duminică, 28 decembrie 2014

Lucrare cu cerurile

   
Dragă Ion Panteleevici! Două mesaje m-au răvășit și m-au tulburat pînă-n adînc de subconștient  de acest Crăciun și la acest sfîrșit de an. Mesajul Papei Francisc cu prilejul sărbătorii de Crăciun, care întroduce o nouă cutumă pentru Vatican, dojane pentru cardinali și ajutoare pentru cei săraci, și mesajul Dumitale, adică al scriitorului Ion Druță, în calitate de laureat , cu ocazia decernării premiilor „Constantin Brîncoveanu” instituite de asociația ”Alexandrion” din Romînia, care amintește lumii că undeva într-un colț al ei există , de mii de ani, o vatră a blajinilor, bîntuită astăzi de sărăcie și flămîndă astăzi de dreptate.
    Probabil că omul astăzi pentru a da un sens suferințelor sale aici pe pămînt, pentru a scăpa de ura fratricidă, de blestemul războaielor, pentru a se mîntui cum spun Apostolii, trebuie să se lepede de sine, de conceptul modern al omului puternic și singur,să-și unească într-un tot jertfa cu înțelepciunea și să parcurgă drumul lui Isus.Și nu doar omul luat aparte.Ci și neamurile.Și nu doar neamurile.

luni, 22 decembrie 2014

O altă întoarcere

Nu sînt chiar atît de uitat, cum mi se pare căte odată, în lumea aceasta.Cîte cineva din cînd în cînd își mai aduce aminte de mine.Bunăoară Nina Josu, o bună poetesă de la „Literatura și arta” care, prin telefon, mi-a adresat două întrebări.Prima:cu ce sentiment mă despart de anul 2014? Și a doua:ce aștept de la 2015? Sau mai simplu: ce mai faci? De la o vreme, dar mai cu seamă în acest an 2014, mă prind la gîndul că fac doar lucruri simple în Dealul Schinoasei.De exemplu, am curățit grădina de toate plantele și arbuștii exotici și-am lăsat doar iarba copilăriei, rozele mamei și vișinul tatei.Sau am renunțat la vorbăriile fără noimă,la televizor, la o mulțime de alte lucruri deșarte și mi-am făcut din singurătate un unic și neschimbat prieten.Toate aceste lucruri le-am obținut doar prin întoarceri.De fapt, dacă mă uit bine, toată viața mea nu este altceva decît un lung șir de întoarceri.Întoarcerea Șargăi.Întoarcerea trenului de Ocnița.Întoarcerea lui Ion Druță. Întoarcerea la  masa de scris. Și mai recent întoarcerile Anei, care în mod normal, trebuiau să dea sens și să simplifice această carte de nuvele pînă la un titlu care să încapă într-un singur cuvînt.

joi, 11 decembrie 2014

O casă cu mătura-n prag

Încă din copilărie,de cînd am luat în mînă poveștile lui Creangă, încă de pe atunci a întrat în capul meu un gînd cam ciudat, dar se pare foarte adevărat că lumea aceasta dacă se ține cumva pe pămînt apoi doar prin faptele miraculoase ale eroilor crengieni.Prin miracolele săvîrșite de Stan Pățitul și Ivan Turbincă, de Harap Alb și Sfînta Vineri, dar și prin cele făptuite de oameni vii din jurul meu, cum ar fi tușa Catinca,soția unchiului Toader,eroul primei mele nuvele, o fire mult asemănătoare eroilor de basm.Închipuiți-vă o femeie mică de tot, uscățivă, ca o scamă.Apoi un drum lung de vreo zece, cincisprezece kilometri din satul nostru de baștină și pînă la Corbu, satul vecin, pe care ea îl face în fiecare duminică sau zi de sărbătoare, neschimbat, pe jos, prin ploaie și vînt, arșiță și ger, zeci de ani la rînd, fără de nici un compromis.Nu știu dacă există în copilăria mea și în viața mea vreo duminică în care ea să nu fi parcurs această cale.Venea ziua și ceasul și ea pornea la drum.Trecea diminețile ca o umbră pe lîngă noi,topindu-se în lumina obscură a cețurilor, după care întorcîndu-se, tîrziu de tot, în plină zi, zăbovea ore întregi la taclale cu mama.

marți, 18 noiembrie 2014

Nodul

 
Cine a cercetat şi a cunoscut vieţile sfinţilor ştie că sfinţenia nu este un vis.Că pe ea se sprigină lumea. Pînă la urmă însă orice om din lumea aceasta , făcut din lut şi din Duh, ajunge într-o bună zi să înţeleagă că Duhul, harul este ce este în viaţa lui. Duhul este realitatea, iar toate celelalte, vorba apostolului Luca, o lume ghicită-n oglindă, părelnică. Cum să redobîndim însă harul pierdut? Cum să ne spriginim pe realitatea lui?Cum să nădăjduim? Pescarii ceia simpli, ţăranii ceia simpli, apostolii iubirii care i-au cunoscut taina nu mai sînt , iar scrierele lor , învăţăturile lor lăsate în cuvînt din păcate, fără ei, fără fapta lor vie, puţin ce ne-ajută.
  Aşa că  uneori dau într-o parte vrafurile de cărţi, toţi filozofii lumii, rugăciunile grabnice, masa de scris, oraşul cu miile lui de lumini şi necontenitele lui zbateri, dezgrop din memoria lumii cîte un Poet sau cîte un Sfînt,îl iau călăuză şi pornesc , cu toate neputinţele mele, spre vechile mănăstiri ale Moldovei. Frumoasa. Hîrbovăţ. Curchi. Căpriana.Ţigăneşti. Salba de aur a Moldovei. Floarea duhului nostru de ieri.Şi bietele noastre aşezăminte monahale de azi.Una şi aceiaşi realitate. Un singur zid. O ruină şi o mărire. O rugăciune şi un blestem. Nu ştiu dacă există pe lume o antinomie mai prăpăstioasă decît ele. Şi nu ştiu dacă ne-am bătut joc de ceva mai cumplit decît de ele. Le-am topit clopotele. Le-am ars icoanele.Le-am izgonit măicuţele. Pînă la urmă am făcut nişte case de nebuni din ele.

