Demult nu l-am văzut pe Mitrofan pe vale, cu caprele. Prezența lui acolo este ca un fel de stabilitate pentru mine, în ciuda iadului din Parlament și mințile oamenilor .Așa că l-am sunat:”Ce faci, nu te văd?„ Mă păzesc de covid, -îmi spune, - ce altceva?” „N-ar trebui, trăești singur , doar cu caprele , - îl liniștesc, - le-ai scos la păscut, ai venit ,le-ai muls și n-ai nici o treabă cu virusul.” „Așa ți se pare ție. Dar iată vecina , soră medicală la un spital orășenesc, s-a infectat. Mai ăntîi i-a murit bărbatul.Acum stă și ea la reanimare.” Ca totdeauna Mitrofan are dreptate. Virusul este o prezență vie printre noi , sta la prag, pluteste in aer, pregătit de o întîlnire cu fiecare, dar și cu civilizația în întregime, nu ne schimbăm, continuăm să neglijăm normele igienice, ecologice, dar mai ales cele morale, încet, încet coborîm în iad. Ne schimbăm, chiar din clipa aceasta, devenim drepti, adevarati, incetam neoprit sa mintim , înseamnă că diseară eșim la balcon, în miez de noapte și usurati , de mina cu iubitele, admirăm stelele schituri, cum zicea marele Eminescu.
...
Azi am iesit la plimbare pe racoare. Sus, pe traseu , din dreapta deschide poarta doamna Ludmila. Are niste trandafiri superbi.Rosii, galbeni, portocalii, albi .Ii uda si zice: "Demult nu v-am vazut"."Asa-s vremurile!" - raspund , contemplindu-i rozele. Intre timp , de peste drum , cineva ii intinde o bancnota."Iata, adunam pentru Daria." - imi zice. "Si ce-i cu ea?" "Cum nu stiti? A murit. Covid." Daria este o batrina profesoara de chimie , vecina mea. Mama maidanezilor din Schinoasa. O clipa am avut sentimentul ca se casca pamintul. Ca m-a praval in abis. Stiam ca in tara aceasta nu ne apara nimic si nimemi. Dar m-am agatat, ca o scama, de trandafiri si incet, pribuluind cu toiagul , am urcat pe traseu. Inca o zi.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu