Azi l-am sunat pe domnul Groza, pe minecate. Este prietenul si chirurgul care cu douăzeci de ani in urma m-a scos din ghearele mortii. Ana era atunci cit un boț. Alerga spre mine pe dalele din curtea spitalului, cu brațele desfăcute ,și cădea, se împedica și iarăși se ridica. "Miine pleaca Ana - i-am zis, - si am decis ca ultima seară să doarmă acasă." "Bineinteles, Ion! Nici o problema. Au trecut douazeci de zile." "Da, si inca ceva: miine , cind va pleca, va pasi peste prag , am hotarit s-o imbratisez." "Desigur, Ion!" Aici m-au navalit lacrimile .Si-am inchis. De fapt ,demult plingeam ,de douazeci de ani ,din curtea spitalului, inca de atunci presimteam aceasta imbratisare de-o clipa. De-o viață.
. . .
Va marturisesc. Nu am imbratisat-o pe Ana dimineata devreme la plecarea ei, asa cum ma pregateam s-o fac. S-a suit in taxiul cela funebru , impreuna cu Sally, parca smulgindumi-o din inima, si-a plecat. Si acum regret. Acum sint la pamint. Viata ne ofera aceste momente numai o data. Nina a imbratisat-o: "Doamne, cit mi-e dat sa traiesc!" Intotdeauna a fost mai cu picioarelele pe pamint. Eu nu. Nu mi-a dat voie Ana sau pur si simplu mi-a fost frica. Acesta sint eu. Intotdeauna mi-a fost frica sa fiu fericit. Sa prind clipa. Care e una. Si care nu se repeta. Pentru orice viata.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu