Lucrare cu cerurile

   

Dragă Ion Panteleevici! Două mesaje m-au răvășit și m-au tulburat pînă-n adînc de subconștient  de acest Crăciun și la acest sfîrșit de an. Mesajul Papei Francisc cu prilejul sărbătorii de Crăciun, care întroduce o nouă cutumă pentru Vatican, dojane pentru cardinali și ajutoare pentru cei săraci, și mesajul Dumitale, adică al scriitorului Ion Druță, în calitate de laureat , cu ocazia decernării premiilor „Constantin Brîncoveanu” instituite de asociația ”Alexandrion” din Romînia, care amintește lumii că undeva într-un colț al ei există , de mii de ani, o vatră a blajinilor, bîntuită astăzi de sărăcie și flămîndă astăzi de dreptate.

    Probabil că omul astăzi pentru a da un sens suferințelor sale aici pe pămînt, pentru a scăpa de ura fratricidă, de blestemul războaielor, pentru a se mîntui cum spun Apostolii, trebuie să se lepede de sine, de conceptul modern al omului puternic și singur,să-și unească într-un tot jertfa cu înțelepciunea și să parcurgă drumul lui Isus.Și nu doar omul luat aparte.Ci și neamurile.Și nu doar neamurile.

O altă întoarcere

Nu sînt chiar atît de uitat, cum mi se pare căte odată, în lumea aceasta.Cîte cineva din cînd în cînd își mai aduce aminte de mine.Bunăoară Nina Josu, o bună poetesă de la „Literatura și arta” care, prin telefon, mi-a adresat două întrebări.Prima:cu ce sentiment mă despart de anul 2014? Și a doua:ce aștept de la 2015? Sau mai simplu: ce mai faci? De la o vreme, dar mai cu seamă în acest an 2014, mă prind la gîndul că fac doar lucruri simple în Dealul Schinoasei.De exemplu, am curățit grădina de toate plantele și arbuștii exotici și-am lăsat doar iarba copilăriei, rozele mamei și vișinul tatei.Sau am renunțat la vorbăriile fără noimă,la televizor, la o mulțime de alte lucruri deșarte și mi-am făcut din singurătate un unic și neschimbat prieten.Toate aceste lucruri le-am obținut doar prin întoarceri.De fapt, dacă mă uit bine, toată viața mea nu este altceva decît un lung șir de întoarceri.Întoarcerea Șargăi.Întoarcerea trenului de Ocnița.Întoarcerea lui Ion Druță. Întoarcerea la  masa de scris. Și mai recent întoarcerile Anei, care în mod normal, trebuiau să dea sens și să simplifice această carte de nuvele pînă la un titlu care să încapă într-un singur cuvînt.

O casă cu mătura-n prag

Încă din copilărie,de cînd am luat în mînă poveștile lui Creangă, încă de pe atunci a întrat în capul meu un gînd cam ciudat, dar se pare foarte adevărat că lumea aceasta dacă se ține cumva pe pămînt apoi doar prin faptele miraculoase ale eroilor crengieni.Prin miracolele săvîrșite de Stan Pățitul și Ivan Turbincă, de Harap Alb și Sfînta Vineri, dar și prin cele făptuite de oameni vii din jurul meu, cum ar fi tușa Catinca,soția unchiului Toader,eroul primei mele nuvele, o fire mult asemănătoare eroilor de basm.Închipuiți-vă o femeie mică de tot, uscățivă, ca o scamă.Apoi un drum lung de vreo zece, cincisprezece kilometri din satul nostru de baștină și pînă la Corbu, satul vecin, pe care ea îl face în fiecare duminică sau zi de sărbătoare, neschimbat, pe jos, prin ploaie și vînt, arșiță și ger, zeci de ani la rînd, fără de nici un compromis.Nu știu dacă există în copilăria mea și în viața mea vreo duminică în care ea să nu fi parcurs această cale.Venea ziua și ceasul și ea pornea la drum.Trecea diminețile ca o umbră pe lîngă noi,topindu-se în lumina obscură a cețurilor, după care întorcîndu-se, tîrziu de tot, în plină zi, zăbovea ore întregi la taclale cu mama.

