cînd ne-am adus aminte de Sion.
Psalmii 136,1
Dragă Ana! Astăzi este ziua mea. Iar mîine este ziua ta.Două zile de naştere aşezate de Domnul una lîngă alta parcă anume pentru a fi sărbătorite împreună ani de-a rîndul împreună, cu toată rubedenia,cu potop de lume și potop de crizanteme în Dealul Schinoasei.Astăzi aici este pustiu, doar umbra mea rătăcește prin casă,numărîndu-mi zilele, și doar vișinul freamătă la geam, scuturîndu-și frunzele.Ca niște singurătăți zilele mele.Și ca niște picături de ceară frunzelle vișinului.
Lumea astăzi ,spre nefericirea mea și a ta,și poate a milioane de alți pămînteni, cu excepția vișinului, este extrem de grăbită. Lumea nu are timp, nu cutează să-și privească în față deloc ,măcar o clipă.Mereu aleargă către altcineva și altceva.Într-un galop nebun.Mereu se-ntîlnește și mereu se desparte. Pe cît de nemărginită și cu ochii la cer era lumea eri, pe atît de neîncăpătoare și cu ochii în pămînt a devenit astăzi.Privesc uneori la televizor şi mă cutremur.Programele matinale încep pe mînecate cu accidente și se termină seara tîrziu, după miez de noapte, tot cu accidente , blocurile de ştiri încep cu accidente şi cu accidente se încheie, cad avioane supersonice, deraiază trenuri de mare viteză,se ciocnesc automobile, mor oamenii ca într-un adevărat măcel. Continentele în acest început de mileniu, au devenit un uriaş cîmp de întîlniri şi despărţiri, iar omul un ghem de frică şi nelinişte. Să fie oare catastrofa subliminal, după cum tot afirmă în previziunile și scriirele lor de ultimă oră postmoderniștii, un scop înconştient al omenirii?
N-am crezut niciodată în aceste profeții.Prima ta plecare însă la Strasburg,la studii, în orașul cela medieval din centrul Europei a risipit tot optimismul meu.Ţii minte cum te-ai zmuls din brațele mele,ca dintr-o colivie,ai suit în maşină și-ai plecat necugetat de fericită? a pocnit poarta cu dinţii ei de oţel,reci, nemiloşi, a scrîşnit "Mercedesul" din balamale, a sunat lung , suicidar, undeva aproape, undeva departe o sirenă, care s-a contopit cu clacsonul automobilului, şi mi s-a părut că gata, se clatină casa, se sfîrşeşte lumea."Ana, fiți atenți!" - am suspinat și strigatul meu s-a stins, înăbuşit, înainte de a fi sunat pe buze. Simţea inima mea că ceva trebuie să se întîmple, chiar dintru început, chiar de la primul tău drum!Şi n-a greşit. În Ungaria mi se pare, într-un orăşel de provincie, pe traseu,cineva din voi, tu , sau mama, sau şoferul, nu mai ştiu, tocmai cînd contemplaţi nesfîrşitele frumuseţi ale cîmpiei Panonia,castelele ei medievale și verdele crud al verii, a simţit că se-năbuşă.Ardea motorul. Cine ştie de la ce s-a aprins, de la suprasolicitare,de la viteza mare, de peste o sută de chilometri pe oră, în care l-ați pus chiar din start, de acasă,grăbindu-vă spre destinație, sau de la careva defect de fabrică, căci motorul era nou nouț, sau de la prostia şoferului, care din negligență și necunoaștere l-a alimentat cu benzină în loc de motorină,așa cel puțin arăta cecul de plată,pierdut enigmatic mai tîrziu, sau pur și simplu de la aventura voastră, de la aventura lumii în general, care astăzi e toată pornită pe sărbătoare și spectacol, norocul vostru este ,însă, că aţi descoperit incidentul la timp.N-am să uit niciodată cum ați sunat și strigat în telefon, de parcă aș fi fost alături, într-un sătuţ din Ungaria, sau dimpotrivă voi eraţi undeva pe o hudicioară din Schinoasa și puteam să vă ajut cu ceva:„Ardem!” Asta e, ardem, am pierdut cu toţii instinctul de conservare şi salvare în lumea aceasta atoatecivilizatoare.