vineri, 14 noiembrie 2014

Binele care vesteşte lumii

 
 Citesc în această dimineaţă de septembrie  pe portalul "Moldova Ortodoxă" la părintele Octavian Moşin nişte cuvinte care mă cutremură. Fă binele şi-l îngroapă sub piatră, el îşi va face limba din piatră şi va  vesti lumii , scrie el în unul din ultimele sale eseuri.Nu ştiu de unde a extras cuviosul părinte aceste cuvinte.Din Sfînta Scriptură sau de la un sfînt oarecare, poate Breanceaninov. Dar nu asta contează.Contează în momentul de faţă că aceste cuvinte mă duc cu gîndul, a căta oară, la marele drum al lui Dostoievski, în lanţuri, pe jos, sub convoi,de la stîlpul de eşafod unde a fost graţiat de la moarte, şi pînă la ocnele siberiene.Cine l-a însoţit în acest drum al vieţii în afară de disperarea trăită şi marii criminali ai timpului?
  Nimeni. Poate doar soţiile credincioase ale decembriştilor care mergeau alături de soţi şi care împărţeau deţinuţilor ceva merinde , unele hăinuţe şi cîte o Biblie.Biblia şi chinul de atîtea avea parte şi atîta i se dădea voie să aibă cu sine unui deţinut în renumitele ocne siberiene.Chinul ca o măsură a relelor care le-a făcut şi Biblia ca o posibilitate a binelui ce l-ar fi putut face.Ani întregi a citit la ocnă această carte Fiodor Dostoievski.Ani lungi i-a urmărit el îndeaproape pe marii criminali.Şi curios lucru nu i-a auzit niciodată vorbind pe nici unul despre crima sau răul făcut.Dar nici despre bine.Crima şi binele erau ascunse în inima lor ca o taină sub şapte peceţi.Cine ştie poate pentru că binele pentru a se revela  are nevoie ca răul să se împlinească pînă la capăt în sufletul omului.

miercuri, 12 noiembrie 2014

Floarea rară a Duhului

 
 Nu ştiu care ar putea fi măsura  sau poate măsurile de apreciere a omului în lumea modernă.Ieromonahul Rafail Noica spune undeva în cuvintele sale duhovniceşti că din toată lumea aceasta materială şi ideatică de azi, din tot praful stelar , din toate lucrurile existente doar omul nu se supune legii.Fiecare om este o excepţie. Fiecare suflet care va fi existat în istoria aceasta este o călătorie dintru nefiinţă pînă întru vecinica îndumnezeire.Şi o călătorie unică.O carte unică.Un roman unic.Marele Saramago vroia să facă din aceste cărţi o bibliotecă pe lună.Diavolul clădeşte o temniţă din ele cu un singur paznic la uşile ei: răul cu faţă de bine.Cine va birui? Problema eternă a lumii.
  Tot mai mult şi mai mult  "prietenul" nostru fidel ne amestecă vieţile şi cărările, ca pe un butuc de cărţi, din care ne îndeamnă să scoatem cartea fericită, viaţa norocoasă, măsura lumii şi a omului. Şi noi o tot scoatem, o tot alegem, tot alergăm după seminţele binelui, le tot semănăm, încît pomenindu-ne la un moment dat că a răsărit răul, nefericiţi, ne întrebăm: de ce oare? Să aibă oare Domnul o altă măsură decît cea a omului, care iată ne convingem a cîta oară, este diferită de cea a noastră? Mult probabil. Cît mă priveşte pe mine încă din copilărie am învăţat că una din măsurile de apeciere pe care le aplică Domnul în lumea asta ar putea fi bătăturile.

duminică, 24 august 2014

Poșiol na turbincu ciort!

  Prietenul meu Valeriu Volontir uneori mă sună și mă întreabă :”Ce mai nou?„ Uneori mă bucur de aceste telefoane ale lui, ca și psalmistul, care zice:”Ce-mi este mie în ceruri și de la tine ce am voit pe pămînt?” Căci într-adevăr vine timpul cînd aici pe pămînt nu mai avem nevoie de nimic, doar de un cuvînt și dacă acest cuvînt vine la timpul potrivit de la un prieten sau de la Domnul, de la oricine, e bine,ne bucurăm, este ca și cum mai trăim, mai sperăm.Dacă nu este ca și cum am fi murit încă trăind.Alteori însă mă supăr rău pe el.”Tu  care îmbli cu aparatul de fotografiat în spate,de la un colț de țară într-altul, mă întrebi ce mai nou? Pe mine , care stau zăvorît în casă? Absurd!” ”Ba nu, e adevărul adevărat - îmi ripostează el calm, - tu stai cu internetul în față!”
   Asta este: internetul!Eu zăvorît în casă.Simpatica noastră conducere de la Uniunea Scriitorilor,întru tot lăudată, zidită și ea prin birouri călduțe.Politicienii, oamenii de afaceri, blogerii, pînă și călugării , toată lumea stă închisă în carapacea sa, cu internetul în față.Internetul a devenit realitatea noastră, dragostea noastră,viața și moartea.Și cine știe poate că e bine.Pentru că uneori mă gîndesc :ar mai fi ajuns fără internet Ana,o fată simplă din Basarabia, să facă masteratul la Boconi și să muncească astăzi în una din cele mai prestigioase bănci din Londra? Sau eu aș fi ajuns să comunic  cu ea liber și nestihgherit, să-i scriu și să primesc răspuns de la ea în aceeași zi ? Sau aș fi putut să-i descopăr într-o bună zi pe marii scriitori creștini Ignatie Brenceaninov  și Nicolae Velerimovici, Efrem Sirul și Fericitul Augustin, pentru care m-am decis să-i abandonez pe Cehov și Dostoievski, care păreau a fi viața mea și fatalitatea mea. Sau să urmăresc în același timp ce face Putin la hotarele cu Ucraina, ce spune despre asta Băsescu în Romania și care este reacția capitalelor europene la instinctele imperiale ale rușilor?
   Așa că chiar dacă mă supăr pe prietenul meu Volontir îi zic:”Nou? Nmic nou.Doar singurătate.Asta e internetul!” În zeci de ani de cînd întrețin un blog literar ”Față cu lumea” este ca și cum aș fi scris în pustiu.Ca și cum aș fi împodobit singurătatea cu suferințe.  Abea mai dăunăzi s-a încumetat cineva să-mi scrie sub o nuvelă :”Cutremurător!„ Știți cine este? Un alt internaut și scriitor: Traian Vasilcău. Cutremurător, zic și eu.Nu însă blogul meu.Nici nuvela mea.Cutremurător este că acest scriitor s-a apucat să facă o Antologie a scriitorilor romîni din toată lumea,de la patul de suferințe ale uitatului Alexandru Negriș pînă la laurii Hertei Muller, deținătoarea premiului Nobel pentru literatură.
   Cutremurător este că pe lîngă cîteva bloguri în care se războiește cu falsul politic , face cultură și literatură,el mai editează și o duzină de cărți. Cutremurător eate mai ales că acest  mare nebun al marilor orașe ale lumii ,cum ar fi spus Fănuș Neagu, acest Don Chihote modern are puterea în clipele decisive nu doar să caute scriitorii prin internet, ci să se și ridice de la masă și să strige, asemenea neuitatului personaj crenjian, internetului:”Poșiol na turbincu ciort!„ După care să ia cîte un clit de cărți și să pornească pe jos spre scriitorii de pe patul durerii să le spună cîte un cuvînt.Să pună adică în megaproiect și inima.Să ne dea Dumnezeu curaj și putere tuturor scriitorilor să spunem într-o bună zi,dincolo de umilința pe care o trăim, tare de tot mai marilor vremii:”Poșiol na turbincu ,ciort!” Poate măcar acolo vor ști  pipăi perna de pe patul de suferințe al scriitorului.Poate măcar acolo vor înțelege prețul Cuvîntului.

