Scrisoare către Maia Sandu
Dragă Maia, În ultimul timp m-am prins că scriu scrisori nu doar Anei, ci și multor tineri din generația ei, unii dintre ei absolut necunoscuți ,care de abia își încep viața în Occident și se confruntă cu mari probleme de adaptare. Simt că asta îi salvează . Pe ei, dar și pe mine. Ce s-a întîmplat? De ce?Problema, după mine ,din punct de vedere psihologic este elementar de simplă. Vremurile de libertate și democrație venite peste noi pe nepregătite, în loc să ne unească și să ne pună la treabă, cum au făcut cu popoarele baltice de exemplu, care în scurt timp au durat niște state civilizate , ne-au dezbinat. Lupta intestină pentru putere și lipsa de cultură a maselor s-au dovedit a fi fatale pentru noi.De această luptă s-a folosit în mod ipocrit vechea nomenclatura comunistă, care iată ,solidară, s-a furișat în buna noastră intenție și guvernează de peste un sfert de sesol, umplîndu-și pungile fără nerușinare. Se spune , că la ora actuală Republica Moldova cunoaște cel mai mare eczod din Europa.Nimeni nu știe, însă, adevărul curat.Știm în schimb că avem sate pustii, aproape șterse de pe fața pămîntului. Știm de asemenea că uneori în aceste sate se întîmplă cîte un bătrîn , neputincios și bolnav , care abandonat așteaptă ca cineva să-i întindă o cană de apă. Este cea mai cumplită așteptare a moldovenilor de după război încoace. Știu ce spun. Am simțiit-o pe pielea mea proprie în ziua cînd poarta de la casă s-a-nchis , ireversibil, și Ana a plecat la studii în Europa, mai întîi la Srasburg, apoi la Milano. Știeam că de acolo nimeni nu se întoarce,ca să-ți deschidă poarta, dar nici s-o opresc nu puteam. Fiecare pe lumea asta cu destinul său.„ De ce îmbrățișezi imposibilul, e păcat?- mi-a zis vișinul într-o zi, văzînd că mă usuc - Toți se întorc. S-au întors, trecînd peste mări ,eroii vechii Elade . Sau întors de asemenea , călătorind prin pustiu, înțelepții iudei. Se vor întoarce numaidecît, cu lecțiea învățată a civilizației, și moldovenii.Pentru o viață adevărată.” Cuvinte memorabile. Doar că mila la noi,cum spune psalmistul, e mai bună decît viața.Așa se face că într-o zi, aparennt fără de nici un motiv, ți-ai făcut bagajele și-n plină carieră ai părăsit biroul Băncii Mondiale din Washington. Nu puteai s-o lași pe mama singură. N-a fost ușor. Corbii nomenclaturii comuniste, de cum te-au văzut în fotoliu de ministru , au și început a se roti hulpavi deasupra ta. Multe mituri au creat ei pe sama ta .Mitul ibovnicei. Mitul falsei reformatoare. Mitul femeii aspidă. Dar nu ele contează .Astăzi contează că elevii care au susținut bacul pe timpul reformelor tale educaționale, sînt studenți la Harvard, ca și tine. Contează de asemenea că Ana, din centrul financiar al Londrei , de la HSBC, și-a creat un model din cariera ta, privește temerar spre Banca Mondială. Și mai ales contează că la un moment dat într-o ședință de guvern, cu miniștrii în plen ,ai zis curajos:„Stimați colegi , noi ce facem? Votăm acoperirea unei fraude bancare uriașe cu mijloace bugetare? Unde-i miliardul? În buzunarul cui?” Afirmația aceasta a șocat nomenclatura și entuziasmat mulțimile.Era pentru prima dată cînd un reprezentant al puterii critica puterea din chiar sînul ei. De fapt, cu acea afirmație a început adevărata ta cariera politică.Dragă Maia, îți spun lucrurile acestea ,întrucît sînt poate cel mai fervent susținător al candidaturii tale la alegerile prezidențiale aici în Dealul Schinoasei.Nu există gospodar pe tot traseul meu de plimbare ,de la bătătura de sub vișinului meu și pînă sus,pe culme, la liceul de arte „Nicolae Sulac”, pe care să nu-i fi convins, măcar odată, de necesitatea alegerii Maei Sandu la cîrma țării. „Măi oameni buni ,- le ziceam, - noi avem nevoe de un președinte tînăr, onest, curajos,instruit!” ”Da, sigur!” - încuviința fiecare. .A doua zi însă iarăți se îndoia„ Ce poate face o copchilă?” Și așa luni de zile. ”Copii în Occident, Romînia, la școli aveți? ”- nu mă lăsam. „Avem!” „Credeți în ei?” „Credem!” - susțneau ei în cor.