..
                                                                         ...
 Tot de pe fereastra, din singuratatile chiliei si internetului, inainte sa cobor la bucatarie. Arunc o privire mai intii la cerul de sticla, apoi o cobor peste visinul incremenit, lunec mai departe cu coada  ochiului spre ciresul care se iteste de dupa colt si, spre surprinderea mea,  descoper un ram impovarat. Iata si rodul dospit al ingheturilor vernale, al ascezei pandemice. Ciresele. Taina. Marele meu prilej de comumicare pe viu, aici in Dealul Schinoasei , la inceput de vara , cu Ana, cu Veronica ,cu prietenii, cu toata lumea si viata reala , cu gust de cireasa amara impartita din palma, pe care o iubesc pina la disperare.    
                                                                            ...
Sarah. Simte cind sint trist. Vine linga pat , se aseaza, se face colac , isi sprigina botul pe labe, si ma priveste tinta , cu ochi adinci, negri caprui , tremuratori care sesizeza si cuprind orice miscare launtrica de sentiment si de gind ce ma tulbura. Este mai mult decit mi-ar vorbi. Pur si simplu devine tristetea mea.

    

vineri, 19 iunie 2020

MALUL

Nebunia florii in aceasta dimineata, deocamdata fara albina. Si albastrul infinit al cerului, sa dai cu mina. O frumusete orbitoare , aproape asasina.
                         ...
Psalmul 3. De citi ani il spun in confort ? Abea azi , in izolare doar, am desoperit  frumusetea si splendoarea lui milenara:"Nu ma voi teme de mii de noroade care imprejur ma inconjoara, Scoala Doamne , mintuieste -ma Dumnezeul meu!" Cu ce pot fi masurate gindurile si fricile noastre pandemice decit cu "mii de noroade" si cum putem scapa din captivitatea lor,  in aceasta deruta planetara , decit cu spriginul Domnului? Chiar daca nu credem.
                                                                          ...
Arde Valea Grecului. Stilpi negri de fum se ridic peste infloririle ei. Are Iosif Brodschyi o poezie superba in care spune asa :" Eu am intrat in  loc de fiara in cusca ". Asa am facut si noi pe timp de pandemie. Doar ca nu putem rezista. Si atunci , neam de poeti, esim ca sa punem foc la ceva. In loc de poezie.
                                                                         ...
E vint. Petale de cires, in lipsa masinilor , au impinzit drumurile din Dealul Schinoasei. Neclintite . Curate. Imaculate. Ca niste constelatii. Cerul a coborit pe pamint. Tineti-va de cer.
                                                                        ...
Am tras scaunul din bucararie la perete si inainte de ami bea ceaiul , am urmarit , prin sticla aburita, prasadul de la geam. Demult n-am facut acest lucru. Stiti care e cel mai maret lucru in Univers? Zborul unei albine din floare in floare. Venea, se ducea, iarasi venea. Ca o iubire. Poate ca era o familie, dar poate ca era singura. Nu pot sa stiu. Si ce cauta acolo, in ram atit de devreme? Tesea. Poate copilaria mea cea desculta? Dar poate ca rostul acestei civilizatii  , care iata, sus, pe Grenobl ,sub
roata de masina globala , se anunta a fi cea mai dramatica din cite au fost.
                                                                        ...
 In aceste zile  ,cind frica ne-a incoltit pe toti. Cind pare ca totul e pierdut. Cind stam inchisi , cu ochii pe primavara de afara.Dumnezeu nu ne-a parasit. Este poate ,desi nu-l vedem , cel mai aproape de noi.Este in chilia noastra.Este in chiar inima frinta a fiecaruia. Iata-l se urca pe cruce , iata i se tintuiesc bratele , iata-L ca striga insingerat. Hai sa strigam si noi , iubitii mei prieteni , impreuna cu El:" Eli, Eli , lama sabahtani ?" Pentru ca doar cei care cred nelimitat razbat spre inviere. Paste fericit!
                                                                      ...
S-a dus floarea. Toata. S-a topit ca o frica, in nimic.Si-a aparut frunza. Nemuritoarea frunza din Drealul Schinoasei. Parca aceiasi. Si parca alta. Cu un sunet sec, aproape sintetic, fara de ploaie si de framint.
                                                                    ...
In fiecare dimineata imi prepar casa de ovas in bucatarie si stau cu ochii pe uriasul mal  de escavatii, turnat amenintator inspre mine, de-a lungul soselii Grenobl, direct peste copaci. Doar virfurile lor scheletice, ca niste peregrini , au licarit toata iarna din lut. Credeam c-au murit. Dar n-au murit, in ciuda valului de minciuni ale autoritatilor cu privire la acest mal, a faptului ca nimeni nu stie pina azi cine a facut treaba asta, au inverzit. Ba cite unul, mare taina , a si inflorit. Deci nu sint singur inca, mai traiesc.
                                                                 

