. . .
Daca există un lucru temeinic în republica Moldova asta e șoseaua Balcani. E singurul lucru care a rezistat la cutremurele și dezastrele democrației, la privatizările sălbatice și furturile bancare, la migrația masivă și obrazul gros al clasei politice. Așa cum a fost făcută de ruși cu ani în urmă așa și stă neclintită, ca un drum al romanilor prin pustie.S-a gîndit vreodată arhitectul ei că în loc de tancuri , menite să între în Europa la orice ceas, într-o zi un țăran moldovean își va priponi pe marginea ei calul, așa ca într-o bătaie de joc? Nu cred. Sau eu că mă voi întîlni cu acest cal întîmplător, printre dealurile arhetipale ale unei Moldove cu sate pustii, în drum spre Țigănești, după o ploaie duminicală care a inveselit firea? Toată copilăria mea a trecut printre cai.Am văzut cai la muncile cîmpului. Cai în competiție. Cai la păscut. Cai înhămați.Cai înșăoați. Am citit despre cal. Am aflat că unul din ei a devenit consul.Am scris despre cal. M-am convins că este una din cele mai frumoase și devotate ființe din lume,întemeietoare, alaturi de om ,de civilizație.Nu mi-am imaginat însă niciodată că un cal poate fi priponit pe marginea unei șosele de beton, cu lanțul la gît, ca un cîine. Ce poate face ” homo sapiens” , cum spune Harari în scurta sa istorie a omenirii, față cu un asemenea tablou postmodern ? Coboară din jip, se scotocește fîstîcit prin buzunare, pipăie ultimele firimituri care i-au mai rămas din copilăriea lui milenară și i le întinde vinovat. Așa am făcut și eu. Și de atunci, în nopțile mele de nesomn, îl tot văd în fața ochilor.Ca pe una din cele mai înalte trădări ale omului cu jip.Care uneori e mai periculos chiar decît tancurile rusești.
. . .
SÎnt zile minunate aici În Dealul Schinoasei.Se coc cireșele sus pe vÎrfuri. Se rumenește vișinul.Cîntă cucul în Valea Grecului.Nu e nici cald nici frig, tocmai bine pentru plimbare.Îmi iau toiagul și pornesc pe traseul meu obișnuit, în deal, spre liceul ”N. Sulac„.Scurtă vreme și în față îmi apare vecina care, pe lîngă poartă, trebăluiește la tufele de trandafir.„Ehe, - se bucură ea, - nu v-am văzut demult!„ „Așa este , - îi răspund, - iarna nu prea es!„ „Da eu credeam că v-ați mutat în Valea Grecului!„ ”Nu, de cînd a plecat Ana nu pășesc pe acolo! E multă singurătate pe cărările ei! ”„Da , dar nici aici, în Schinoasa, nu e mare lucru - zice ea, - doar garduri și dulăi.” Tace o vreme , cîntărind un fir de trandafir traumat în palme, și pe urmă mă întreabă:„Pe cine votăm?„ ”Nu știu, - zic - pe cineva fără garduri și fără dulăi!„ „Și cu inimă mare!„- răde ea, zvîrlind trandafirul. Iar eu mă îndrept sus, pe culme, poate o întîlnesc pe Vera, care cu mătura și instinctul ei nu dă greș niciodată.
. . .
Aseară liberalii au părăsit rușinos cireșarii mei, cedînd locul unor matahale sperietoare moarte. Odată cu asta șansa istorică de a preface lumea într-un cireș înflorit din care să împart mai apoi cîte un pumn de poame dulci la toți copiii lumii a luat sfîrșit. De azi îmi voi căuta sensul de unul singur.În întunericul orb din interiorul meu. Urcînd și coborînd de mii de ori scara cu șaptesprezece trepte de la bucătărie spre bibliotecă. Numărînd milioane de pași pe traseu, spre liceul "N. Sulac" Ascultînd ,constant, cu cutremur și frică , vuietul subteran al vișinului. Și intimplător Moțart. Pentru că am fost trădați cu o trădare cît toată istoria noastră care a fost și urmează să fie. De către omul gregar al cetății. Care a încălecat barbar pe visul poeților și al mulțimilor.