Nodul

 

Cine a cercetat şi a cunoscut vieţile sfinţilor ştie că sfinţenia nu este un vis.Că pe ea se sprigină lumea. Pînă la urmă însă orice om din lumea aceasta , făcut din lut şi din Duh, ajunge într-o bună zi să înţeleagă că Duhul, harul este ce este în viaţa lui. Duhul este realitatea, iar toate celelalte, vorba apostolului Luca, o lume ghicită-n oglindă, părelnică. Cum să redobîndim însă harul pierdut? Cum să ne spriginim pe realitatea lui?Cum să nădăjduim? Pescarii ceia simpli, ţăranii ceia simpli, apostolii iubirii care i-au cunoscut taina nu mai sînt , iar scrierele lor , învăţăturile lor lăsate în cuvînt din păcate, fără ei, fără fapta lor vie, puţin ce ne-ajută.

  Aşa că  uneori dau într-o parte vrafurile de cărţi, toţi filozofii lumii, rugăciunile grabnice, masa de scris, oraşul cu miile lui de lumini şi necontenitele lui zbateri, dezgrop din memoria lumii cîte un Poet sau cîte un Sfînt,îl iau călăuză şi pornesc , cu toate neputinţele mele, spre vechile mănăstiri ale Moldovei. Frumoasa. Hîrbovăţ. Curchi. Căpriana.Ţigăneşti. Salba de aur a Moldovei. Floarea duhului nostru de ieri.Şi bietele noastre aşezăminte monahale de azi.Una şi aceiaşi realitate. Un singur zid. O ruină şi o mărire. O rugăciune şi un blestem. Nu ştiu dacă există pe lume o antinomie mai prăpăstioasă decît ele. Şi nu ştiu dacă ne-am bătut joc de ceva mai cumplit decît de ele. Le-am topit clopotele. Le-am ars icoanele.Le-am izgonit măicuţele. Pînă la urmă am făcut nişte case de nebuni din ele.

Binele care vesteşte lumii

 

 Citesc în această dimineaţă de septembrie  pe portalul "Moldova Ortodoxă" la părintele Octavian Moşin nişte cuvinte care mă cutremură. Fă binele şi-l îngroapă sub piatră, el îşi va face limba din piatră şi va  vesti lumii , scrie el în unul din ultimele sale eseuri.Nu ştiu de unde a extras cuviosul părinte aceste cuvinte.Din Sfînta Scriptură sau de la un sfînt oarecare, poate Breanceaninov. Dar nu asta contează.Contează în momentul de faţă că aceste cuvinte mă duc cu gîndul, a căta oară, la marele drum al lui Dostoievski, în lanţuri, pe jos, sub convoi,de la stîlpul de eşafod unde a fost graţiat de la moarte, şi pînă la ocnele siberiene.Cine l-a însoţit în acest drum al vieţii în afară de disperarea trăită şi marii criminali ai timpului?

  Nimeni. Poate doar soţiile credincioase ale decembriştilor care mergeau alături de soţi şi care împărţeau deţinuţilor ceva merinde , unele hăinuţe şi cîte o Biblie.Biblia şi chinul de atîtea avea parte şi atîta i se dădea voie să aibă cu sine unui deţinut în renumitele ocne siberiene.Chinul ca o măsură a relelor care le-a făcut şi Biblia ca o posibilitate a binelui ce l-ar fi putut face.Ani întregi a citit la ocnă această carte Fiodor Dostoievski.Ani lungi i-a urmărit el îndeaproape pe marii criminali.Şi curios lucru nu i-a auzit niciodată vorbind pe nici unul despre crima sau răul făcut.Dar nici despre bine.Crima şi binele erau ascunse în inima lor ca o taină sub şapte peceţi.Cine ştie poate pentru că binele pentru a se revela  are nevoie ca răul să se împlinească pînă la capăt în sufletul omului.

Floarea rară a Duhului

 

 Nu ştiu care ar putea fi măsura  sau poate măsurile de apreciere a omului în lumea modernă.Ieromonahul Rafail Noica spune undeva în cuvintele sale duhovniceşti că din toată lumea aceasta materială şi ideatică de azi, din tot praful stelar , din toate lucrurile existente doar omul nu se supune legii.Fiecare om este o excepţie. Fiecare suflet care va fi existat în istoria aceasta este o călătorie dintru nefiinţă pînă întru vecinica îndumnezeire.Şi o călătorie unică.O carte unică.Un roman unic.Marele Saramago vroia să facă din aceste cărţi o bibliotecă pe lună.Diavolul clădeşte o temniţă din ele cu un singur paznic la uşile ei: răul cu faţă de bine.Cine va birui? Problema eternă a lumii.

  Tot mai mult şi mai mult  "prietenul" nostru fidel ne amestecă vieţile şi cărările, ca pe un butuc de cărţi, din care ne îndeamnă să scoatem cartea fericită, viaţa norocoasă, măsura lumii şi a omului. Şi noi o tot scoatem, o tot alegem, tot alergăm după seminţele binelui, le tot semănăm, încît pomenindu-ne la un moment dat că a răsărit răul, nefericiţi, ne întrebăm: de ce oare? Să aibă oare Domnul o altă măsură decît cea a omului, care iată ne convingem a cîta oară, este diferită de cea a noastră? Mult probabil. Cît mă priveşte pe mine încă din copilărie am învăţat că una din măsurile de apeciere pe care le aplică Domnul în lumea asta ar putea fi bătăturile.

Poșiol na turbincu ciort!

  Prietenul meu Valeriu Volontir uneori mă sună și mă întreabă :”Ce mai nou?„ Uneori mă bucur de aceste telefoane ale lui, ca și psalmistul, care zice:”Ce-mi este mie în ceruri și de la tine ce am voit pe pămînt?” Căci într-adevăr vine timpul cînd aici pe pămînt nu mai avem nevoie de nimic, doar de un cuvînt și dacă acest cuvînt vine la timpul potrivit de la un prieten sau de la Domnul, de la oricine, e bine,ne bucurăm, este ca și cum mai trăim, mai sperăm.Dacă nu este ca și cum am fi murit încă trăind.Alteori însă mă supăr rău pe el.”Tu  care îmbli cu aparatul de fotografiat în spate,de la un colț de țară într-altul, mă întrebi ce mai nou? Pe mine , care stau zăvorît în casă? Absurd!” ”Ba nu, e adevărul adevărat - îmi ripostează el calm, - tu stai cu internetul în față!”

   Asta este: internetul!Eu zăvorît în casă.Simpatica noastră conducere de la Uniunea Scriitorilor,întru tot lăudată, zidită și ea prin birouri călduțe.Politicienii, oamenii de afaceri, blogerii, pînă și călugării , toată lumea stă închisă în carapacea sa, cu internetul în față.Internetul a devenit realitatea noastră, dragostea noastră,viața și moartea.Și cine știe poate că e bine.Pentru că uneori mă gîndesc :ar mai fi ajuns fără internet Ana,o fată simplă din Basarabia, să facă masteratul la Boconi și să muncească astăzi în una din cele mai prestigioase bănci din Londra? Sau eu aș fi ajuns să comunic  cu ea liber și nestihgherit, să-i scriu și să primesc răspuns de la ea în aceeași zi ? Sau aș fi putut să-i descopăr într-o bună zi pe marii scriitori creștini Ignatie Brenceaninov  și Nicolae Velerimovici, Efrem Sirul și Fericitul Augustin, pentru care m-am decis să-i abandonez pe Cehov și Dostoievski, care păreau a fi viața mea și fatalitatea mea. Sau să urmăresc în același timp ce face Putin la hotarele cu Ucraina, ce spune despre asta Băsescu în Romania și care este reacția capitalelor europene la instinctele imperiale ale rușilor?

   Așa că chiar dacă mă supăr pe prietenul meu Volontir îi zic:”Nou? Nmic nou.Doar singurătate.Asta e internetul!” În zeci de ani de cînd întrețin un blog literar ”Față cu lumea” este ca și cum aș fi scris în pustiu.Ca și cum aș fi împodobit singurătatea cu suferințe.  Abea mai dăunăzi s-a încumetat cineva să-mi scrie sub o nuvelă :”Cutremurător!„ Știți cine este? Un alt internaut și scriitor: Traian Vasilcău. Cutremurător, zic și eu.Nu însă blogul meu.Nici nuvela mea.Cutremurător este că acest scriitor s-a apucat să facă o Antologie a scriitorilor romîni din toată lumea,de la patul de suferințe ale uitatului Alexandru Negriș pînă la laurii Hertei Muller, deținătoarea premiului Nobel pentru literatură.

   Cutremurător este că pe lîngă cîteva bloguri în care se războiește cu falsul politic , face cultură și literatură,el mai editează și o duzină de cărți. Cutremurător eate mai ales că acest  mare nebun al marilor orașe ale lumii ,cum ar fi spus Fănuș Neagu, acest Don Chihote modern are puterea în clipele decisive nu doar să caute scriitorii prin internet, ci să se și ridice de la masă și să strige, asemenea neuitatului personaj crenjian, internetului:”Poșiol na turbincu ciort!„ După care să ia cîte un clit de cărți și să pornească pe jos spre scriitorii de pe patul durerii să le spună cîte un cuvînt.Să pună adică în megaproiect și inima.Să ne dea Dumnezeu curaj și putere tuturor scriitorilor să spunem într-o bună zi,dincolo de umilința pe care o trăim, tare de tot mai marilor vremii:”Poșiol na turbincu ,ciort!” Poate măcar acolo vor ști  pipăi perna de pe patul de suferințe al scriitorului.Poate măcar acolo vor înțelege prețul Cuvîntului.