Şi nu ne putem din păcate ajuta unul pe altul cu nimic.Sau nu ne auzim.Sau sîntem prea departe unii de alții.Sau vrem binele dar ceva ne împinge să facem mereu răul.Răul este între noi și înaintea noastră. N-ai să uiți probabil nici tu cum ai coborît din mașina avariată, încinsă de fum și de flăcări,doar cu telefonul și cîteva haine în mînă,cum ai trecut cu frică pe carasobil și cum,ajunsă în afara pericolului, ai început să-ți pipăi înfrigurată gentuța.„ Actele! Nu cumva le-am uitat în mașină?” - ți-ai zis.Erau la loc, în gentuța ta elegantă de piele, achiziționată special pentru acte, cu mult înainte de plecare, şi poate că văzîndu-te cu ea în faţa oglinzii, atunci demult, cum scoţi şi aşezi la loc actele, mai mult într-un joc, pentru prima dată am priceput că am fată mare,că într-o bună zi vei pleca,iar în altă zi, mai tîrziu, voi rămîne și eu , ca și tatăl meu,singur și neputincios, și m-am întrebat: oare ce voi face? Am alungat însă, ca și acum, acest gînd urîcios. Ai scos deci deci actele din gentuţă,acolo pe carosabil, și te-ai uitat la ele ca la o mare minune.Apoi le-ai pus la loc.Apoi iarăși le-ai scos.De parcă ai fi continuat, încîntată, jocul cela de-acasă. De zeci de ori le-ai tot scos și le-ai tot pus la loc, încercînd să te convingi că totul e-n regulă,că da ,ai cîștigat concursul de admitere, dintre sute de alţi concurenți, că a doua zi dimineața,exact la ora fixată, te vei prezenta în Strasburg, la Universitate, pentru a fi înscrisă la facultate, că ești aproape gata studentă. Pînă cînd , printre acte, ai scos şi cutiuţa de machiaj, cu tot cu oglindă, care a lunecat şi s-a spart. Mii de ţăndări strălucitoare au împînzit asfaltul Ungariei. lunecat şi s-a s Cum însă dacă mașina, această putere a lumii, stă moartă alături, ca un monstru? Dacă șoferul stă și el alături de ea,neputincios, cu cîrpa în mînă, mort și el de frică. Dacă ungurii pe care îi chemați să vă ajute alături Acesta a fost primul tău gînd care te-a fulgerat pe carosabil.Nu cumva le Aşa s-au altfel ,însă, el te-a pus faţă în faţă cu viaţaAsta era însă abea începutul. Peste cîteva zile, întoarsă de la Strasburg, mama a plecat iarăşi în drum, de data aceasta în interes de serviciu, spre China.După care nu mult şi , fără să mă fi anunţat prevenziv, tot încolo s-a deplasat şi Veronica. Nu s-a închis bine uşa după Veronica şi inima mea a săltat puternic, ca o corabie în furtună. Drumuri, drumuri,numai drumuri în viața mea, în casa mea,în Schinoasa, în lume și atît de încîlcite, ca o plasă subțire de păianjen, încît uneori nu se vede nimic dinspre ele, nici o șansă. Abea atunci cercul s-a închis definitiv în jurul meu.Abea atunci am înţeles şi simţit cu adevăratelea singurătatea şi frica de moarte, care pînă odinioară nu erau decît un gest teatral, o închipuire şi un moft. Un pas mă temeam să fac. De cine să mă sprigin? O vorbă nu mă încumetam să zic. Cine să mă audă? Maica lui Dumnezeu, am murmurat eu înăbuşit, nu mă lăsa! Asta însă încă nu era totul.Afară mă mai aştepta o fiinţă, la fel de neputincioasă şi singură ca şi mine, Rem, cîinele copilăriei tale,paza credincioasă a casei, prietenul nostru comun, care nu mîncase de cîteva zile şi care aştepta măcar un călcîi de pîine, măcar o ţîrică de plimbare şi libertate, atît cît se cuvine unui cîine în lumea asta egoistă și rapace. Cînd ai şti cu cîtă umilinţă şi devotament m-a întîmpinat cînd m-am apropiat de ţarcul său, cum s-a ghemuit la pămînt, contopindu-se cu ţărîna cînd am întrat la el, şi cum s-a uitat la mine, cu ce ochi, cînd l-am mîngîiat şi hrănit, dacă ai fi văzut toate acestea, în clipa aceea, şi dacă ţi s-ar fi întîmplat apoi să trăieşti vreo neputinţă, aşa cum am trăit eu atunci şi cum trăiesc eu adesea în ultimul timp, sînt sigur că nu te-ai i fi încrezut nicicînd în ajutorul omenesc.Şi nici pe viaţă n-ai fi pus mare preţ. Sus, însă, pe un cer de smarald, într-un ocean de lumină,al astrelor, strălucea soarele, jos, alături, în alt ocean de lumină, al vieţii şi ierbii, se cutremurau de vînt, cu miriade de frunze, copacii. Viaţa mergea înainte, zbura spre veşnicii.