„Atunci? ” ”Ei, asta e altă poveste!” Povestea lor adevărată este însă că ei nu cred în nimic.Nici măcar în copiii lor. Dostoievschi spune undeva că în lume există doar trei forțe în măsură să subjuge , în numele propriei lor fericiri, conștiința oamenilor.Miracolul, taina și autoritatera. Nomenclatura comunistă și descendeții ei din Republica Moldova au explorat magistral aceste forțe, mai performant decît premergătorii lor din fosta URSS. Mai întîi le-au umplut mințile cu povestea de succes a Europei și „lîna de aur” care-i așteaptă acolo , provocîndu-i la un exod nemaipomenit.Apoi , în mare taină , prin persoane interpuse, ofșoruri , firme fantomă i-au furat pînă la ultima ață .Astfel că într-o bună dimineață s-au trezit niște robi perfecți la marginea Europei.Cîte o pensie mizeră și cîte un apartament în niște blocuri de beton jerpelite, mîncate de igrasie , cu pisici sălbăticite și cîini vagabonzi pe la scări, atît le-a rămas din agoniseala de-o viață. Nimic altceva. Banca vopsită în tricolor din curtea liceului , unde dezghioacă semințe și macină visele neîmplinite este unica lor mîngîiere . Stăteam în preziua alegerilor finale pe acestă bancă, ascultam un fragment muzical necunoscut, care se revărsa tumultos din ferestrele deschise ale liceului, și-mi ziceam necăjit: „ Despre ce-am uitat să le mai vorbesc? Poate doar de Moțart! ” Vera, stăpîna locului, sau muta cum i se mai zice aici în Dealul Schinoasei , dovedise să facă pe mînecate lună curtea liceului.Acum, măturătoarea strîngea ultima grămadă de frunze și o presa într-un sac mare de celofan. Bolise probabil și-n curte se adunase gunoie pentru o duzină de asemenea saci. Peste ceva timp , urma să-i aburce pe umeri și să-i care unul cîte unul la tomberon.Dar înaite de asta s-a îndreptat din spate și ,văzîndu-mă ,a fluturat bucuroasă cu mătura. Putea în sfîrșit să facă o mică pauză. Să schimbe cîteva semne cu mine. Așa face cu fiecare trecător prin curtea liceului. Cu fiecare schinoșean care întră și ese pe scurtătură din Dealul Schinoasei.Cu cei care pleacă în Italia. Cu cei care es doar pentru o zi de muncă în oraș. Cu cei care es diminețile cu pungile de gunoi și în loc să mai facă un pas , pînă la tomberoane, i le las hoțește ,pe sub arbuștii de măcieș, și se întorc voioși înapoi la bolgarcă, ca să sape tuneluri, să ridice garduri.Îi salută pe toți ca un acar. „Doamne , -mi-am zis, - cum am putut să uit de Vera?” Era ultimul om din Schinoasa pe care-l mai puteam convinge ca să te voteze. Nu știeam nici măcar dacă are pașaport. Nici dacă era pe listele electorale. Nici cînd a apărut în acest necăjit cartier. Nici cine i-a pus mătura în mînă și i-a dat un pat la subsol.De parcă ar fi existat aici din toate timpurile.Necăjită și chinuită.În așteptare să fie miluită. Să cerc sau să nu cerc? Mă uitam la mătura ei și de odată am simțit că era unicul semn de iubire care mi se arata de cînd am venit aici în Schinoasa. „Vera , tu cu cine votezi?„ - am zis într-o doară, ca și cum aș fi încercat să conving încă odată întreaga Schinoasă, cu riscul de a pierde definitiv. Așa cum stătea cu mătura sus, dintr-o smucitură a ridicat-o și mai sus, ca o amenințare zeilor,s-a îndreptat din umeri ,și-a strigat clar, răspicat:”Maiiiaaa!