NU MĂ PĂRĂSI

   Credeam că japonezul Isiguro Murakami a fost nedreptățit dacă nu i s-a dat anul trecut Nobelul  pentru literatură. Nu este tocmai așa. Întreaga școală japoneză a romanului este excepțională. Trei zile și trei nopți am stat săptămîna aceasta lipit de pat,cu creionul în mînă, doar cu pîine și apă, și am citit „Nu mă părăsi” de celălalt japonez, de fapt britanic de origine japoneză, laureatul propriu zis al premiului Nobel. După care la sfîrșit m-am ridicat pe o margine de pat, am luat fața în mîni și legănîndu-mă dintr-o parte în alta, ca într-o barcă , sau poate ca în mașina singuratecă a elevilor de la Wailshtam, pe un drum în noapte, spre un oraș cu lucruri uitate, am zis: „Iată un roman uriaș:„Nu mă părăsi” de Kazuo Ishiguro.” Țin acum acest roman, pe care mi l-a  trimis Ana,  în mînă și înainte de a i-l da Veronicăi, să-l citească și ea, observ cu stupoare că  n-am făcut nici o însemnăare.Am presimțit probabi că nu mă voi întoarce niciodată la el.Din frică pentru uriașele  decepții și sentimente trăite. Sau pentru a mi le păstra intacte și curate , ca ale eroilor cărții, care nu mă vor părăsi niciodată.
                                                                           ...
  Aflu dintr-o postare recentă pe Facebook a portalului „Moldova Ortodoxă” că preotul Maxim Melinti, parohul bisericii „Acoperemîntul Maicii Domnului din satul Ghidighici, municipiul Chișinău, printr-un decret mitropolitan , „ a fost oprit de a săvîrși cele sfinte pentru contribuția la dezvoltarea mișcării LGBT din Republica Moldova, pînă la aducerea pocăinței depline în mod public”.Habar n-am ce-o fi însemnînd asest LGBT, ce dihanie este, sînt convins însă că nu el sau nu ea au furat miliardul, că nu el sau nu ea au declansat imensa criză  morală din Republica Moldova,că nu el sau nu ea au pustiit satele noastre și ne-au dus prin orașele lumii.Există o altă încălcare a canonului care  macină lumea pe dinăuntru, din chiar interiorul clerului, decît deformarea iubirii, decît leproșii și heterosexualii - uitarea definitivă a iubirii,în Europa dar și la noi, acasă.Deprecierea aproapelui . Singurătatea absolută a omului. Absența oarbă și surdă a comunității de la suferințele lui. Toți marii scriitori ai lumii vorbesc despre asta azi.. Toți marii asceți. Urmăresc , de la democratizare încoace, preoțimea noastră  în biserici, ca niște piese muzeistice, gesturile lor mecanice la sfințiri de localuri, cuvintele lor seci la marile sărbători și un alt exemplu mai viu de iubire și viață în haosull nostru habitual în ultimul timp  nu găsesc.Doar părintele Maxim Melinte. El este prezent pretutindeni,în școli, grădinițe, penitenciare .El vorbește cu  copiii, pușcăriașii, prezentatorii de televiziune, boschetarii.El ese din haos, absurd, intimplare și desperare si oferă o șansă mai mult.Oricui. Roba lui elegantă imi amintește uneori de o haină de sac. Drumul  lui deseori mi se pare un drum al lui Isus.Este înseși speranța. Și nu-i de mirare că într-o zi, mai demult, cărările noastre s-au încrucișat  chiar la Mitropolie, la o reuniune a portalului ”Moldova Ortodoxă„. Stăteam alături,ascultam deliberările plicticoase, și la un moment dat: ce-mi vine în cap? Iau o foaie de hîrtie, scriu - „Sînteți un om deosebit!”, - o împăturesc frumusel și zîmbăreț o transmit.A desfăcut-o ,curios  a citi-o și, șocat, s-a întors catre  mine:„De ce?” Cum să-i explic? Grea misiune acolo pe loc. Dar am privit la hîrtiile lui, împrăștiate pe masă, și dintrodtă am zis,într-o doară:”Pentru că sînteți stîngaci! Scrieți cu stînga!” A trecut atîta timp de atunci părinte Maxim,hîrtia ceea s-o fi pierdut pe undeva, ca o glumă care face suportabila viata  ,  dar părerea mea nu s-a schimbat. Dimpotrivă, mă conving tot mai mult că asemenea preoți stîngaci,care rasar pe ici colo in parohiile noastre, sînt un dar pentru biserica noastră. Că drumurile noastre spre iubire si suferintele aproapelui astăzi sînt atît de încurcate încît doar ei, cu stinga,  le mai pot descîlci. Nu întîmplător scriptura ne spune mereu că  nu știe dreapta ce face stînga.Toate la vremea  lor. Sper că lucrul acesta să-l înțeleagă cu timpul  și marii erarhi.
                                                                           ...
 Astăzi, 28 iunie  2018 , eu Ion Bradu, scriitor pe Facebook, cu bibliotecă adunată în timpul comunismului, Mitrofan Căprarul, cu o turmă de capre prăsite în vremurile noi, democratice, și Vera , gunoierul de la Liceul de arte Nicolae Sulac, cu o mătură din timpuri imemorabile,  plecînd urechile la chemarea liderilor mișcării de rezistență națională ne-am grămădit la un loc și am creat celula noastră de rezistență din Dealul Schinoasei. După mai multe deliberări asupra voturilor noastre, care au fost date la gunoi, am decis: 1. Să atenționăm Consiliul de observatori  al  Companiei Teleradio Moldova , că pe sticlă s-a văzut foarte clar numărul protestatarilor de Duminica trecută și nu e cazul să fim prostiți. Cu vecinii se poartă frumos. 2. Să participăm și noi la protestul de Duminica viitoare cu o pancartă, avînd , de după gratii pe ea, țapul uriaș,  cu ouă preistorice, al lui Mitrofan pe care stă scris, mășcat, încît să se vadă pînă la Bruxelles:„Nu ne dăm!„  Alte amănunte pe parcurs.Doamne ajută!