Şi cît îţi trebuie uneori, cu toată vremelnicia ta pe pămînt, ca să se te agăţi iarăşi de această viaţă. Uneori doar un strigăt, un suspin,din adînc. La cer. Sau ciuva de alături.Poate chiar unui cîine, care să-ţi răspundă şi să-ţi dea sentimentul că nu eşti singur pe lume, că mai trebuieşti cuiva. Aşa că m-am uitatat la el, am oftat adînc din rărunchi ţi-am strigat scurt:"Rem!" El s-a culcat la picioarele mele, eu m-am aplecat, l-am apucat de cap, auzindu-l cum suflă aproape, ca pe o fiinţă dragă, i-am pus zgarda, am legat cureaua şi, ţinîndu-mă cu mîna strîns de ea, încet, încet, cu păşi mărunţi, tremurători, purtaţi de pieptul lui muşchios şi puternic înainte,am pornit sprfe Valea Grecului.O grădină a raiului, lăsată în paragină şi veşnic disputată de mai marii vremurilor, această vale. Primul a poposit aici după „perestroică”, în anii noştri tulburi de speranţă şi avînt, Andrei Sangheli.Erau vremuri grele, timpuri de război şi pace, cu împuşcături şi salve de şampanie, în care independenţa se pierdea şi se recîştiga în fiecare oră.Demnitarii munceau, mîncau şi dormeau în birouri. Zile şi nopţi în şir. Mai cu seamă premierul Andrei Sangheli care care stătea în masivul său cabinet , încărcat de telefoane şi de lume, de la Casa Guvernului.Rar de tot îşi părăsea el locul de muncă. Poate doar în otrele de cumplită oboseală şi de incertitudine a deciziilor. Scurte Venea, cobora devale la „brigadă”, lăsa maşina sub stejar, la prietenul său, un schinoşean tăcut şi ursuz, dar extrem de devotat, ultimul stăpîn al acestei văi, şi urca cu pas scurt, liniştit, pe un traseu ştiut doar de el,cucerind una după alta ,vestitele, celebrele terase budiuliste.Cămaşa lui albă licărea de departe ca un steag de pace pe ele. Am urmărit-o nu odată de la balcon cum flutură în zare. Ce gîndea în acele plimbări vestitul demnitar? O renaştere a acestui altar al neamului pîngărit de predecesorul său, veterinarul Ivan Bodiul? Un proiect al său personal? Sau pur şi simplu asculta cum sună iarbă unduindu-se cosmic sub mişcările vîntului, se minuna de faptele marilor boieri de odinioară,întemeietori de țară, care cine știe le vom mai putea repeta vreodată? Este greu de zis. Dar un lucru e clar,după plecarea lui Andrei Sangheli din aceste locuri și de la putere,renumitul Institut al viilor și livezilor, înglodat în datorii și furat pînă la ultima lețcaie s-a prăbușit,într-o singură noapte, împărțindu-se într-o puzderie de alte gospodării.Și Valea Grecului a început să moară. timp aici a fost locul de popas şi plimbare al lui Şi poate că e bine că nu o pot împărţi. Ziua întreagă am rătăcit apoi împreună cu Rem printre livezile de cireş şi migdal.Doar seara m-am întors acasă. A doua zi am luat-o de la capăt. Se coceau măceşii pe terase, musteau murele , ascunse printre tufele de busuioacă, miroseau tămîios strugurii, pocneau nucile, căzînd la pămînt şi se zbătea inima mea, gata să sară şi ea din piept, ca o nucă, dar nu renunţam.Urcam şi coboram terasele în fiecare zi, coboram şi urcam pînă cînd într-o zi , spriginit de Rem,am ajuns sus de tot, sub măslini, locul popasurilor noastre, acolo de unde te-am învăţat să visezi şi de unde lumea şi casa se vedeau ca-n palmă,şi pentru prima dată am simţit că mi se taie răsuflarea: ce frumuseţe sălbatecă!Încă o clipă şi aş căzut la pămînt. Doborît de frumuseţe şi nu salvat, cum ar zice Dostoievski.De acolo,însă, din inima frumuseţii acelea, de pe o cărăruşă uitată sau poate din Strasburg, s-a zbătut de odată şi s-a ridicat tot atunci pînă la mine, odată cu zbuciumul nervos al lui Rem, un apel de telefon:"Tata!" Nu ştiu dacă te-am auzit mai disperată vreodată.Şi nu ştiu cui am strigat şi eu,în telefon, ţie sau mie:"Ţine-te!" Dar nici asta nu era totul.Nici schimbul de facultate pe care l-ai făcut în continuare. Au urmat scurtele, fulgerătoarele tale vacanţe din primele luni de studii, care începeau şi sfîrşeau prin venirile şi plecările tale de-acasă.Mai exact, întîlnirile şi despărţirile noastre din început.Ele au împlut paharul amărăciunii. Nu ştiu dacă am trăit ceva mai sresant şi deprimant în viaţa mea. Şi cred că nici tu.Un sentiment sau eveniment care răsărea chiar din tinda casei mele, o trăire personală şi scumpă, intimă, predestinată doar mie, care părea că mă împlineşte şi care la un moment mă depăşea,trecea de mine, risipindu-se în miriade de catastrofe şi făcîndu-mă.Unde era catastrofa? Departe în lume sau sub picioarele mele? Nu dovedeai să întri în tinda casei şi începeai să te pregăteşti de plecare.Plecai la Strasburş şi gîndul tău alerga înapoi în Dealul Schinoasei. Necontenit. Psalmistul spune despre acest fenomen simplu: omul ca iarba, un vînt Cine ştie poate că s-ar fi prăvălit, poate că praful s-ar fi ales din ea,pustiul şi şi disperarea, dacă peste o săptămînă nu te-ai fi întors.După care iarăşi ai plecat la Strasburg.Şi iarăşi te-ai întors.Şi iarăşi ai plecat.Pînă cînd într-o zi întîlnirile şi despărţirile noastre din tinda casei în loc să o şteargă de pe faţa pămîntului, cu tot cu loc şi cu nume, au făcut-o şi mai plină, au ridicat-o şi mai sus, cu geamurile pline de soare, în văzul Schinoasei,la marginea lumii şi a speranţei.Miazmă dulce de trandafiri şi lacrimă sfîntă întîlnirile şi despărţirile din tinda casei acestea.Scopul vieţii mele din toate timpurile. Piscul ei..Loc de rugăciune şi de taină tinda în care se întîmplă acest pisc.Stau cîteodată iernile, cu geruri cumplite de-ţi îngheaţă suflarea ,sau verile, cu călduri de te topeşti, la masa de scris , fără de nici un cuvînt , într-o casă pustie ,şi mă întreb :care e sensul? Pînă cînd, îmi zic?Şi iată că deodată de undeva de sub întinsurile înţepenite ale zăpezilor sau de sub deşerturile moarte ale căldurilor răzbate un clinchet slab, abea auzit de clopoţel:"Dzin!". Parcă este şi parcă nu este. "Dzin !"- mai răsună odată, aproape de tot. Şi încă odată, din chiar pragul casei.Este, e el, clinchetul inconfundabil al soneriei, ecoul vocii tale, unul dintre milioane, care iată odată pornit de departe spre casă, odată răsărit din muţenia aşteptărilor, dintr-o cască de telefon sau dintr-o fereastră distantă de internet, într-o clipită răzbate meteoric prin vămi şi prin aeroporturi, trece pragul, se srecoară printre uşi, mă ridică pe sus de pe scaun, mă zboară ca pe o pană pe scară , ne pune faţă în faţă, tată şi fiică, fiică şi tată, şi ne aruncă brusc în tindă, în braţele îmbrăţişărilor tale , în braţele îmbrăţişărilor mele, într-un vîrtej neoprit, de suspine şi plînset, care nu mai pricepi, e bucurie sau mahnă, e întîlnire sau despărţire. În ultimul timp m-am gîndit des la aceste momente, la această podoabă a mea.Există în ele o taină care preface bucuria în mahnă şi mahna în bucurie, o putetre care mă smulge din mizeriile şi contradicţiile veţii, mă eliberează de toate poverile, şi mă urcă sus de tot peste ele , ca o pasîăre, prefăcîndu-mă pe mine însămi în viaţă. Fiodor Dostoievski, marele cunoscător al tainelor omeneşti, într-o scrisoare către fratele său Mihail, cu eşafodul în faţă, îi scrie simplu de tot despre acest moment :"Ăto otrada!Ne unîti i ne pasti- vot v ciom jizni." Şi dacă e aşa pe ce se ţine totuşi viaţa mea în lumea asta întoarsă pe dos, unde lumea mai mult pleacă decît vine şi unde vîntul şuieră a pustiu.Un timp am crezut că pe dorul tău de copilărie, pe Rem. Pentru asta te întorci acasă, să-l auzi şi să-l vezi pe Rem.