UN CIOT DE SALCÎM, O PANĂ DE ÎNGER

 De ani de zile port în dreapta mea un ciot de salcîm din Valea Grecului.L-am ales, l-am strugit ca pe-o bîtă-n copilare  și-l port pe cărările vieții.Pe urcușurile și coborîșurile din Dealul Scinoasei. Printre copacii despuiați și printre miriadele de frunze ale toamnei.Pe la mănăstirile Moldovei.Printre gîndurile mele multe de la masa de scris.Printre oameni.Printre cîini. Printre singurătăți. De ani de zile cerc să găsesc în noaptea vieții mele o scînteie de lumină.Măcar o fărîmă de minune, vorba lui Gheorghe Madan,prietenul meu ateu.Şi de ani de zile nu aflu  nimic în călătoria mea pe pămînt. Doar un chip pe care într-o zi, întîmplător, le-am descoperit în salonul Mănăstirii din Țigănești.Eram la una din îmbelşugatele mese de hram care se fac acolo, cu nămet de popor, gustam din bucatele delicioase, ascultam nemaipomenita zarvă din jurul Mitropolitului, nenumăratele toasturi, şi meditam în surdină: ”Oare mai există undeva în lume un popor atît de gălăgios ca și noi ?Toţi vorbesc şi nimeni n-ascultă!” Şi la un moment dat mi s-a părut că  de undeva de sus sînt fixat de o privire.Apoi de încă una, din spate. Am rotit capul şi-am descoperit , cu surprindere, pe pereții salonului două portrete. Chipul de ascet al starețului Ioachim Burlea și chipul scîrbit al mitropolitului Vladimir. Doi bărbaţi,desprinși de vremelnica lume, mă priveau din rame şi tăceau. Stareţul Ioachim Burlea, jertfa îngenunchiată a monahismului basarabean de dinaintea marei prigoane ,şi Mitropolitul Vladimir recuperatorul ei de după prigoană.Unul pe peretele dinspre răsărit şi altul pe peretele dinspre apus. Cine şi de ce l-a urcat oare  acolo sus , atît de viu şi profetic, în clipa aceea, dezdoindu-i genunchii şi înălţîndu-i privirea, pe monahul martir ? Călugării cu prilejul sărbătorii? Năravul ascetic ? Pronia? Dar pe mitropolit cine l-a scos de la masă şi  l-a pus în faţa monahului? Scîrbele? Nevoia de mărturisire? Ce cutremurătoare şi ciudată întîlnire.În doi. Apoi în trei. Şi-ntr-o infinită mulţime de alte întîlniri. De ani de zile port în închipuire aceste portrete, două chipuri și două personalități, care-și contopesc privirile undeva sus deasupra mea ,- a celui care poposeşte la mănăstire printre zeci de alţi pelerini, a celui  care rătăceşte cu gîndul pe drumurile Europei , alături de Ana, în căutarea unui sens, a celui care umblă prin  vetrele noastre stinse, cu bătrîni singurateci şi copii fără milă, -  mă cerctează și tac cu o tăcere care vorbește mai mult decît toate vorbele lumii despre gălăgiosul meu neam. De ani de zile am încuiat această tăcere în scîrbele mele, într-un ciot strugit de salcîm , de care mă sprigin pe toate cărările mele şi întreb: oare ce-şi spun ierarhul şi monahul în orele cînd sala și Mănăstirea forfotește de oameni? Dar în clipele cînd se golește de vizitatori și sub geana pădurii rămîne doar sunet de psalm despre ce tac? Probabil despre credința uriașă cît munții, întemeiată pe jertfă, a strămoșilor noștri. Probabil încă despre neputințele noastre de astăzi. Probabil și despre drumul întoarcerii care trece prin scîrbele noastre ale tuturor. Probabil despre o mare mărturisire neîmplinită care ne ţine pe drumuri.Dar mai presus de toate despre taina păstoriei. Nimic mai fericit şi mai norocos pe lumea asta decît o păstorie pe timp de prigoană şi vrajbă.Şi în acelaşi timp nimic mai ostenitor , mai incert decît  o păstorie pe timp de aşezare şi pace.Astăzi nimeni nu ştie în care mînă se află toiagul. Într-o mînă de erarh  sau una de călugăr.Fiecare scîrbă e un toiag .Cîte scîrbe atîtea cărări, cîte cărări atîtea toiege , şi cine ştie poate doar un ciot de salcîm ca al meu e cel mai credincios toiag din lume, poate doar el ajuns la masa de scris se poate preface într-o pană de înger.Într-o mică minune care face lumină în noaptea vieţii mele. Şi a Anei.Şi a neamului meu rătăcit.

Ultimele firimituri

     

   Dragă Ana! Ai plecat și cînd,seara, după după o zi lungă și grea, m-am ridicat sus, la etaj, ca să i-au un mănunchi de sovîrf pentru un ciai de calmare, poate adorm cumva , inima mi s-a zbătut puternic.Cît de repede se scimbă viața omului în lumea aceasta agitată de azi, încît sufletul, sărăcuțul, nu mai prididește după ea. Veșnic se rătăcește, cade-n adîncuri.Parcă mai eri urcai pe scări. Parcă mai eri coborai.Și iată că astăzi, gata, te-ai dus. Nu mai ești! O vară întreagă ai stat anul acesta acasă, acolo în camera ta de la etaj, acoperindu-ți mai întîi balconul cu umbrelă, apoi fereastra cu jaluzele, pregătindu-te parcă pentru o ședere lungă, de-o viaţă, și cînd părea că într-un sfîrșit te-ai aranjat, la răcoare, ca să poți lucra și visa pe totdeauna, iată ai lăsat toate,țara, prietenele, părinții, casa, camera vraiște, totul, și-ai plecat. De parc-ai fi zmuls un copac din inima mea. Unde, mă întreb de fiecare dată cînd pleci atît de subit şi pe neaşteptate? Spre care țărmuri și spre care realități? Cum arată HSBC-ul acela al tău, finanţa mirifică? N-am să știu niciodată, căci de aici, de la marginea mea de lume, de pe balconul tău din Schinoasa abea dacă se mai vede ceva.Doar o Vale Pustie, doar copaci despuiaţi, călători singurateci şi cărări nămolite de frunze...