joi, 21 august 2014

UN CIOT DE SALCÎM, O PANĂ DE ÎNGER

 De ani de zile port în dreapta mea un ciot de salcîm din Valea Grecului.L-am ales, l-am strugit ca pe-o bîtă-n copilare  și-l port pe cărările vieții.Pe urcușurile și coborîșurile din Dealul Scinoasei. Printre copacii despuiați și printre miriadele de frunze ale toamnei.Pe la mănăstirile Moldovei.Printre gîndurile mele multe de la masa de scris.Printre oameni.Printre cîini. Printre singurătăți. De ani de zile cerc să găsesc în noaptea vieții mele o scînteie de lumină.Măcar o fărîmă de minune, vorba lui Gheorghe Madan,prietenul meu ateu.Şi de ani de zile nu aflu  nimic în călătoria mea pe pămînt. Doar un chip pe care într-o zi, întîmplător, le-am descoperit în salonul Mănăstirii din Țigănești.Eram la una din îmbelşugatele mese de hram care se fac acolo, cu nămet de popor, gustam din bucatele delicioase, ascultam nemaipomenita zarvă din jurul Mitropolitului, nenumăratele toasturi, şi meditam în surdină: ”Oare mai există undeva în lume un popor atît de gălăgios ca și noi ?Toţi vorbesc şi nimeni n-ascultă!” Şi la un moment dat mi s-a părut că  de undeva de sus sînt fixat de o privire.Apoi de încă una, din spate. Am rotit capul şi-am descoperit , cu surprindere, pe pereții salonului două portrete. Chipul de ascet al starețului Ioachim Burlea și chipul scîrbit al mitropolitului Vladimir. Doi bărbaţi,desprinși de vremelnica lume, mă priveau din rame şi tăceau. Stareţul Ioachim Burlea, jertfa îngenunchiată a monahismului basarabean de dinaintea marei prigoane ,şi Mitropolitul Vladimir recuperatorul ei de după prigoană.Unul pe peretele dinspre răsărit şi altul pe peretele dinspre apus. Cine şi de ce l-a urcat oare  acolo sus , atît de viu şi profetic, în clipa aceea, dezdoindu-i genunchii şi înălţîndu-i privirea, pe monahul martir ? Călugării cu prilejul sărbătorii? Năravul ascetic ? Pronia? Dar pe mitropolit cine l-a scos de la masă şi  l-a pus în faţa monahului? Scîrbele? Nevoia de mărturisire? Ce cutremurătoare şi ciudată întîlnire.În doi. Apoi în trei. Şi-ntr-o infinită mulţime de alte întîlniri. De ani de zile port în închipuire aceste portrete, două chipuri și două personalități, care-și contopesc privirile undeva sus deasupra mea ,- a celui care poposeşte la mănăstire printre zeci de alţi pelerini, a celui  care rătăceşte cu gîndul pe drumurile Europei , alături de Ana, în căutarea unui sens, a celui care umblă prin  vetrele noastre stinse, cu bătrîni singurateci şi copii fără milă, -  mă cerctează și tac cu o tăcere care vorbește mai mult decît toate vorbele lumii despre gălăgiosul meu neam. De ani de zile am încuiat această tăcere în scîrbele mele, într-un ciot strugit de salcîm , de care mă sprigin pe toate cărările mele şi întreb: oare ce-şi spun ierarhul şi monahul în orele cînd sala și Mănăstirea forfotește de oameni? Dar în clipele cînd se golește de vizitatori și sub geana pădurii rămîne doar sunet de psalm despre ce tac? Probabil despre credința uriașă cît munții, întemeiată pe jertfă, a strămoșilor noștri. Probabil încă despre neputințele noastre de astăzi. Probabil și despre drumul întoarcerii care trece prin scîrbele noastre ale tuturor. Probabil despre o mare mărturisire neîmplinită care ne ţine pe drumuri.Dar mai presus de toate despre taina păstoriei. Nimic mai fericit şi mai norocos pe lumea asta decît o păstorie pe timp de prigoană şi vrajbă.Şi în acelaşi timp nimic mai ostenitor , mai incert decît  o păstorie pe timp de aşezare şi pace.Astăzi nimeni nu ştie în care mînă se află toiagul. Într-o mînă de erarh  sau una de călugăr.Fiecare scîrbă e un toiag .Cîte scîrbe atîtea cărări, cîte cărări atîtea toiege , şi cine ştie poate doar un ciot de salcîm ca al meu e cel mai credincios toiag din lume, poate doar el ajuns la masa de scris se poate preface într-o pană de înger.Într-o mică minune care face lumină în noaptea vieţii mele. Şi a Anei.Şi a neamului meu rătăcit.