Ţii minte cum a apărut pe lume , neputincios şi mic,în deplină noapte, cu ochii închişi, lăbuţele moi şi o mulţime de fraţi mai puternici, care l-au tot înghesuit de la pîntecele unei căţele blînde şi bune pînă cînd într-o zi a rămas singur, nenorocit şi prăpădit.Nimeni n-a vroit să-l ia. L-am luat noi.L-am lăsat să ne fie cîine de pază. Şi zeu ocrotitor al casei acestea.Aduţi aminte de plimbările pe care le-am făcut împreună cu el, alături de casă , în în Valea Grecului. El şîşnea înainte, fugea,se bucura, amirosea fiecare iarbă, simţea că viaţa e scurtă. Iar noi alergam din urmă. Nici n-am observat, cînd a crescut, un rotfeler de toată mîndreţea, un paznic de mare preţ.Nici n-am simţit cînd te-ai ridicat şi tu, o fată ca din poveste. Nimeni nu se apropia de el, nimeni nu-l hrănea, doar noi doi.Te aştepta şi simţea cînd vii de la şcoală încă de pe drum, din Dealul Televiziunii. Cîini , spre ruşinea noastră, ştiu uneori a preţui devotamentul mult mai adînc şi mult mai bine decît specia umană.Într-o zi însă , grăbit, pentru că lucram la televiziune,te-am întrebat: "Ana, l-ai hrănit pe Rem?" "Da, tată!"- mi-ai răspuns impasibil.Cratiţa cu mîncare ,pe care o pregătisem, însă stătea plină plinuţă, neatinsă pe plită.Era pentru prima dată cînd mă minţeai.O lacrimă tristă s-a cotilit pe obrazul tău.Şi alta fierbinte în inima mea.Gata, copilăria ta plecase."Tata,- m-ai rugat atunci, -m-ai dă-mi o şansă!" Ţi-am dat-o şi asta pentru că era şi şansa mea.Au trecut atîţea ani de atunci, atîtea întîlniri şi despărţiri în tinda casei şi iată astăzi mă întreb ce şansă ar putea să-ţi dee ţie sau mie Rem dacă el nu te mai recunioaşte ?Dacă tu nu-i poţi arunca măcar nişte firimituri de pîine, printre gratii, ţi-i frică? Sau poate că şansa ta sînt totuşi vacanţele, vii acasă, te scuturi de fricile lumii acestea globalizate, te bucuri, te încarci de impresii, şi te întorci înapoi la marea luptă a finanţelor, acolo unde o franţuzoaică după examen, într-o aulă la Sradburg, ţi-a zis:"Ana, eşti de nedepăşit!".Deşi am impresia că nici vacanţele în ultimul timp nu-ţi sînt de mare folos.În primul rînd, pentru că le cheltui pe fleacuri, mereu te tot duci undeva prin oraş şi mereu te întorci, de pargă ai căuta ceva de negăsit, astfel încît abea dacă reuşim să ne spunem ceva mai de preţ. Apoi, pentru că sînt scurte , tot mai mici şi mai mici, vara aceasta ţi-a ajuns bunăoară cît să dai o fugă la mare, în Turcia, împreună cu mama şi cu Veronica, fără mine.M-a durut un pic, dar mi-a trecut , pentru că ştieam că alta e şansa ta şi şansa mea. Care alta, mă întreb? Cea a unui loc de muncă în Occident? Posibil. Este visul de aur al moldovenilor care şi-au închis casele, au lăsat bătrînii şi-au plecat într-un drum al Babilonului, al lacrimii şi pătimirii. Cîţi din ei , peregrini pe cărările lumii, n-au visat să-şi găsească o muncă prestigioasă la Londra, la Paris, la Milano sau în altă capitală din Europa, să se căsătorească acolo , să se stabilească şi să se afirme, iar în fapt au spalat latrine şi au îngrigit de alţi bătrîni decît ai lor? Unii însă au avut noroc. De ce n-ai avea adică şi tu o ţîră de noroc? Sau pur şi simplu de ce , cu masterul făcut strălucit, nu te-ai întoarce acasă unde ai de toate şi ai putea munci şi-mi da cîte o cană de apă dacă devin neputincios, Taina din păcate însă nu e nici noroc şi nici interes egoist.Păstrez în arhivele mele încă din tinereţe cîteva scrisori ale lui Constantin Noica extrase de prin revistele vremii. Sînt nişte răvaşe şi gînduri către fiinţele apropiate ale unei personalităţi , care a făcut nişte lucruri fundamentale în cultura romînească şi poate chiar în cea universală.Este filiozoful pe care odată demult l-am luat drept model în viaţa mea. Din vreme în vreme revin la ele şi , curios lucru, de fiecare dată descoper cîte ceva nou .Iată bunăoară ce-i scria Constantin Noica ,acum cîteva decenii, fiului său la Londra care hotărîse să se călugărescă:"Citesc cîteodată Mineurile Bisericii Ortodoxe, care-mi plac pentru limba lor romînească fără pereche, şi găsesc în Mineul pe septembrie, la ziua lui Simion Stîlpnicul, rîndurile acestea uluitoare:"Cuvioase părinte, de ar avea graiu stîlpul, n-ar înceta a vesti durerile, ostenelile şi suspinurile tale; însă acela nu el te ţinea pe tine, ci mai ales umezindu-l tu, fericite, cu lacrimele tale, ca un pom îl ţineai". Ce minune de gînd, ce vorbă şi ce faptă dincolo de orice judecată citează strălucitul filozof!Aici e miezul de foc. Şi duhul. Şi taina.În gîndurile inepuizabile, sentimentele şi faptele dincolo de orice judecată ale cîte unui sfînt sau ale cîte unui geniu creator care au ştiut întîmpina calm urîţeniile şi vremelniciile sorţii, ţine stîlpul vieţii neclintit în picioare şi mişca viaţa, neabătut înainte, prefăcînd-o într-un pom veşnic roditor. Şi noi ce-am făcut cu aceste fapte dincolo de orice judecată? Cu aceste gînduri care pe timpuri ne-au cutremurat sau salvatt? Cu scrisorile lui Dostoievski şi Noica, ale lui Velerimovici şi Vulcănescu? Le-am împachetat frumuşel şi le-am ânchis în sertare Sau le-am sigilat în volume şi le-am uitat prin biblioteci.Mai mult am uitat chiar şi noi să scriem scrisori. Cine ştie poate că de asta şi viaţa nu prea rodeşte şi civilizaţia nu prea merge.Poate de asta uneori pare că stadioanele sînt parlamente şi parlamenteşle stadioane, războaiele au faţa de pace şi pacea are faţă de război.Omul iată comunică mai mult ca niciodată în secolul acesta al internetului, prin scaipuri, telefoane, emailuri şi tot singur rămîne, tot mai singur şi mai singur, chiar şi-n familie. Totul e precar în lumea asta, care parcă este şi parcă nu este.Primul stîlp al casei acestea din Dealul Schinoasei, de sub tinda ei, de sub întîlnirile şi despărţirile noastre de astăzi, l-am bătut într-o toamnă tîrzie. Se desfrunzeau copacii şi eram fericit. Toată viaţa am fost un peregrin, am tot călătorit cu bulendrele dintr-un colţ al Chişinăului în altul, m-am adăpostit prin gazde, prin cămine, cu speranţa că poate-mi găsesc un loc în el. Aşa şi nu m-a primit. Iată , mi-am zis, măcar marginile lui mă primesc, măcar Dealul Schinoasei mi-a făcut un loc, unde pot în sfîrşit să sădesc o livadă şi să-mi cresc copiii.Scurtă mi-a fost bucuria, însă, a doua zi stîlpul era la pămînt.L-am ridicat în picioare şi peste o zi l-am găsit iarăşi la pămînt.Pe scurt , l-am tot bătut şi mi l-au tot dezbătut pînă cînd într-o zi am priceput, doar cu voinţa şi doar cu drepturile, nu fac nimic: eu sînt venetic pe aceste pămînturi, un orăşan venit de la ţară. Iar un venetic în lumea schinoşenilor, ca de altfel şi-n lumea ceea a ta, în marile centre financiare din Londra şi Paris, Berlin şi Bejin ,prin cutumă, cu toate Constituţiile în mînă, are doar un singur drept: dreptul robiei şi umilinţe. Asta e soarta moldoveanului astăzi, cea a veşnicului peregrin, care parcă are ţară şi parcă nu are, parcă are un loc pe pămînt şi parcă nu are. Greu a fost acest adevăr pentru mine, ningea bogat, scămos, peste Dealul Schinoasei, peste umerii mei, acoperindu-mă cu o mare tristeţe, stîlpul stătea prăvălit la pămînt, cerul era de nepătruns, drumurile se topiseră şi ele în ceaţă şi pentru prima dată în viaţă n-am mai vrut să fac nimic, nici să văd pe nimeni, doar să stau şi să plîng, departe de lume,cu stîlpul în faţă. Ca la apa Babilonului. Atunci se pare tata s-a aşezat şi mi-a scris, prima lui scrisoare în viaţă."Dragul meu copil! - a înşirat el pe o foaie de caiet, cu litere de-o şchiopă,- eu şi cu mama ta sîntem bine sănătoşi. Dar tu ce mai mai faci? Cînd treci pe-acasă? Cu drag, tata." Ruşinea mea această scrisoare. Dar şi norocul meu.În cîteva ore am fost acasă, am stat , am vorbit, am făcut o lungă plimbare prin sat, pe la cele două biserici aflate-n paragină, pe la cimitir, pe la vechea şcoală de zemstvă, după care m-am întors la oraş, la familia mea şi la munca mea , la stîlpul meu care, mare minune s-a aşezat la loc şi-a început să crească într-o mare şi frumoasă casă.Greu a crescut casa aceasta,se pornea , se oprea, iarăşi se pornea să crească şi iarăşi se oprea.Uneori oprindu-se, din lipsă de bani, de meşteri, din alte mari greutăţi, părea că nu se va mai ridica niciodată, că scopul meu nu este decît o mare utopie. Dar de fiecare dată se întîmpla că tocmai atunci tata se aşeşza şi-mi scria o altă scrisoare. Avea un simţ al nenorocirilor şi un instinct al vieţii deosebit, care-l ajuta să se descurce în orice situaţie. Tu ce mai faci, mă-ntreba el? Cînd treci pe-acasă? Şi iar mă rupeam înapoi acasă. Şi iar mă smuceam înainte la zidirile mele.La stîlpul meu. La casa mea. Păstrez aceste scrisori pînă astăzi.Un maldăr întreg.Toate absolut identice , pînă la o virgulă. Doar data diferă pe ele. Şi plicurile, multicolore, ca o speranţă care nu moare niciodată. Cu scrisorile acelea am ridicat casa aceasta de pe Dealul Schinoasei, desăvîrşind-o sus de tot , pe stîlp, cu o masă de scris ca un acoperiş.Cu plicurile acelea multicolore , ca nişte matcale de aţe ale mamei, te-am crescut pe tine, te-am învăţat să plîngi şi să rîzi, să cazi şi să te ridici, să prefaci eşecul în reuşită, logodindu-te sus de tot, la îmbrăţişarea inimii şi minţii, cu visul de aur al Cambridjului.Cu ele am scris primele mele nuvele, am peregrinat dintr-o redacţie în alta, am schimbat o puzderie de munci, am dormit cu capul pe birouri, cîştigîndu-mi bucăţica de pîine şi pregătindu-mă pentru unicul, adevăratul şi desăvîrşitul meu chin, cel de la masa de scris din Dealul Schinoasei. Cu cuvintele tatei, puţine şi late cît o pagină de caiet, am bătut stîlpul vieţii adînc de tot şi de neclintit în Dealul Schnoasei. Şi tocmai atunci cînd părea că l-am statornicit definitiv, cînd eram plin de proiecte şi de viaţă, prins de treburi pînă peste cap, iată că s-a clătinat din nou, s-a îmbolnăvit tata.Întorsăturile vieţii sînt întotdeauna neşteptate.Scurt a bolit.N-am reuşit nici măcar să-l văd. În cîteva zile s-a frînt. A căzut la pat şi nu s-a mai ridicat. De acolo de pe patul de suferinţă a scris ultima lui scrisoare, pe care a împachetat-o grijuliu, a pus-o apoi, într-un noroc, în buzunarul unui surtuc nou nouţ de la capătul patului, şi-a murit. Multă vreme după moartea tatei a stat surtucul acela de sac în cuiul său ruginit de deasupra patului , colbăindu-se, ca un reproş al întîrzierii male la ceasul de greutate al tatei.Multă vreme i-a căutat mama un loc mai potrivit în casă unde să-l să-l păsteze, dar şi să-l ascundă de mine , care mă tot împedicam de el şi o mustram. Aşa şi nu i-a găsit , măcar un umerar pe care să-l aşeze, nici asta n-a găsit.A tot adunat colb pe el pînă cînd m-am decis şi l-am luat aici în Dealul Schinoasei, în casa mea,poate aici îi voi găsi un loc, unde însă iarăşi a prins a călători dintr-un cui în altul, dintr-un dulap în altul, mai să-l mănînce moliile. Era ultima amintire de la tata, trebuia să-l salvez, aşa că, demodat cum era, l-am îmbrăcat să-l mai vîntur puţin,la serviciu, şi abea atunci, la atîţea ani,în plin vacarm de televiziune, am descoperit în buzunarele lui, ultima scrisoare a lui tată. Iată , o reproduc din memorie:"Dragii mei copii, vă mulţumesc că m-aţi ascultat! Mai cu seamă tu, Nelu! Şi am o ultimă rugăminte la voi. Să nu vă osteniţi ca şi mine. Munciţi cu măsură şi dreaptă credinţă.Tata."Rîndurile acestea