    O vară întreagă ai stat anul acesta acasă.A fost o vacanță de zile mari pentru tine.A fost cea mai lungă vacanță a ta din ultimul timp, vacanţa de încheiere a studenţiei şi de pregătire pentru muncile înrobitoare la finanţele lumii din Londra.O vacanță cum nu s-a mai întîmplat și cum nu se va mai întîmpla probabil niciodată, cu multe ploi, cu multă căldură, cu multe evenimente.A fost o vacanță ca o veșnicie. Și a fost o vacanţă doar ca o clipă.O încercare temerară, îndrăzneață, nesăbuită, pe potrivă doar tinereții, de-a întoarce timpul înapoi,de a-l stăpîni, de a-l opri şi descoperi. De altfel de cînd te ştiu tot alergi.În copilărie după fluturi.Mai tîrziu după Rem.Apoi după vise.O fugă a fost şi această vacanță a ta.Ai alergat ba în Turcia, pe plajele însorite ale Antaliei, împreună cu mama, cu Veronica, cu toată șatra neamului după tne, afară de mine doar, ba la Milano ca să susții ultimele examene pentru master,ba la întîlnirile cu prietenele, care le ai împrăștiate în toată lumea,ba la sport cu Veronica, ba la croitor , ba la nunta prietenei, ba la jubileul mamei, încît a fost o mare minune pentru mine să te prind și să vorbesc preț de cîteva clipe cu tine.Puține au fost deci clipele noastre de comunicare,zgîrcite, grăbite, cu o frînă ascunsă în ele, care atunci cînd cade,în ultimul timp ne face mai mult tăcuți decît vorbăreți.Poate pentru că la început am fost un pic supărat pe tine.Dar asta e viața, sarea ei, fără supărări nu se poate.Așa că dacă mă întorc la supărările mele și la fuga ta neoprită, la încercarea ta nesăbuită de a întoarce timpul înapoi abea dacă adun vreo cîteva clipe de tăcere în care am comunicat cu adevăratelea, de la inimă la inimă, ca niște firimituri de la marele nostru ospăţ de altădată din Valea Grecului.

   Această grădină cu poame.Această pîine.Această miere. Această viaţă.Valea Grecului.Ţii minte locul acela mirific de joacă şi de visare, terasele lui cu măcieş înflorit? Nicicînd n-am alergat şi n-am vorbit şi nu ne-am rătăcit mai mult ca acolo. "Ana, uite acolo ,departe, vezi Harvardul?" -strigam către tine. "Da, tată, - ziceai, -  îl văd !" Cum poţi să vezi ceea ce nu se vede nicicum , zău dacă ştiu, poate doar în poveste.Ce minunată poveste acest Harvard! Te pierdeam printre ierbi şi iarăşi te regăseam! Ce vis care dă peste poate şi te izbăveşte de topate ratările.Ce taină zburătoare de la părinţi la copii. Cu atît mai tulburătoare sînt aceste clipe de tăcere care se rup azi din ea.Cu atît mai fără de preț.Cu atît mai dureroase, mai adevărate decît înseși întreaga mea viață de pînă acum.

