GENIUL MÎNIEI

Citesc  și recitesc polemica lui Andrei Țurcanu cu Eugeniu Lungu apărută în numărul din iulie al Revistei Literare  și trăiesc un adevărat deliciu. Un festin. Nu știu dacă avem geniu în poezie sau proză la ora actuală . În critică  însă cu certitudine da. Mai ales la mînie. Iată că se clarifică și nemaipomenit de frumoasa poveste a volumului anonim de poezie ”Verde regal„ care  apărut cu ceva timp în urmă la una din editurile noastre elitiste  m-a  incitat, cucerit și fascinat. Așa și srisesem atunci  despre autorul lui anonim  în  „Literatura și arta”: să i se dea Premiul Nașional. Iată că  acest volum nu este decît o farsă pe care autorul lui, un critic  de vocație,  Andrei Țurcanu , i-a înscenat-o  unui alt critic, Eugen Lungu , la fel de dotat. Ce să spun , se mai întîmplă, mai ales  intr-o literatură unde  criteriile de apreciere nu sînt totdeauna cele estetice. Eu însă , trecînd peste  incidentul polemic,  stau și-mi imaginez cum ar fi arătat  această poveste dacă s-ar fi produs  fără  mînie, pînă la capăt. Simplu de tot. O poveste curat genială. Cu trei idioți. Unul care a sugerat-o din umbră. Al  doilea care a produs-o conștient în public .Și al treilea, mă am în vedere pe mine, care a înghițit-o inconștient în singurătate. O uriașă posibilitate de a întra cu afevărat  în Europa, măcar prin literatură, prin felul cum se face literatură.Iar noi  am luat și am dat cu ea de pămînt. Cît face face numai numai încercarea  hiperpostmodernistă  de  a  cumpăra și arde întregul tiraj. Exact ca la Dostoevski. Dar  iarăși mă întorc și zic, poate că așa a trebuit să fie. Poate că marii postmoderniști  Umberto Eco, Saramago, și cine mai este acolo după ce au înflorit în Europa, după ce ne-au cutremurat de departe  tinerețile  sau retras obosiți  un pic lîngă noi, aici în Republica Moldova.  Să ne facă fericiți. Așa fac și lupii înainte să moară. Se retrag în pustie.Și pier în singurătate. Păzește-ne, Doamne
                                                      * * *
Zapezi, zapezi ...Două cuvinte psalmodiate magic  de  un tînăr semeț  într-o cameră de trecere a unui cămin din Boiucani. O frîntură de frază în care a încăput întregul canon estetic și moral al unei întregi generații de slugitori ai cuvîntului de  la Mihai Morăraș , Gheorghe Copoț, Victor Pavliuc, Liviu Belîi și pînă la Sergiu Manea, Petrică Comarovski. Visători pînă la absurd. Curați dincolo de limită. Metafora aceasta  dintr-o poezie de debut  a  sublimului meu coleg de facultate Serafim Belicov , decedat subit, bubuie surd în  memoria mea pe această căldură năucitoare. Si nimic mai mult. Doar un roi de întrebări care se isc , asemeni unor fulgere , din adîncul ei glacial. De ce acest foc si acest iad de afară? De ce  o generație înfrinta si idealuri sfarimate? De ce mor poeții dacă au fost născuți ca să nu moară niciodată? De ce zăpezile sint fierbinti? De ce ard zapezile
                                                      * * *
  Sau scris  vulume, biblioteci despre aceasta migrație masivă, de milioane a moldovenilor la inceput de mileniu ,s-au plîns rîuri de lacrimi, au murit bătrîni, parinti fără ca sa mai apuce cineva din cei dragi, copiii, rudeniile sa-i vadă și să-i înmormînteze, s-au spulberat  guverne care au încercat s-o explice si s-o oprească într-o țară atit de mănoasă și frumoasă.S-au trudit  minți învățate, academii. Totul în deșert. Totul pe lîngă mințile noastre.Si iată că vine un copil si cuprinde toată Drama această intr-o singura fraza. În Monreal.Pe drumul spre casă.De mină cu mama sa, Ludmila Sîrbu , micuța Nicoleta la un moment dat exclamă: „Mama, hai să trăim în Moldova. Mie acolo îmi place tare. Acolo cerul are multe stele.” Simplu, adînc, sfîșietor. Ca definiție și ca soluție. Ca moartea unui vis, care a șocat internetul.
                                                     * * *
Și prieteniile își au viața lor, notează într-o pagină de jurnal , apărută pe facebook, cunoscutul scriitor, istoric al civilizațiilor și filozof romîn Mircea Eliade, durează atît timp cît sînt necesare creșterii a două suflete. Vine un timp cînd prietenia unui anumit om e o povară:nu-ți mai spune nimic și nu-i mai spui nimic. Trebuie să cauți alte organizme, alte sufletele cărora să te poți deschide. Perfect adevărat.Prieteniile sînt ca și vîrstele civilizațiilor, a națiunilor, culturilor . Lucrul acesta îl observă și Neagu Djuvara, care compară undeva durata civilizațiilor cu viața omului. Adică se nasc, au copilărie, adolescență, maturitate, bătrînețe și moarte. Totul deci în lumea aceasta , și galacsiile se desfășoară după un anumit model spiritual. Se nasc, trăiesc, mor și dispar.Și eu care pînă nu demult credeam, eram ca și cum convins că o prietenie  adevărată este și veșnică.Probabil pentru că puțiinii mei prieteni mai întîi Sergiu Manea,apoi Nicolae Vieru, apoi Ilie Teleșcu  au plecat prea devreme din viață, tineri, curați și desăvîrți, înainte de a se fi împlinit ca prieteni și vîrstă.Cămașa lor protectoare în lumea acesta ostilă și grea, cum zice Liiceanu îmi lipsește  și acum.Ani de zile am căutat s-o refac. Măcar într-o prietenie.N-am reușit.Doar relații trecătoare.Doar simpatii. Și singurătate de plumb. Abea acum îmi dau seama, de pe facebook, cu Mircea Eliade și experiența unei vieți,că o prietenie adevărată ,cît viața,este un miracol, care depășește și transcende umanul, supravețuind axclusiv pe tărîmul spiritualului.