m-au cutremurat. Uneori îmi pare că şi acum îmi joacă dinaintea ochilor, parcă se topesc şi parcă iarăşi renasc din aburul vieţii.Să însemne oare că tata şi-a ratat viaţa,m-am întrebat cu ele în mînă o zi întreagă ? Şi dacă un tată şi-a ratat viaţa, care e şansa copiilor lui? A mea, pînă la urmă. Niciuna. Sau poate că scrisoarea aceasta, m-am îmbărbătat eu, ca o pagină de evanghelie , dă vieţii mele un scop şi un sens nou pe care eu nici nu-l ştiu? Spre seară, am împăturit-o cu grijă şi-am ascuns-o în masa de scris. Ani întregi după aceea am revenit la ea.Ca la un scop nedefinit.O citeam şi iarăşi o ascundeam în sertarul mesei.O tăinuiam în sertarul mesei şi iarăşi şi o scoteam.Mai cu seamă în clipele grele ale vieţii, cînd porneam vreun plan sau cînd îl ratam.Ca într-o bună zi s-o pun în sertar şi să n-o mai găsesc.Am pierdut-o! Ce să-ţi spun, este poate cea mai mare pierdere a mea pe care am avut-o vreo dată în viaţă.Pînă şi astăzi o caut.Uneori în nopţile mele de nesomn şi de deznădăjduire, cînd singurătatea şi neşansa mă strînge de gît, mă scol şi încep s-o caut.Este doar undeva prin casă, dar unde? Răsfoiesc filă cu filă miile de volume din bibliotecă, răstorn sertarele mesei, toate pînă la ultima hîrtie, întorc buzunarele hainelor pe dos, parcurg încă odată cărţile iubite, îmbrac hainele pe care le-am purtat odată, şoptesc în taină cuvintele scrisorii, respir aerul ei, uneori mi se pare că o am chiar în mînă, tot atunci însă dispare ca un fum.Şi iarăşi mă cuprinde nimicul.Cine ştie poate de asta masa de scris a devenit locul meu de suferinţă şi de chin, plînsetul din care pornesc întîlnirile şi despărţirile noastre, taina aceasta din care pînă la urmă iată în toamna aceasta , de ziua ta, se alege un loc de muncă la Banca HSBC,unul din coloşii financiari ai lumii.Bucuria mea acest loc de muncă al tău , poate cea mai mare din ultimul timp.Numai că ,în loc să sprigine stîlpul meu,în loc să aline singurătatea mea, acest loc al tău mai bate un stîlp, acolo departe, la Londra,pe World Strit, la cealaltă margine a lumii.Încă o singurătate,deci,încă o faţă a tainei.Ce să-ţi spun, dragă copile, uită-te atent şi-ai să vezi că n-ai reuşit să-ţi baţi stîlpul şi iată de acum cineva a pus ochii pe el , să ţi-l pravală, s-o ia înaintea ta, să-ţi ia locul, să te dea pe carosabil.Competiţia în lumea aceasta a noastră, dar mai cu seamă-n finanţe, în lumea ta, e dură şi fără de iertare.Tu însăţi n-ai reuşit să-ţi baţi stîlpul şi iată te gîndeşti că poate îl muţi în altă parte, că poate la Rotşhild, cealaltă bancă unde mai faci o stagiere de şase luni, este mai solidă. Că poate obţii acolo un alt loc, mai bun. S-ar putea.Singurătatea însă e tot aceeaşi.Pretutindeni în lume competiţia omului de astăzi e neschimbată. Deaceea o voi plînge, mai mult chiar decît am plîns singurătatea mea.Şi îţi voi scrie. Şi te voi întreba: cînd mai treci pe acasă? Vei trece desigur.Ori de cîte ori vei veni,însă, îndată te vei întoarce, acolo, în centrul de putere al lumii, pe World Stritt, unde stîlpul tău încet, încet se va aşeza , va prinde rădăcini, poate chiar la Banca Mondială sau Banca Europeană, de ce nu, iar în jurul lor se vor ridica casa ta, copiii tăi.Acolo în tinda casei tale , între tine şi copiii tăi, se vor muta într-un sfîrşit şi întîlnirile şi despărţirile noastre. Iar eu voi rămîne într-o casă de la marginea lumii, din Dealul Schinoasei. Cu o pădure de trandafiri. Şi amintiri. Şi o masă de scris. La care mă voi aşeza şi voi scrie ultima mea scrisoare, pe care într-un noroc o voi pune în sertarele mesei.Cu o singură taină. Şi o singură şansă. Şi un singur cuvînt:"Te iubesc!" Pe care tata nu l-a putut nici vorbi şi nici scrie.Pur şi simplu l-a plîns.Cu lacrima jertvie de pe lemnu-nflorit al tăcerii.