   Și cine știe poate că ai reușit să întorci totuși timpul, pentru că cine de acum încolo va mai coborî de sus, de la etaj, ca să se așeze lîngă mine și să mă întrebe simplu în dimineți:„Ce mai faci?”Sau cine va spune curat:”Mai ești supărat?” Sau cine îmi va povesti crîmpee din viață  cu o maturitate care mă năucește și nu se lipește nicicum de chipul copilului pe care îl știu, făcîndu-mă să descopăr pe neașteptate omul matur, călit de primele lupte ale vieții cu rechinii finanţelor.Căci pînă la urmă ce este acea întoarcere a timpului la care visăm necontenit noi cu toții?O recuperare a puținelor clipe de fericire, pe care ni le dă viața aceasta plină de griji și suferinți, posibilă poate și-n putere doar tinereții.O biruinţă a visului. O clipă care substituie toate căderile şi toate înfrîngerile,peste toate timpurile.

   Abea acum îmi dau seama de ce nu-mi mai place să ies în Valea Grecului.Gata povestea s-a întîmplat.Alte vise se coc acolo.Alţii sînt visătorii.Departe de cărăruile mele care duc undeva printre blocuri de beton, tomberoane de gunoi și cîini vagabonzi,  spre liceul de arte, unde Moțart se împletește ușor cu  sudalma.Așa că vor trece căldurile și multă vreme încă după aceea voi zăbovi printre cedri şi veveriţe, ascultîndu-l pe Moţart.Pînă va cade frunza.Pînă cînd într-o zi voi urca în camera mea ,alături de camera ta , cu vedere spre fermecătoarea și ucigătoarea Vale a Grecului. Să mă rog la Măicuța. Să-l implor pe Isus. Pentr visul etern care împlinindu-se ne covîrşeşte şi pleacă..

          Tata,Schinoasa Nouă 29, 11 august 2014.

Toiagul şi varga Ţigăneştilor

Credeam că vara aceasta voi scapa în sfîrşit de călduri. Că ploile care de astă dată s-au întîmplat să fie darnice,pînă aproape de august, mă vor ajuta să trec de pragul critic al caniculei fără mari dificultăţi. Şi nu doar al caniculei. Ci şi de cel al singurătăţilor. Dar n-a fost să fie. Arşiţa s-a înteţit şi iată că ajuns în miez de iulie iarăşi nu pot scrie. Iarăşi nu pot reflecta. Nu-mi ajunge vlagă măcar să citesc. S-au să lucrez grădina. Să ud trandafirii. Nimic. Căldură mare dom"le, vorba lui Carajiale. Asta aici, pe Dealul Schinoasei , în bătaia vînturilor şi la sînul verdeţii, dar ce să zici de oraş? Acolo este infernul adevărat.Nici să răsufli, necum să speri la ceva.În plus şi Ana, venită într-o vacanţă mai lungă, de trei luni, mereu dispare pe undeva, o vorbă aşezată, de părinte ,n-am reuşit să schimb cu ea.În această situaţie ce-mi rămîne să fac decît să fug din oraş? Zis şi făcut. "Cuvioase părinte, - îl chem la celălalt capăt al firului de telefon pe arhimandritul Irinarh, stareţul mănăstirii Ţigăneşti- mai este valabilă invitaţiea de anul trecut?" "Sigur, fiule! - îmi răspunde blînd din sihăstriile lui. - Demult e vremea! Te aştept!"