VARA TRECUTĂ

Nu prea merg la biserici în oraș. Seamănă cu niște cimitire moarte. Prefer Țigăneștii. Iar toamna  tîrziu, pe zloată stau închis în casă șI citesc cărțile Sfintei Scripturi: Psaltirea,  Evanghelia după Ioan, Faptele  Sfinților Apostoli. Reflectez la cărțile Sfinților Părinți de la omiliile lui Efrem Sirul pînă la  cuvintele ascetice ale lui Ioan Damaschin. Din păcate   prea puțin   Dumnezeu găsesc acolo. De fapt , înseși sfinții părinți recunosc că textele lor, ca și cele biblice , nu sînt decît un instrument util de căutare  a Sensului , prin grai viu , în biserici. Așa a făcut Domnul  coborînd de pe Munte  la Sfinții Apostoli. ȘI așa au făcut Apostolii pornind peregrini în căutarea unei biserici ai lumii.  S-o fi găsit oare ,după atîțea mii de ani, m-am întrebat eu astăzi, la  biserica  Înălțării Domnului unde vocea părintelui Octavian Moșin ,împărțind mir, a fost biruită deodata  de plînsetul virgin, ca un vuiet, al copiilor? „Iadul! ”- mi-a zis,  cu mustrare si frica ,cumnata mea Lena. ”Da, iadul, - i-am răspuns, - un iad previstitor al raiului. Graiului. Si Duhului Sfînt! ”
                                                                          . . .
Privesc Roland Garros. La Paris ploua. Chair si așa sint fascinat.De la jocurile atletice ale vechilor greci omenirea ,cred , n-a mai vazut atita frumusete in mișcare. Femeile sint formidable. Pentru ca printre ele este Halep si Serena,acest uriaș  contrast al lumii. Si inca pentru alte un million si unu de motive. Priviți-le! Ascutați-le! Sint sigur ca le aflați si singuri pe toate.Intr-ales strigatul .Care le motiveaza si puncteaza abisal loviturile.
                                                                      . . .
Aseara am vorbit preț de o ora, la telefon ,pe viber, cu Ana. Numai s-a intors la Londra din Japonia si-a avut despre ce-mi povesti. Despre drumul lung spre țara soarelui rasare, treisprezece ore de zbor incolo si treisprezece inapoi. Despre Tokio si suburbiile lui cu milioane de trenuri electrice, care nu intirzie nici o secunda , cu veceuri curate lună, cu bistrouri in care se mininca si se asculta musica clasica . Despre temple cu zeci de uși in spatele carora divinitatea suprema se dovedește a fi o simpla piatra. Despre celebra ospitalitate japoneză, distantă, rece si in acelasi timp deosebit de caldă. Despre ruguri aprinse pe malul mării in miez de noapte din lemnul adus de ape .Despre singuratatea, instrainarea si setea de comunicare a japonezului.  Ascultam  vrăjit toate acestea cu un sentiment si convingerea ca le-am mai văzut si trait undeva. Unde ,daca n-am esit in ultimii ani nici macar in oras?  Cind? Abea cind am inchis telefonul mi-am dat seama că asta s-a intimplat chiar acolo unde ma aflam,in salonul meu din Schinoasa, vara trecuta, cu Murakami in mina.Iata ce inseamnă un mare scriitor.Te poate intilni si fascina cu o țară  fără sa fi pașit vreodată in ea. Ferice de asemenea tară.