BANCA DE AUR

„Vă rog să nădăjduiți pentru mine, și eu nădăjduiesc pentru voi prin puterea rugăciunii.- spunea nu demult sihastrul Rafail Noica, fiul lui Constantin Noica, filozoful, într-o predică rostită cu prilejul unei reveniri  din munții Ardealului la mănăstirea sa de metanie din Esex, o suburbie a Londrei, -  Moartea este  tragică însă nu este  nici o tragedie în ea.”  Într-adevăr, moartea în sine nu conține nici o tragedie. Ea este identică cu sine înseși, cu marele circuit al Universului. Omul vine din țărînă și se întoarce în țărină.Tragice sînt închipuirile noastre despre moarte. Frica noastră de moarte. Anume de asta, anticii își plasau cimitirile in preajma amfiteatrelor, templelor, piețelor si altor locuri des frecventate, petru a privi moartea în față, ca un fenomen firesc, natural și a se obișnui cu ea. Plutarh și Licurg,  Zenon și Socrate , Sofocle și Euripide, întreaga cultură antică pune în mod dezinvolt moartea în afara binelui și răului, sub semnul eternității, al egalității cu viața. Astfel că Homer, la un moment dat, scrie simplu de tot în  Iliada:„Vîntul împrăștie pe pămînt frunzele...tot astfel și generațiile oamenilor.” Ori de cîte ori revin la aceste rînduri mă înfior și mă îndrept cu gîndurile la școala de zemstva din Dondusenii mei de baștină. La visul ei de aur. La banca cea dintîi. ”O vezi, uite la ea cît e de trainică, stejar ? -mi-a zis tata, lovind cu palma în scîndura ei, cînd m-a înscris în clasa întîi , - Aici să-mi stai, neclintit, ai înțeles? ” Sigur c-am înțeles. Dar de stat n-am stat.N-am putut să îndeplinesc ambițul tatei. Nici macar pînă cînd tata a scoborît pragul și părăsit școala. Prea multe ambiții, rivalități și individualități au izbucnit dintr-odată în generațiile cele născute după război. Eram nant, osos, cu umeri ascuțiți, descărnați , brațe uscate, doar pielea și venele umflate, poate cel mai nalt și slab  din generația mea. Și Vera Pavlovna, prima mea învățătoare, după plecarea tatei, m-a cîntărit lung  din priviri. Apot s-a apropiat, a răsfoit abecedarul de pe bancă, mi-a îndreptat uniforma care stătea strîmb pe mine și-a zis blînd:„Ionel, uite, eu  gîndesc că ar fi bine totuși să stai în altă bancă. Este în favoarea ta.„Am protestat  imediat.„ Nu!” Frica de tata era prea mare.„ Bine, este părerea ta! "- a zis ea concesiv. După care a făcut cîțiva pași în urmă, a meditat cîteva clipe, a ridicat cu ambele mîni abecedarul deasupra capului și ,întorcătrndu-se spre clasă,  a zis:„ Ia spuneți copii ce vedeți?” „Ceafa lui Ionel!” - a răsunat un cor de voci, împletite cu chicoteli în spatele meu. „ Așadar, oriunde nu v-ați afla, în orice colț de clasă, - i-a liniștit ea, - ochiul trebuie  să privească liber la tablă.” Și ca ilustrare și-a aruncat privirile peste geam, la crucile cufundate în verdeață, și-a adăugat:„Iată așa ca la cimitirul acesta străvechi de afară!„  A spus asta și pe dată s-a aplecat peste bancă, a cautat dedesubt  ghiozdanul, l-a împlut cu toate ustensilele  mele școlărești, abecadar, caiete, creioane, toc, călimara,  l-a încuiat și-a pornit cu el pe cărăruia dintre banci. „ Nu! – am zis eu doar pentru mine a doua oară.- Nu mă dau nici mort!”  Și m-am înlănțuit strins, cu mînile si cu picioarele  de scîndura băncii. Dar privind la iia ei albă ,vaporoasă, înrîurită сu cruciulițe roșii și negre, la gîța ei lungă, bogată, adunată într-un coc  măreț, la mersul ei ușor, la trupul ei mărunțel animat de o voință uriașă  ceva a sclipit, s-a zvărcolit înăuntrul meu și, dezlipindu-mă de scîndură, am pornit fără să vreau pe urmele ei.