miercuri, 8 noiembrie 2017

MINA DE AUR


  O veche predică creștină spune așa: „ Noli foras ire , in interiore homine habitat veritas!” Adică, nu vă duceți afară, în omul interior sălășluiește adevărul.
                                * * *
Astăzi ,11 octombrie 2017 ,părintele Mihail Bortă și-a serbat ziua de naștere. I-am scris pe Facebook:  „La mulți ani, părinte Mihail Bortă! Fapte frumoase ai săvîrșit anul acesta.Temelia Paraclisului de la Spitalul Salvării. Lucrările  de restaurare  a Cuconeștilor Vechi. Volumele  despre preoții martiri ai Basarabiei. Munca de rutină la Mitropolie. Sute de Sfinte Liturghii, mărturisiri, impărtășiri. Mă aplec spre ele și deslușesc în depărtări, sau poate ascunși în chiar miezul acestor fapte ,pașii Domnului. Cheamă rugăciunea și El ți se va revela. Pentru sfinția ta, dar și pentru mine care IL caut cu atîta sete în deznădejdile mele. Te îmbrățișez cu  inimă de frate.”
                                                                              * * *
Nucii devale au îngălbenit subit, toți într-o noapte, din tălpi pînă-n creștet. Frunza stă să cadă-n  troiene.Vișinul , în deal ,sub geam , doar pe la tîmple, ușor, ușor, ca un rug roșietic  ,abea aprins, limbile căruia ba se stîng în  adinc, ba izbucnesc deasupra. Așa se întîmplă și cu oamenii. Mor și se nasc diferit. În adînc.
                                                                              * * *
Am pierdut metaniera, pe undeva prin casă. Un cerculeț mic din opt sîmburi de măsline,atît cît să încapă pe degatul arătător, pe care Părintele Tihon iernile l-a meșterit și sudat  cu o fibră de la unealta sa de pescuit. Ca o verighetă.„Ia-o , - mi-a zis , - sper să te-ajute!” Are părintele darul de a pune în lucrurile mici adevăruri mari. Cu metaniera aceasta  am învățat să-mi număr pașii, gîndurile, căderile și urcușurile. Cu ea am învățat pe dinafară o groază de texte din Dostoievski și Brodsky. Cu ea mai ales , sîmbure cu sîmbure, am deprins rugăciunea, viața. Doar că veșnic o pierd . Lunecă de pe deget și atunici o caut pe urmele mele de mă smintesc. Prin lada de gunoi .Pe raftul de blide.În  locurile de mînie și trîndăvie. Sub piernă. Pe masă .Printre cărți. Prin buzunare. De asta dată însă nu este niciunde. ”Poate am pierdut-o definitiv?” - îmi zic păgubaș? „Nu cred, caut-o - răspunde  celălalt eu din  adîncuri, -și-a găsit un loc nou și-ți cearcă voința.”
                                                                              * * *
  De ce plantele, copacii, mai ales nemuritorul meu vișin , se sting atît de frumos în toamnă, în miliarde de culori? Și de ce omul ajuns la ceasul  din urmă moare atît de cenușiu ,fricos  și urît? Nu cumva pentru că s-a depărtat de legile firii ?E o întrebare pentru mine în dimineața aceasta orbitor de senină.
                                                                            * * *
I-am trimis un email lui Dabija, legat de jubileul meu: „Dragă Nicolae! Te-am sunat, dar telefonul tău tace.Vei fi plecat undeva.Pe cinci noiembrie fac 70 de ani.Asta conform metricii.Tatăl meu însă întîmplîndu-se odată la oraș, cam pe cînd imi sărbătoream ziua de naștere, s-a uitat posac la masa cu bucate, pentru că acasă nu m-a prea alintat cu asemenea bunătăți și-a zis:„Apoi tu ești născut undeva prin decembrie, cam pe la Crăciunul cel nou, dar ei te-au scris cum au vrut!” „Ei”, în limbajul lui însemnau rușii , care mi-au schimbat ziua de naștere și pe deasupra m-au supranumit Ivan.Cine știe , poate că de asta după aceea viața mea , casa mea au devenit  ca un peron, ca o gară.Oricine a dorit a întrat în ea.Și oricine a vrut a ieșit din ea. Drama nu este însă că mi-au schimbat numele și ziua de naștere. Nici că viața a fost ca un iarmaroc. Drama este că întorcîndu-mă înapoi totul e pustiu.Nimic și nimeni n-a mai rămas din nămetul acela de lume care m-a învățat cum să trăiesc, ce să vorbesc și ce să gîndesc..Doar chipul blînd și sarcastic al lui Dumitru Trifan, bunul meu prieten, care văzîndu-mă într-o zi cum suspin pe coridoarele ”Culturii„  m-a compătimit și înțepat în acelaș timp, așa cum putea doar el:”Ioane ,suferă, raiul mamei tale, poate dă ceva din tine!” De suferit am suferit. Dar iată cu suferința ,această mină de aur pentru un scriitor, n-am prea știut ce să fac. Am tot risipit-o.Aici se ascunde probabil motivul pentru care țin ca aceste texte („Scurta de scriitor”, „Rem”, „Pianul”, „Muștele”, „Bolgarca”) , trimise ție, să apară la „Literatura și arta” , ultimul loc de suferință și cugetare al acestui inconfundabil artist, dar și al neamului nostru aflat într-un mare dezbin.


Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu