Țigănești. Săptămîna Patimilor. De data asta am stat doar cîteva ore în mănăstire. Așa-s vremurile. Și iată că la întorcere , în amurg, înainte ca Lena , cumnata mea, să apese pe accelerator, ne-am pomenit în față cu un omulean îndrăzneț. ”Mă luați ?” - s-a aplecat el peste parbriz.”Îcotro?„ - l-am întrebat.” ”Pînă la șleahul Ialovenilor!„ Nu-mi plac condrumeții întîmplători. Mai ales pe timp de pandemie. Lena însă a schițat un semn de încuviințare. Deaceea pe drum , hurducăindu-ne pe serpentina de pădure, am tăcut încruntat. Abea sus , cînd mașina s-a urcat și-a accelerat pe betonul șoselei, m-am decis să-l inspectez :„ Cine ești , omule?” ” Sînt lucrător cu ziua.” - a luat el bucuros capăt de vorbă. ”Așa?„ - am devenit curios, - și cum e?” "Independența m-a prins fercit într-un sătuc din Florești . Aveam o soție ca o floare și patru copii , - s-a deschis el deodată, - dar copiii creșteau și a trebuit ,ca să-i ridic, să plec la Moscova.” De fapt, își povestea viața. Și se vedea de departe că nu era la prima ei istorisire. Era un fel al lui de ai căuta sensul. Ai pipăi rosturile. „O, Moscova ! Cîte fețe are orașul acesta. Trebuie să le cunoști pe toate ca să-ți dai seama ce înseamnă viață. Veneam , plecam, aduceam bani, tot mai mulți bani , niciodată deajuns. Pînă cînd, femeia n-a răbdat :„Plec în Italia! Am să fac eu bani.” A plecat și nu s-a mai intors. Pe deasupra a mai luat și copiii cu ea.” Aici a tăcut, îndelung, aruncîndu-și privirile peste portieră la dealurile molcume care se scurgeau pe alături. Credeam că a sfîrșit. Motorul duduia indiferent. Era o poveste de viață arhicunoscută , trasă la indigo din realitatea noastră, care circulă prin mai toate satele . Cîndva la ea s-a plîns. Acun , la drum, însă, împletită cu monotonia motorului, m-a cufundat doar într-o toropeală ciudată. Și poate că ași fi adormit. Dar la un moment dat, adunîndu-și gîndurile din cîmpia sură ,condrumețul meu s-a întors și-a rostit :„ Și de atunci am urît străîntățile. Moscova . Milano . Londra. New York. Tot Raiul Global. De atunci călătoresc acasă, cu masini de ocazie, de la un stăpîn la altul, în căutare de muncă. Mai mult prin mănăstiri. Acolo găsesc întotdeauna un pat de dormit și un blid de linte. Sînt unicile locuri unde munca și-a păstrat splendoarea ei de odinioară. Munca nu trebuie să aducă profit. Răsplata ei e bucuria” Acest final m-a infiorat. Mai ales că el deodată a început să se pipaie pe la buzunare și-a strigat alarmat spre Lena :„Stai! Aici cobor, la schitul părintelui Vasile!” Lena a frînat brusc. ”Lasă omule, - am sărit eu cu dorința confuză de a face un bine în Săptămîna Patimilor, - crezi în Domnezeu?„ Era mai mult o întrebare pentru mine la care el, cu o mină spriginită pe genunchi și alta rătăcită în buzunar, a cumpănit o clipă și-a zis:„ Nu știu. Uneori nu. Alteori da.” „Chiar și atunci cînd vezi că ți-a luat femeia, copiii, masa, casa, totul ? ” O, da! Atunci cel mai mult!” A spus asta, a deschis portiera și-a eșit. Pe marginea șoselei a aburcat rucsacul pe spate, ne-a făcut un semn cu mîna și-a pășit neclintit pe drumeagul de țară , spre un schit care se ițea singuratec, departe sub o margine de pădure. Am stat și l-am urmărit pînă s-a contopit cu întunericul. Apoi Lena a pornit motorul și ne-am mișcat prin noapte, fiecare cu gîndurile la copiii și familia lui..
...
Tot de pe fereastra, din singuratatile chiliei si internetului, inainte sa cobor la bucatarie. Arunc o privire mai intii la cerul de sticla, apoi o cobor peste visinul incremenit, lunec mai departe cu coada ochiului spre ciresul care se iteste de dupa colt si, spre surprinderea mea, descoper un ram impovarat. Iata si rodul dospit al ingheturilor vernale, al ascezei pandemice. Ciresele. Taina. Marele meu prilej de comumicare pe viu, aici in Dealul Schinoasei , la inceput de vara , cu Ana, cu Veronica ,cu prietenii, cu toata lumea si viata reala , cu gust de cireasa amara impartita din palma, pe care o iubesc pina la disperare.
...
Sarah. Simte cind sint trist. Vine linga pat , se aseaza, se face colac , isi sprigina botul pe labe, si ma priveste tinta , cu ochi adinci, negri caprui , tremuratori care sesizeza si cuprind orice miscare launtrica de sentiment si de gind ce ma tulbura. Este mai mult decit mi-ar vorbi. Pur si simplu devine tristetea mea.
Pe nota zece! Nu te poți rupe de la cele scrise! Respect, stimate Ion!
RăspundețiȘtergere