vineri, 5 iunie 2020

POLENUL VIEȚII SI MORȚII

Da, Dumitru Crudu mi-ai furat finalul. N-ar fi trebuit sa deschid azi internetul.N-ar fi trebuit sa citesc  postarea ta despre Olga Tokarczuk , pentru ca n-am terminat lectura romanului . Oricum ,"Poarta-ti plugul" despre care scrii este atit de profund ,incit mi se pare ca voi ramine pentru multa vreme in ea.Cineva m-a luat, desprins de materie, si m-a pus intr-o carte, cu toate betesugurile , lucru care se intimpla rar cu mine. Voi inchide-o ca sa revin neincetat la naratoare. Ca scris. Ca om. Ca suferinta. Cautind un final fericit. Multumesc!
                              ...
Aseara , pe cind imi boteam, ca pe o hirtie gindurile si perna sub cap, chinuindu-ma sa adorm ,au inflorit abricosii la geamul meu. Tocmai cind ,dupa o iarna calda, subtropicala, temperaturile au scazut sub zero. Aseara la geamul meu, subravegheati de planete, abricosii mei au dat o lupta mortala cu moartea. Sa speram c-au invins. Ei intotdeauna au fost mai puternici si mai optimisti decit mine.
                                                                   ...
Dragii mei prieteni, vreau sa va zic ceva: eu stiu ce inseamna singuratatea, izolarea, statul acasa. In anii acestea din urma le-am invatat ca pe Tatal Nostru. Le stiu pe dinafara ca pe marii poeti. Ca pe multele mele betesuguri. Singuratatea inseamna disperare. Izolarea este frica ,in milioane de ipostaze, pe care de fiecare data a trebuit sa o traesc pina la capat ca sa-mi pot intilni copilul pe care credeam ca n-o sa-l mai vad niciodata in pragul casei. Sau scrie un text nesperat. Sau sa admir un cais inflorit.E greu, dar alta cale spre frumusetile lumii nu exista.Decit prin uriteniile ei.Acesta e pretul.
                                                             ...
Gena crestina. Asa scrie preotul   Octavian Moșin. Ce frumos. De asta avem nevoie cei nascuti intro era a clonelor si armelor  biologice letale, azi , pe timp de molima  si panica,  ca sa ne invingem fricile.De cel mai vechi instinct de supravietuire .Mecanismul subconstient al genei crestine.
                                                            ...
Iarasi se anunta temperaturi sub zero.Caisii mei pelerini , cel tinar si cel batrin, pudrati cu polen, de parca s-ar tinea de mani. Jos iarba, inca arsa pe virfuri, sta patulita ,ca dupa o febra virala prelunga, dar la radacina de acum e vie, de un verde intens. Magnolia arde-n vapai, alungind intunericul. Firea intrega aliniata la miscarea planetelor sta si asteapta semnalul lui Marte. Din fiecare mugure e gata sa zboare cite o pasare. Undeva sus ,peste deal a uruit un avion. Mai zboara, inca mai zboara, poate pustiu...
                                                               ...
Ttaiesc pe o strada cu case multicolore.Anul trecut  vizavi  de mine, pe un loc viran , a mai apatut una, pentru citeva familii , urita si galbena. Toata vara a sunat bolgarca acolo ,in disonanta cu scrisul si lumea. Acum, dimineata devreme cind ma scol si seara tirziu cind ma culc, dar si in noptile de nesomn , de pe patul meu de veghe , asa cum stau intins pe intuneric cu gindurile grele, se vede un geam mereu luminat la etaj. Nu stiu cine locuieste acolo. Poate ca intro zi o sa ma duc si-o sa-l salut, zicindu-i: "Multimesc!" .Dar poate ca n-o sa ma duc. E deajuns ca acolo traieste cineva. Ca e viata. Si viata e nemuritor de frumoasa.
                                                                  ...
Totul a inflorit. Din sura vesnicie cum spune Magda Isanos .Am vrut sa es. Sa m-a bucur de acest triumf al copacilor .Dar n-am esit. Mi-a fost frica. Am ezitat. Am stat in casa si am numarat pasii. 7200.In sus , in jos , prin toate colturile, pe traseul soarecilor, de la biblioteca si pina la cosul de gunoi. Iar in jur , peste geamuri si drum, ca intr-un paradis interzis , sau furisat cite un ratacit si roiuri de albini, purtind polenul cel viu al mortii si vietii.                                                        ...