miercuri, 20 august 2014

Ultimele firimituri

     
   Dragă Ana! Ai plecat și cînd,seara, după după o zi lungă și grea, m-am ridicat sus, la etaj, ca să i-au un mănunchi de sovîrf pentru un ciai de calmare, poate adorm cumva , inima mi s-a zbătut puternic.Cît de repede se scimbă viața omului în lumea aceasta agitată de azi, încît sufletul, sărăcuțul, nu mai prididește după ea. Veșnic se rătăcește, cade-n adîncuri.Parcă mai eri urcai pe scări. Parcă mai eri coborai.Și iată că astăzi, gata, te-ai dus. Nu mai ești! O vară întreagă ai stat anul acesta acasă, acolo în camera ta de la etaj, acoperindu-ți mai întîi balconul cu umbrelă, apoi fereastra cu jaluzele, pregătindu-te parcă pentru o ședere lungă, de-o viaţă, și cînd părea că într-un sfîrșit te-ai aranjat, la răcoare, ca să poți lucra și visa pe totdeauna, iată ai lăsat toate,țara, prietenele, părinții, casa, camera vraiște, totul, și-ai plecat. De parc-ai fi zmuls un copac din inima mea. Unde, mă întreb de fiecare dată cînd pleci atît de subit şi pe neaşteptate? Spre care țărmuri și spre care realități? Cum arată HSBC-ul acela al tău, finanţa mirifică? N-am să știu niciodată, căci de aici, de la marginea mea de lume, de pe balconul tău din Schinoasa abea dacă se mai vede ceva.Doar o Vale Pustie, doar copaci despuiaţi, călători singurateci şi cărări nămolite de frunze...
    O vară întreagă ai stat anul acesta acasă.A fost o vacanță de zile mari pentru tine.A fost cea mai lungă vacanță a ta din ultimul timp, vacanţa de încheiere a studenţiei şi de pregătire pentru muncile înrobitoare la finanţele lumii din Londra.O vacanță cum nu s-a mai întîmplat și cum nu se va mai întîmpla probabil niciodată, cu multe ploi, cu multă căldură, cu multe evenimente.A fost o vacanță ca o veșnicie. Și a fost o vacanţă doar ca o clipă.O încercare temerară, îndrăzneață, nesăbuită, pe potrivă doar tinereții, de-a întoarce timpul înapoi,de a-l stăpîni, de a-l opri şi descoperi. De altfel de cînd te ştiu tot alergi.În copilărie după fluturi.Mai tîrziu după Rem.Apoi după vise.O fugă a fost şi această vacanță a ta.Ai alergat ba în Turcia, pe plajele însorite ale Antaliei, împreună cu mama, cu Veronica, cu toată șatra neamului după tne, afară de mine doar, ba la Milano ca să susții ultimele examene pentru master,ba la întîlnirile cu prietenele, care le ai împrăștiate în toată lumea,ba la sport cu Veronica, ba la croitor , ba la nunta prietenei, ba la jubileul mamei, încît a fost o mare minune pentru mine să te prind și să vorbesc preț de cîteva clipe cu tine.Puține au fost deci clipele noastre de comunicare,zgîrcite, grăbite, cu o frînă ascunsă în ele, care atunci cînd cade,în ultimul timp ne face mai mult tăcuți decît vorbăreți.Poate pentru că la început am fost un pic supărat pe tine.Dar asta e viața, sarea ei, fără supărări nu se poate.Așa că dacă mă întorc la supărările mele și la fuga ta neoprită, la încercarea ta nesăbuită de a întoarce timpul înapoi abea dacă adun vreo cîteva clipe de tăcere în care am comunicat cu adevăratelea, de la inimă la inimă, ca niște firimituri de la marele nostru ospăţ de altădată din Valea Grecului.
   Această grădină cu poame.Această pîine.Această miere. Această viaţă.Valea Grecului.Ţii minte locul acela mirific de joacă şi de visare, terasele lui cu măcieş înflorit? Nicicînd n-am alergat şi n-am vorbit şi nu ne-am rătăcit mai mult ca acolo. "Ana, uite acolo ,departe, vezi Harvardul?" -strigam către tine. "Da, tată, - ziceai, -  îl văd !" Cum poţi să vezi ceea ce nu se vede nicicum , zău dacă ştiu, poate doar în poveste.Ce minunată poveste acest Harvard! Te pierdeam printre ierbi şi iarăşi te regăseam! Ce vis care dă peste poate şi te izbăveşte de topate ratările.Ce taină zburătoare de la părinţi la copii. Cu atît mai tulburătoare sînt aceste clipe de tăcere care se rup azi din ea.Cu atît mai fără de preț.Cu atît mai dureroase, mai adevărate decît înseși întreaga mea viață de pînă acum.
   Și cine știe poate că ai reușit să întorci totuși timpul, pentru că cine de acum încolo va mai coborî de sus, de la etaj, ca să se așeze lîngă mine și să mă întrebe simplu în dimineți:„Ce mai faci?”Sau cine va spune curat:”Mai ești supărat?” Sau cine îmi va povesti crîmpee din viață  cu o maturitate care mă năucește și nu se lipește nicicum de chipul copilului pe care îl știu, făcîndu-mă să descopăr pe neașteptate omul matur, călit de primele lupte ale vieții cu rechinii finanţelor.Căci pînă la urmă ce este acea întoarcere a timpului la care visăm necontenit noi cu toții?O recuperare a puținelor clipe de fericire, pe care ni le dă viața aceasta plină de griji și suferinți, posibilă poate și-n putere doar tinereții.O biruinţă a visului. O clipă care substituie toate căderile şi toate înfrîngerile,peste toate timpurile.
   Abea acum îmi dau seama de ce nu-mi mai place să ies în Valea Grecului.Gata povestea s-a întîmplat.Alte vise se coc acolo.Alţii sînt visătorii.Departe de cărăruile mele care duc undeva printre blocuri de beton, tomberoane de gunoi și cîini vagabonzi,  spre liceul de arte, unde Moțart se împletește ușor cu  sudalma.Așa că vor trece căldurile și multă vreme încă după aceea voi zăbovi printre cedri şi veveriţe, ascultîndu-l pe Moţart.Pînă va cade frunza.Pînă cînd într-o zi voi urca în camera mea ,alături de camera ta , cu vedere spre fermecătoarea și ucigătoarea Vale a Grecului. Să mă rog la Măicuța. Să-l implor pe Isus. Pentr visul etern care împlinindu-se ne covîrşeşte şi pleacă..


