UN ROMAN PE CARE NU-L VOI SCRIE NICIODATĂ

Nu țin minte cu exactitate cănd am pășit pentru prima dată la Mănăstirea Țigănești. O fi cu vreo șapte, opt ani în urmă , împreună cu Valeriu Volontir, un împătimit după locurile noastre sfinte. Atunci mi-am ales drept duhovnic , așa dintr-o fericită întîmplare, pe părintele Irinarh. Atunci m-am mărturisit pentru prima dată. Și atunci am întîlnit-o pe această neobișnuită femeie , care mai tîrziu a avut să mă însoțească în toate peregrinările mele spre această sfîntă Mănăstire, la toată sărbătoarea și la tot necazul meu sufletesc. Sora Maria , așa îi spun călugării. E din Onești, zic ei , a rămas toată viața fată și-a apărut acolo odată cu reașezarea lor mai nouă , cu telefoane mobile și mașini , pe locurile sfinte  de altădată , care păreau că vor rămîne pîngărite pentru totdeauna.
   O ciudățenie a zilei de ieri, așa o califică oamenii, chiar și călugării. Eu aș spune însă că e din timpuri imemorabile, din veacuri, cînd omul știea a simți  și plînge pe celălalt om, aproapele său, de departe. Pentru că este de ajuns să simt într-o dimineață pe buze gustul amar al deznădejdii și ea , gata , îi în picioare , în Oneștii ei depărtați și uitați. Îmbracă cizmele grele din timpuri trecute , haina de sac , șalinca cea neagră  și pornește pe jos spre Țigănești. Ca o îndreptare. Ca o umbră a mea. Este unicul călător pe jos din țara aceasta. Pe care eu , oricît nu m-aș fi străduit în anii aceștea  nu l-am prins niciodată în drum . Mereu o găsesc în biserică . Mreu o aflu în mătănii. Cînd vine și pentru ce vine ,fără de osteneli , ani de-a rîndul, nimeni nu știe cu adevăratelea. Nici eu. Nici călugării. Poate că să curățe deznădejdile noasre ale tuturor. Poate că într-o bună zi să-mi întidă un pumn de caramele , asemenea tușei Catinca în copilărie: ”Ia maică țucerci, de la Domnul!„ Sau poate să desfunde un drum pe care l-am pierdut de demult . O taină  despre care Dostoievski spunea că doar în adînc de popor mai trăiește. Un adevăr spre care ne duc doar încălțările ei uriașe. Doar supărările ei nărăvoase. Doar cvadrilioanele ei de mătănii. Și veacuri de suferință ascunse sub spuza de cenușă a vieții.  
                                                                           * * *
Toți  scriu romane astăzi. Ion Anton scrie romane, Ion Vicol Scrie romane. Aurelian Silvestru scrie romane. Leo Botnaru scrie romane. Toată lumea scrie romane. Pînă și Nicolae Dabija, iată și el a prins gustul romanelor , este la al doilea roman. Și asta tocmai în epoca internetului, cînd lumea, legată mai mult de imagine, citește cel mai puțin și scrie cel mai scurt , uneori comunică fără cuvinte, doar prin semne . De ce oare? Sigur  că  dintr-o sete de împlinire, care  la o anumită vîrstă poate fi astîmpărată , cu puțin noroc, și dintr-o singură lovitură: un roman. Înseși cuvîntul roman spune ceva. Un mesaj transcedental. O suferință. O mărturisire. Un eșec . O viață pe care o regîndești mereu și o  reașezi  cu speranța că îi  vei găsi un sens pe măsură să răspundă  la toate provocările, chiar și cele ale internetului. Probabil de asta mai dăunăzi seara , după ce am primit imaginile Anei de la celălalt capăt la lumii , din Peru, am adăugat la ele  un scurt comentariu: ”Ce este omul? O spumă? Sau poate un Duh etern ? La asta mă gîndesc  culegînd pașii Anei din praful uneia din cele mai vechi civilizații ale lumii.„ Ca un preludiu la un posibil roman, care ,dacă să fiu sincer, mă cam sperie . Dar pînă la urmă ce este acest blog al meu , întreținut de ani de zile , dacă  nu  respirația tainică, ușor perceptibilă  a unui roman? Ce sînt primele mele nuvele  ”Șarga”, ”Știința vieții„, „Lela” decît începutul acestui roman. Ce  ascunde mai departe peregrinajul meu prin Chiținău, ani de zile, de la o gazdă la alta, cu sacii de cărți după mine, decît lupta pentru acest roman. Dacă  lăsam redacția și mă apucam de roman pierdeam casa. Dacă rămîneam în redacție pierdeam romanul. Planurile Domnului au fost altele. Mai întîi Ana. Apoi o altă casă , alta decît cea  pentru care mi-am   sacrificat romanul și tinerețile și care la un moment dat , după plecarea Anei, a devenit pustie. Un nonsens.Trebuie să vă închipuiți o tindă largă și încăpătoare  în care poți să întorci o căruță. Mai trebuie să  mă vedeți pe mine , viața mea de lup, înghesuit în această tindă  de ani de zile din care  nu există nici o ieșire  decît doar venirile și plecările Anei. Să deslușiți gîndurile mele  legate de   această ieșire. Și abea atunci o să  percepeți subiectul unui roman  la care gîndindu-mă habar nu aveam că este roman. Era doar viața mea întoarsă înapoi, de la un capăt spre altul. O încercare de a mă descurca în ea. Dostoevski spunea că  nu i-a plăcut niciodată să scrie. Marea lui revelație a fost gîndirea romanelor. Doar creditorii îl așezau cu forța la masa de scris. Tinda este marele meu creditor care m-a înghesuit cu toate bagajele vieții într-un colț fără de ieșire. Am rămas doar cu venirile și plecările Anei . Atît.Nici mai mult nici mai puțin. Toate puse pe  un cîntar care nu iastă nimic.Cu ce se vor termina oare? Este o  gaură neagră din care se naște un nou univers. Un roman pe care , cine știe poate nu-l  voi scri niciodată. Dar mă afund în ea cu disperare că cel puțin voi păstra măcar nuvelele mele pe care, asemeni femeilor pe care le-am iubit, nu le-am trădat niciodată