sâmbătă, 30 mai 2020

PERDEAUA

Altele erau diminetile cind ma trezeam si aveam sentimentul ca sint vesnic.Mai putin sure si fara perdeaua tremuratoare de frica la geam ,pe care trebuie sa o dau intro parte si sa privesc lumea, ca odinioara, in neintrerupta inlantuire.
                     ...           
Și iată că iarăși a venit dificilul moment al alegerii. „De data asta băiete faci cum îți spun eu, ai priceput? - mi-a zis tata acru, bănuind că s-ar putea să nu-l ascult, - te duci la Bălți, la matematici!” Avea dreptate. La Bălți, la matematică, era sora lui, Lidia, Liusea cum îi zicea tata cu dragoste și cum o alinta toată lumea. O știam bine. Deși mai mare ca mine, cu vreo opt , unsprezece ani  sau poate chiar mai mult, apucaserăm să copilărim cîțiva ani fericiti împreună. Mama obișnuia să ne lase în grija ei de obicei verile, pe timpul secerișului , cînd tata abandona grajdul și caii și relua obișnuita lui Odisee prin marile orașe  ale Uniunii : Piter, Moscova, Riga. Numai pe unde n-a umblat el ,facind negot.  Cu ceva trebiia să ne hrănească și scoată în lume. Sa ne dea scoala. Își umplea tacticos valizele cu pere abea date în copt și dispărea. Iar peste scurtă vreme apărea Liusea. ”Liusea! Luisea!„ - îi strigam noi de departe, sărind în picioare și alergînd spre ea de cum o vedeam întrînd pe ușă. Ceva în făptura ei ne tulbura și ne entuziasma. Poate că mersul , ușor și suav, cînd mergea parcă scria. Era o caligrafie a ierbii în mersul ei. Sau poate că mai presus de toate blîndețea și blaginătatea ei, care se așeza ca un balsam pe rănile și nedreptățile copilăriei noastre.Linga ea se puteau indura toate suferintele lumii. Toți o iubiau. Frații. Bunicii. Întreaga comunitate stabilită între cele două dealuri preistorice de la izvoarele Răutului. Dar mai cu seamă noi copiii. Ca pe  o unică posibilitate  de a scăpa  nevâtâmați din  urzeala unor instincte și patimi vechi, care uneori,  doar la un simplu cuvînt , izbucneau din comportamentul aparent blînd al adulților și se revărsau peste noi amenințînd să ne înghită. N-am înțeles niciodată cum un instinct  primar de ura se poate declanșa la o nevinovată poznă de copil și mai ales cum pe parcurs acest instinct uită de această poznă, devine ură curată, nemotivata, gata să șteargă totul în fața ei.Nici mama probabil care s-a ciocnit nu odată cu el. ”Să fiți cuminți!„- ne îndemna mama și aburcînd merindele pe umăr, dispărea. Asta era lectia ei de viata. Iar Liusea,  zvîcnea viu , ca o veveriță, și-n cîteva clipe era sus, în prăsadul de la streașina casei. Acolo, pe patul de vară al tatei, tronul lui temut, îi plăcea să ne urce , unul cîte unul.  Urcam, ca într-un cuib de păsări. În inima fricii noastre. Copacul acela se cocea devreme. O miroznă pătrunzătoare plutea peste el. Perele, galbene, licăreau prin frunziș, iar Liusea băga mîna-n sîn , și la un moment dat , potrivindu-si vocea la foșnetul frunzei, scotea o carte și-începea să citească o poveste, o întîmplare oarecare. Nu știu cîte povești ne-a  citit . Nu ștuiu cîte cărți au încăput în sînul ei. Cu siguranță însă , sînt convins încă pînă acum,că din cuibul acela de frică de unde tata ne supraveghea in continuu, din paradisul acela de sub streașina casei,  s-au născut , au crescut și-au rămas în memoria mea pentru vecie  Spînul lui Creangă, Micul prinț al lui Exupery, rățușca urîta a lui Andersen, o mulțime de alte personaje cheie ale lumii fără de care  astazi aș fi fost extrem de sărac. Da numai poveștile? Mai erau și călătoriile tatei, pățaniile lui din aceste călătorii pe care la un moment dat le-am indragit, am început să le așteptăm mai mult decît orice poveste. Tata fabula miraculosc, reusind de fiecare data la intoarcere sa sfîrșeasca patania cu niște daruri reale ale civizației, ba o bicletă cu trei roate, ba un rînd de hăinuțe. Anume aceste daruri m-au făcut să înțeleg precoce ,că unica  șansă de fericire a copilariei mele promiscuie, guvernate de frici si instincte obscure, inainte de-a ma fi pierdut si transformat intr-o bruta, este s-o împletesc cu imaginația. Cu fila de carte. Cu visul. Textul. Și din acel moment am început să citesc.Să înghit toată biblioteca satului.Și să aștept.
                                                                           ...
O biserica mica, din lut, cu un soare galben, obosit, pe acoperisul ei de cupru, si-a luat eri zborul din curtea Spitalului de Urgenta. Ca o pasare. Schelele au cazut si-a ramas doar minunea zborului.
                                                                         ...
I-am scris pe mesenger lui Dumitru Crudu: "Frate, spune-mi ce sa aleg din Tokarczuk?" A raspuns: "Poarta-ti plugul peste oasele mortilor" . Eri am deschis cartea si azi sint la pagina 68. De dimineata pe mintea proaspata, am parcurs fragmentele, pe care le-am insemnat ieri cu creionul. Iata o fraza germinativa :"realitatea a imbatrinit". Sau alta, mai la vale: "lumii i-au cazut petalele". Adevarate tururi de forta face scriitoarea in aceste pasaje .Merg insufletit mai departe. Presimt cutremurul. Multumesc, Dumitru Crudu. Esti cu adevarat un lup al cititului si scrisului.