          Tata,Schinoasa Nouă 29, 11 august 2014.

sâmbătă, 19 aprilie 2014

Toiagul şi varga Ţigăneştilor


Credeam că vara aceasta voi scapa în sfîrşit de călduri. Că ploile care de astă dată s-au întîmplat să fie darnice,pînă aproape de august, mă vor ajuta să trec de pragul critic al caniculei fără mari dificultăţi. Şi nu doar al caniculei. Ci şi de cel al singurătăţilor. Dar n-a fost să fie. Arşiţa s-a înteţit şi iată că ajuns în miez de iulie iarăşi nu pot scrie. Iarăşi nu pot reflecta. Nu-mi ajunge vlagă măcar să citesc. S-au să lucrez grădina. Să ud trandafirii. Nimic. Căldură mare dom"le, vorba lui Carajiale. Asta aici, pe Dealul Schinoasei , în bătaia vînturilor şi la sînul verdeţii, dar ce să zici de oraş? Acolo este infernul adevărat.Nici să răsufli, necum să speri la ceva.În plus şi Ana, venită într-o vacanţă mai lungă, de trei luni, mereu dispare pe undeva, o vorbă aşezată, de părinte ,n-am reuşit să schimb cu ea.În această situaţie ce-mi rămîne să fac decît să fug din oraş? Zis şi făcut. "Cuvioase părinte, - îl chem la celălalt capăt al firului de telefon pe arhimandritul Irinarh, stareţul mănăstirii Ţigăneşti- mai este valabilă invitaţiea de anul trecut?" "Sigur, fiule! - îmi răspunde blînd din sihăstriile lui. - Demult e vremea! Te aştept!"
Şi dacă e vremea, dacă de atîtea ori m-am pregătit de un pelerinaj la Ţigăneşti,ani la rînd, fără ca să ajung totuşi acolo, iată că în căteva clipe îmi împachetez laptopul, cărţile , telefonul mobil, undiţa, tranzistorul, alte cîteva lucruri necesare pentru o şedere plăcută acolo, şi, peste o jumătate de oră, domnul Leonid, şoferul unui Ford răblăjit , mă lasă, sub zvon de clopote, lîngă o bisericuţă albă şi curată ca un păhar de apă. Privesc la vitraliile ei multicolore, la turlele ei gotice avîntate spre imensităţile cerului,trag aerul tare în piept, şi parcă nu-mi vine a crede. Este ca şi cum aş fi visat-o toată viaţa şi iată acum mi s-a arătat aevea. Ca şi cum printr-o decizie decisivă aş fi trecut momentan din iad în rai. Dintr-un oraş zăpăcit într-un loc de linişte şi pace. Un zbor necurmat şi perfect al pietrei această casă a Domnului. O bijuterie arhitectonică în pustietăţile codrilor. Şi în acelaţi timp o adevărată minune sufletească. Ca şi brazii înalţi, cu fruntea sprijinită în stele, aidoma unor lumînări, din preajma-i. Ca şi izvoarele lecuitoare de sus, de la căpătîiul ei. Ca şi fosta trapeză de alături, cu stîlpii dorici perfecţi, păstraţi intacţi, şi pereţii în ruină,mîncaţi de mucegai. Ca şi cele două lacuri tremurătoare de devale,cu malurile năpădite de stufăriş şi de vestigiile unei staţiuni părăsite. Ca şi chiliile semănate primprejur aidoma unor stupi de albine. Ca şi pădurea care urcată pe potcoava unor dealuri domoale înconjoară strîns această bijuterie, din tustrele părţile, ca o aură, pecetluind-o cu o taină desăvîrşită.
"Ce putere ascund aceste locuri,- exclam eu în loc de bineţe şi închinăciune, la întîlnirea cu părintele Irinarh,- ce măreţie!" " Aşa este fiule,- răspunde el în timp ce-mi oferă pentru odihnă şi lucru una dintre cele mai bune chilii de care dispune, - sînt femei care vin încoace de la mii de kilometri, şi stau stîlp în faţa altarului, trei ore la rînd, de la începutul şi pînă la capătul slujbei. Psalmii sînt toiagul şi varga mănăstirii, reflectează el. Timpul ei fără de timp.Imnele psaltice au pus temelia ei cu sute şi sute de ani în urmă. Ele au apărat-o de la năvala tătarilor. Şi tot ele au refăcut-o de la pîrjolul comuniştilor.Cînd am venit încoace cu binecuvîntarea ÎPS Vladimir nu prea ştiam multă preoţie. Nici altceca. Am dormit la podea,învelindu-mă cu sac. Am citit pe ruine psalmii.Şi-am adunat pietrele. Aşa , cu ajutorul Domnului, încet, încet , am reînălţat această minune,care iată străluceşte în faţa lumii. " Psalmii deci, bucuria şi durerea mea.N-am dovedit bine să-mi desfac bagajele, să schimb cîte o vorbă cu monahii, şi parfumul lor de tămîe, amestecat cu cel de iarbă crudă, m-a învăluit şi cotropit din toate părţile. Ani întregi aflîndu-mă la greutate am copiat psalmii unul cîte unul.Ani la rînd am colindat bisericile, ascultîndu-i.Nicăieri însă în altă parte nu i-am auzit să răsune atît de dumnezeesc, atît de divin. De parcă ar răzbătut din miezul pămîntului şi s-ar fi ascuns sub fiece stea.
N-am mai scris, n-am mai citit, nici măcar n-am pescuit.Orice creaţie sau actvitate omenească mi s-a părut neînsemnată. Am ascultat şi-am privit doar: cum sare peştele peste oglinda apei, ca o străfulgerare de gînd, dimineaţa şi seara, în răsărit şi-n apus de soare; cum freamătă stejarii cu zbuciumul sutelor de ani în trunchiul lor; cum cîntă cocoşii şi fazanii, de undeva de aproape, din pădure, de la cîţiva paşi, şi în acelaşi timp parcă de foarte departe, din inima pămîntului, de la marginile civilizaţiei; cum pasc caii pe păşune, încet şi calm, mătăhăind din capete şi făcîndu-şi drum agale prin norii de insecte; cum se furişează turmele de capre pe sub geana pădurii; cum bate toaca dimineaţa devreme, pentru utrenie, şi seara tîrziu pentru vecernie, ba rar şi nehotărît, ba năvalnic şi decisiv. Este important să prinzi din această polifonie primul murmur, care apare din nimic.Şi nu poţi şti dacă e şoaptă omenească sau foşnet de frunză. Urmează apoi al doilea, al treilea, izvorînd unul din altul,lumină din lumină, foşnet din foşnet,miracol din miracol, care se amestec şi curg într-un lanţ nesfîrşit , legîndu-se pînă la urmă într-un nod definitiv. 
Nodul rugăciunii neîncetate.Firul de la taina tainelor! Odată descoperit la Ţigăneşti, el te duce numaidecît, prin miriadele de sunete şi culori ale sale,asemeni glasului din Şaherezada, spre imaginea unui copac singuratec, care urcat pe culmea unui deal pleşuv, fără urmă de vegetaţie , stăruie triumfător în zare, la gura potcoavei, în coasta şoselei Balcanilor.Ca o o întruchipare a desăvîrşirii. Ce bizar e totuşi că ajuns lîngă el ţi se arată mai mult ca o negare a tainei.Ca o neputinţă. "Ce e cu acest copac?" - îl întreb eu nedumerit pe cuviosul părintele Irinarh. "Nimic deosebit fiule, cîndva pe locurile acestea erau doar păduri sălbatice , - îmi zice el calm, - soarta i-a pregătit cuibul şi l-a rînduit în mijlocul acelor codri. Şi tot ea,mîna nemiloasă a omului, civilizaţia l-au vitregit şi lăsat singur." Tace o vreme îngîndurat după care rupe liniştea şi adaugă cu discreţie : "Domnul însă, fiind milostiv, a făcut din el un semn emblematic, toiagul şi varga Ţigăneştilor". Nu ştiu dacă am pătruns pînă la capăt spusele părintelui. Numai că a doua zi, lipindu-mi fruntea de dalele reci de piatră de la picioarele Mîntuitorului, la un moment dat, mi s-a părut că mă rog pentru acel copac. 
Ce stranie închipuire ! De ce dimineţile, mi-am zis, ieşind la plimbare,păşind încet,murmurul rugăciunii se desprinde de mănăstire, de pădure, de locurile ei de vrajă şi urcă solemn, în sclipirele soarelui, odată cu paşii mei, sus pe creasta acelui deal arid, apoi pe copac, în tremurul frunzelor lui, ca un cuib de jăratec, iar, ajuns acolo, dispare , coboară şi se furişează pe lîngă mine în jos, ca o umbră, în tainiţele chliilor monahale.Unde e începutul lui fără de început? Şi sfîrşitul lui fără de sfîrşit? Şi pentru cine răsună el? Ce nevoi încap în el? Cum să-l prind în rugăciunea mea, care parcă e separată de ee şi parcă nu? Explicarea minunilor. Blestemul omului civilizat. O săptămînă întreagă m-am zbătut cu această problemă? Ziua şi noaptea. În timpul meselor şi plimbărilor. Chiar şi-n puţinele ore cît am comunicat cu Veronica şi Ana,fetele mele, venite pe neaşteptate la mine. Am vorbit. Ne-am bucurat.Probabil pentru prima dată în viaţă atît de adînc şi firesc."Tată ni s-a părut că te pierdem" - mi-a zis Ana. Am rîs. Pînă la urmă însă tot cu copacul acesla în spate ne-am fotografiat.

Şi cine ştie poate că aşa şi n-aş fi dezlegat nimic din taina lui dacă la despărţire, înainte de a urca în maşină nu era să mă aplec spre bunul şi ospitalierul părinte Irinarh, şi parcă împedicîndu-mă , după o clipă de ezitare, sş-l strîng într-o îmbrăţişare stîngace. Sfinte Dumnezeule, ce îmbrăţişare de răspuns a urmat.De un milion de ori mai puternică şi mai sinceră ca a mea. O viaţă întreagă am aşteptat această îmbrăţişare. Precum şi pe fraţilor săi. Abea în lanţul acelor îmbrăţişări am înţeles că o minune nu se dezleagă, ci se trăieşte, că murmurul acela era pentru mine. Peste cîteva minute maşina urca greu,duduind ca un tractor, pe panta drumului spre şoseaua Balcanilor.Umbrele tainei mai pluteau în cabină, la o cotitură însă, înainte de-a întra în pădure , au cedat şi brusc, dar o clipă, pe parbriz a strălucit imaginea copacului singuratic. Din fericire nu mi s-a mai părut atît de singur. Alături de el erau fetele mele, Veronica şi Ana, în rochii uşoare, vaporoase, parcă din flori de cîmpie şi din aripi de fluture, ca o vară ,ca o minune nesperată,care iată ,abea sesizată, se topeşte în eternitate, smulgîndu-mă măcar pentru o clipă din braţele singurăţilor mele de plumb.

marți, 7 ianuarie 2014

Pîine cu unt

  Pîinea. Încă un miracol al copilăriei mele. Poate chiar cel mai mare. Iar uneori cînd privesc la televizor, departe pe planetă, copii înfometaţi mă gîndesc, că nu doar al copilăriei mele ci şi al lumi.Nu ştiu de unde vine acest miracol.Poate de la cinele cele de taină ale familiei, după care, cu burţile pline de ciorbă, înţepeneam deodată într-o muţenie desăvîrşită. Poate ne pică o bucăţică mai bună. Problema vieţii această bucăţică într-o casă cu mulţi copii. .Parcă-l văd pe tata cum ,  veşnic chinuit de  ea, se scoală brusc în picioare, se apleacă  deasupra mesei  şi mătură încet, încet cu palmele lui late  un pumn  de firimituri. Cîntăreşte apoi acel pumn cu privirile ,desface palma   şi zice:" Luaţi , mîncaţi Pîine de la domnul!"
  Sau poate că de la muncile grele ale cîmpului. Din nesfîrşitele lanuri de secară.De acolo se ridica mai întîi Pălăria lui sură, cu pană de cuc,ca un sol, jucînd departe în apele multe ale văzduhului.De sub pălărie răsărrea apoi chipul lui puternic şi ars de soare, parcă turnat,  aţintit fix spre nemărginirile orizontului. Şi abea de dincolo de orizont, de sub chipul lui, răzbătea mai tîrziu căruţa. Un nerv.O vigelie de spiţe,copite şi nări aburite , care clătina lumea, înghiţea drumul şi cotea peste porţile abea întredeschise de mama. " Tpru-u-u!" -striga el şi totul amuţea. După care cobora, tipărea coamele cailor , le desfăcea dinainte opalca şi scotea de acolo pentru noi un călcîi de pîine,uscat ca iasca, negru ca tăciunele.Ce mare minune se întîmpla  în clipa cînd îl ridica sus, sufla de pe el sişca şi zicea: "Luaţi, mîncaţi! Pîine de la iepuri!"
 Sau poate de la pîinea albă pe care mama o cocea doar la marile sărbători, de Paşti şi de Crăciun.Se întîmpla însă uneori,  în lungul lanţ al zilelor de vară,la munci,  să i se oprească şi ei mămăliga în gît.Aşa că alegea o zi, punea scara la pod, cobora un tobultoc de făină chicluită ,din grîu nou, şi plămădea de pîine albă.Sfînt momentul acesta al copilăriei noastre, o sărbătoare fără de sărbătoare, cînd da gurarul de la cuptorul încins între-o parte şi scotea o pîine albă, mare şi rotată , cît o roată de căruţă. Rupea pîinea aceea cu mîinile , în darabe mari, ne cuprindea din priviri şi zicea : " Luaţi, mîncaţi! Pîine de la îngeri!".
      Sau poate de undeva mai adînc, de la poznele noastre, care stau ca  o zdreanţă de nor posomorît pe cerul copilăriei.  Şi asta în timp ce mama muncea pe rupte. " Măi copii!"- striga ea uneori după ajutor.Cine s-o audă însă şi cine s-o sprigine? Vîntul ? Ograda pustie? "Las-că vă prind eu, nenorociţilor!" - ameninţa ea  cu mătura devale, spre iazuri.Trecea o clipă însă, scotea din blidar o pîine mare, albă, de împăcare, anume pregătită, o tăia hrinci şi zicea:" Haide, veniţi! Luaţi şi mîncaţi! Pîine de la mama!"
    Luam. Pîine de la Domnul. Pîine de la iepuri.Pîine de la îngeri.Pîine de la mama. Pîine care părea că ne satură şi în acelaşi timp nu ne-a săturat niciodată.Poate pentru că hrinca ceea de pâine era legată de fiecare dată cînd o luam din mîinile trudite ale părinților de cîte o poveste nouă pe care doar ei știeau să o compună și să o spună.Venea o vreme în viața  fiecărui copil de la țară din timpurile acelea cînd  poveștile  se terminau.Și rămîne doar simpla, rudimentara bucată de pîine.Pîine cu oloi.Pîine cu sare.Pîine goală. Pîine plă care îți amăgește gustul , te satură definitiv și te  învață greutățile  și te scoate desculț la marele, lungul și anevoiosul drum al vieții.în loc să astîmpere foamea mai mult o provoacă.Și cine știe poate că aș fi tras și eu o grămadă de foame ca multă lume pe vremea aceea.Norocul sau cine știe nenorocul vieții mele esteînsă că exact atunci , sus, în capul satului, pe şleahul dinspre Corbu ,s-a ridicat o fabrică de zahăr.Și o mîndrețe de orășel în jurul ei.Multă lume s-a grăbit încolo după cîştig. sărmana şi ea să ne sclipuiască cîte o bucăţică mai bună .Parcă o văd şi astăzi cum îşi încarcă bidoanele cu mană de la vaci, cum îşi îmbracă pufoaica, cum îşi leagă şalinca după cap şi porneşte ,cu picioarele pînă la glezne în noroi , pe  noroaie ale drumurilor de ţară. Uneori,în iernile mele de nesomn, cînd gîndul ratării mă strîne de gît, îmi pare că şi astăzi  înnoată prin întunericul vîscos al nopţii, urcă neîncetat, ca bibleicul Iov, spre un uriaşul coş de fum din zare ca să facă un rost pentru copiii ei în lumea aceasta  în care banul începea să fie totul. L-a făcut totuşi sau nu? Multe bucurii ne-a adus ea, o ţărancă analfabetă, de la zavod.Şi cutii de creioane.Şi hărţi colorate.  