„ Strigătul acela al ei n-am să-l uit niciodată.A bubuit ca un tunet, în urechile mele,după care împletindu-se, în adînc, cu toate fricile pe care le-am trăit vreodată, ca un vîrtej, a țîșnit afară și-a spart cerurile. Fuioare de frunze s-au desprins de pe copaci și, legănîndu-se încet , sau revărsat peste întreaga Schinoasă. „Gata, - și-au zis schinoșenii înfiorați , pășind peste ele ca peste niște prejudecăți - mîine votăm Maia! ” Așa și l-am pus pe internet. Mii și mii de likeuri a adunat. A doua zi însă tot Dodon au votat. Și nu m-au mirat. Așa sînt ei de cînd îi știu.Asta e conștiința lor mutilată de nedreptățile istoriei. Una spun și alta fac. Este în firea ta, în conținutul tău, însă o forță, întegratoare, deasupra tuturor autorităților și minunilor, un material de multe carate, o realitate care m-a făcut să-i iubesc și mai tare.La fel ca și pe tine. Ca și pe Ana.La fel ca și pe întraga voastră pleiadă de tineri cu strălucite studii în Occident.Un minereu pe care l-am întîlnit doar la poiticienii europeni de mare calibru, poate la Havel , Merkel și încă la alți cîțiva de statura lor. Este adevăr și este simplețe. Este dîrzenie și este cumințenie de acasă. Un ceva în care, dacă-ți iubești cu adevărat poporul, dacă trăiești umilințele lui ca pe umilința ta proprie , nu ai cum să nu descoperi un ideal de libertate și frumusețe refulat de secole în adîncurile subconștiente ale memoriei lui colective .Ca o ultimă șansă de fericire, adevăr și dreptate. Întrega ta viață de pînă acum , școala de acasă, studiile și munca în strinătate, accederea în guvern,demisia, alegerile prezidențiale confirmă reabilitarea lui .Așa se explică că la un moment dat în alegerile prezidențiale ai devenit pasul acestui popor. Urechea lui. Întruparea lui. Mila lui. Nimeni nu ne-a adunat mai mulți la grămadă ca tine în ultimii ani.Alegerile prezidențiale au fost un triumf al nostru asupra dezbinului și neputințelor noastre. O biruință a sinelui. Iată însă că după ultimile tale declarații referitor la unire, după crearea blocului preelectoral cu Platforma DA, după denunțul depus la procuratură, după ultimile dezbateri televizate cu repezentanții puteri, acest ceva s-a clătinat. Cîrduri răzlețe de corbi s-au ivit pe neașteptate la orizontul toamnei și ți-au aținut pasul, oriunde nu te-ai fi îndreptat și orice n-ai fi spus.Și tot vin și vin,cu fiecare pas, de la gunoiștea de la Țînțăreni, de la aeroport, de la firmele fantomă , de la Orhei, de la politicienii ratați de peste Prut, de pretudindeni unde mai zace cîte o rămășiță de hoit nomenclaturist. Plopii din Dealul Schinoasei aproape că se rup sub greutatea lor.Cerul e plumburiu. Ce i-o fi stîrnit în această toamnă de se adun atît de agitați și agresivi în Dealul Schinoasei? Renumitii nucari din vale? Roadă ca anul acesta nu s-a mai aflat. Copiii tot strîng și strîng la nuci dintre frunze? Tomberoanele pline vîrf cu gunoaie? Nu cred. ”Aia ! ...Aia!” - îi sperie Vera cu mătura. Ascult aceste strigăte și dintr-o dată realizez că prada e alta . Prada lor este de fapt biruința ta. Care iată plutește în aer. Au simțit-o demult , încă pe cînd nomenclatura te-a primit, corp străin, în organizmul ei. Au trăit-o devastator , ca pe-o înfrîngere, la alegerile prezidențiale,ascunzînd-o de noi, și-au așteptat tăcuți ca să ți se clatinele pasul. Măcar odată. Și acum s-au năpustit asupra ta.Feroce . S-o devoreze. Ca la un mare festin.Ce să-ți spun? Ridică, dacă te-au tulburat cumva acești corbi răpitori, de pe internet povestea Verei , măturărătoarea la liceului teoretic de arte „Nicolae sulac”. Sau, mai bine ți-o spun. .Există acolo, , un postulat revelat în mod neașteptat , de un om simplu, de o măturătore, dar valabil și pe măsura distinșilor intelectuali. El spune așa : marile , sfintele biruințe , ca și marile iubiri, se tac. Ori se strigă! Doar o singură dată.Urmînd ca mai departe să fie doar apărate. Ține cu dinți biruința. Și pășește curajos înainte, contează pe iubirea noastră , pe Ana , pe întrega pleiadă a generației tale care iată vine din urmă, pas cu pas, pe un drum curățat de Vera. Spre civilizație și carte.