Minunea  minunilor însă era totuşi, un boţ de unt, pe care, cumpărîndu-l  îl învelea grijuliu într-o băsmăluţă albă şi-l tăinuia undeva adînc, adînc în cotloanele răcoroase ale cămării.Potrivea momentul apoi,ne aşeza la masă, îl scotea  şi-l netezea subţire, subţire, întinzîndu-l cu o infinită speranţă , ca un abur, pe hrincile de pîine, poate că ne satură:"Luaţi şi mîncaţi! Să nu vă văd cu darabul prin sat.!" N-am împlinit niciodată această sfîntă dorinţă a ei.Pîndeam o clipă, ascundeam hrinca sub poalele hainei şi alergam la joacă. În Grădina lui Uncu.În grădina fără de garduri.În grădina cu o casă pustie.Şi cu un prieten care mă aştepta neîncetat.Nu ştiu cum a apărut acel prieten în viaţa mea.Poate că din întîmplare.Sau poate că mi l-a trimis Domnul.Nu ştiu exact cum îl chema.Poate că Gicu Calancea. Sau Gicu Gribencea. Sau Gicu Vancea.Numele lui îmi scapă. Ştiu însă că era dintr-un sat străin. Şi că era nemăsurat de bun.Smerenia înseşi. Şi fără mamă. Şi cu un tată contabil care lucra ca un rob la zavod. Lacom tatăl său.Şi aspru.Şi singuratec. Iuda îi zicea satul.Veneticul. Ani întregi am ascuns hrinca de unt sub poala cămăşii şi-am alergat s-o împart cu el. Ani lungi am muşcat  pe rînd din ea.Ca nişte fraţi.Ca dintr-o mare minune a lumii. Eu o gură .Şi el o gură. Muşcam şi alergam .Alergam şi muşcam. Grădina lui Uncu era unicul loc din lume unde ne săturam. Şi ne rătăceam. Cu o coajă uscată de pîine puteam să ne ţinem sătui o zi întreagă de vară, de dimineaţă şi pînă seara tîrziu..Şi să ne căutăm.Şi să ne regăsim. Pe după copaci. Prin casa pustie.Sau în stelele de pe frunţile cedrilor. Pînă cînd într-o zi a vinit şi el cu o hrincă de pîine cu unt. A scos-o de sub poala cămăşii, cu unt de două degete netezit pe ea , şi mi-a zis:" Muşcă!" Am muşcat. Şi de parcă m-aşi fi prăvălit în abis. Pîine cu unt de două degete întins pe ea. Pîinea civilizaşiei.Pîinea puterii. Pîinea competiţiei. Cine o muşcă odată nu se mai satură niciodată de ea. Din ziua aceea  copil mai cuminte pe lume ca mine nu s-a aflat.Toate le-am lepădat. Şi grădina lui Uncu. Şi poznele. Şi prietenii. Stăteam acasă, lîngă mama, o ajutam la muncile casei şi ciuleam urechile: poate o cheamă vecina." Fa Hană, mă auzi?" - răsuna la un moment dat de pest gard. Ce mare bucurie chemarea aceasta pentru mine.Scîrţîia portiţa, dispărea mama ,acaparată de bîrfele satului, şi eu mă grăbeam în adîncul cămării, la legăturica de taină a mamei. O găseam, de fiecare dată în alt loc, rupeam un dărap de pîine şi-l ungeam din belşug cu unt, zi de zi, mă aşezam la masă şi-l mîncam de unul singur, poate mă satur.Pe cît mai mult mîncam pe atît mai flămînd deveneam.Şi cine ştie unde aş fi ajuns cu această foame a mea şi aceast singurătate dacă aş fi continuat aşa. Poate că m-aşi fi făcut un parlamentar. Sau un oligarh. Sau aşi fi nimerit într-o celulă de penitenciar.S-au aş fi rătăcit ca un cîine maidanez prin Europa. S-a întîmplat însă că într-o bună zi, pe ploaie şi vînt, de undeva din adîncurile satului, de printre grădini şi hîrtoape , s-a strecurat şi mi-a răzbătut în faţă, ca un şarpe, o veste:"S-a aninat!" "Aracan de mine!Cine? "- a prins a boci mama."Iuda!" - a răspuns cineva de departe.Vuia satul:"Nesăţiosul!". Gemea cu crengile la pămînt Grădina lui Uncu: "Sărmanul!". Plîngea cu lacrimi de foc mama:"S-a săturat,Doamne! A lăsat un copil pe drumuri!" Lacrimele celea  au întrat pentru totdeauna în inima mea.De parcă ar fi plîns cu lacrimele mele.Trei zile am stat în pat, ca un mort, fără să mănînc şi să beau, după care m-am ridicat, am uns o hrincă de pîine cu unt, faţă de mama, subţire , subţire, aşa cum îi plăcea ei, şi-am alergat în Grădina lui Uncu, să-mi caut prietenul. Pe Gicu Calancea. Sau pe Gicu Gribencea. Sau Gicu Vancea.Nu l-am găsit însă, nici în Grădina lui Uncu, nici în casa lui de la margine, nici în vreun sat de alături.Şi de atunci îl tot caut.Întreagă mea viaţă nu este decît o căutare..Şi o singură zi.Mă scol dimineaţa , şoptesc rugăciunea, îmi ung o hrincă de pîine cu unt şi pornesc spre ea ca spre o nouă creaţie a Domnului. Ca spre o mare taină ascunsă în ea. Doamne ce lugă e această zi şi ce mare taina.Şi unde e Gicu Calancea. Sau Gicu Gribencea. Sau Gicu  Vancea.Sau unde sînt eu.Abea acum îmi dau seama că ţara aceasta nu este decît o grădină pustie, fără de garduri. O jertvă.Şi-o aşteptare. Pentru o hrincă de pîine cu unt. Dau mîinile în jos şi mă aşez la masa de scris.Aştept şi eu. Poate că de undeva din străfundurile hîrtii se ridică Gicu Calancea. Şi-mi întinde o hrincă de pîine cu unt, minunea civilizaşiei.Eu muşc, mă praval în abis şi strig disperat:"Iartă-mă, eu sînt vinovat!" Şi poate că mă aude. Şi-mi întinde mîna.Mie.Ţării. Şi civilizaţiei.