Şi dacă e vremea, dacă de atîtea ori m-am pregătit de un pelerinaj la Ţigăneşti,ani la rînd, fără ca să ajung totuşi acolo, iată că în căteva clipe îmi împachetez laptopul, cărţile , telefonul mobil, undiţa, tranzistorul, alte cîteva lucruri necesare pentru o şedere plăcută acolo, şi, peste o jumătate de oră, domnul Leonid, şoferul unui Ford răblăjit , mă lasă, sub zvon de clopote, lîngă o bisericuţă albă şi curată ca un păhar de apă. Privesc la vitraliile ei multicolore, la turlele ei gotice avîntate spre imensităţile cerului,trag aerul tare în piept, şi parcă nu-mi vine a crede. Este ca şi cum aş fi visat-o toată viaţa şi iată acum mi s-a arătat aevea. Ca şi cum printr-o decizie decisivă aş fi trecut momentan din iad în rai. Dintr-un oraş zăpăcit într-un loc de linişte şi pace. Un zbor necurmat şi perfect al pietrei această casă a Domnului. O bijuterie arhitectonică în pustietăţile codrilor. Şi în acelaţi timp o adevărată minune sufletească. Ca şi brazii înalţi, cu fruntea sprijinită în stele, aidoma unor lumînări, din preajma-i. Ca şi izvoarele lecuitoare de sus, de la căpătîiul ei. Ca şi fosta trapeză de alături, cu stîlpii dorici perfecţi, păstraţi intacţi, şi pereţii în ruină,mîncaţi de mucegai. Ca şi cele două lacuri tremurătoare de devale,cu malurile năpădite de stufăriş şi de vestigiile unei staţiuni părăsite. Ca şi chiliile semănate primprejur aidoma unor stupi de albine. Ca şi pădurea care urcată pe potcoava unor dealuri domoale înconjoară strîns această bijuterie, din tustrele părţile, ca o aură, pecetluind-o cu o taină desăvîrşită.

"Ce putere ascund aceste locuri,- exclam eu în loc de bineţe şi închinăciune, la întîlnirea cu părintele Irinarh,- ce măreţie!" " Aşa este fiule,- răspunde el în timp ce-mi oferă pentru odihnă şi lucru una dintre cele mai bune chilii de care dispune, - sînt femei care vin încoace de la mii de kilometri, şi stau stîlp în faţa altarului, trei ore la rînd, de la începutul şi pînă la capătul slujbei. Psalmii sînt toiagul şi varga mănăstirii, reflectează el. Timpul ei fără de timp.Imnele psaltice au pus temelia ei cu sute şi sute de ani în urmă. Ele au apărat-o de la năvala tătarilor. Şi tot ele au refăcut-o de la pîrjolul comuniştilor.Cînd am venit încoace cu binecuvîntarea ÎPS Vladimir nu prea ştiam multă preoţie. Nici altceca. Am dormit la podea,învelindu-mă cu sac. Am citit pe ruine psalmii.Şi-am adunat pietrele. Aşa , cu ajutorul Domnului, încet, încet , am reînălţat această minune,care iată străluceşte în faţa lumii. " Psalmii deci, bucuria şi durerea mea.N-am dovedit bine să-mi desfac bagajele, să schimb cîte o vorbă cu monahii, şi parfumul lor de tămîe, amestecat cu cel de iarbă crudă, m-a învăluit şi cotropit din toate părţile. Ani întregi aflîndu-mă la greutate am copiat psalmii unul cîte unul.Ani la rînd am colindat bisericile, ascultîndu-i.Nicăieri însă în altă parte nu i-am auzit să răsune atît de dumnezeesc, atît de divin. De parcă ar răzbătut din miezul pămîntului şi s-ar fi ascuns sub fiece stea.

N-am mai scris, n-am mai citit, nici măcar n-am pescuit.Orice creaţie sau actvitate omenească mi s-a părut neînsemnată. Am ascultat şi-am privit doar: cum sare peştele peste oglinda apei, ca o străfulgerare de gînd, dimineaţa şi seara, în răsărit şi-n apus de soare; cum freamătă stejarii cu zbuciumul sutelor de ani în trunchiul lor; cum cîntă cocoşii şi fazanii, de undeva de aproape, din pădure, de la cîţiva paşi, şi în acelaşi timp parcă de foarte departe, din inima pămîntului, de la marginile civilizaţiei; cum pasc caii pe păşune, încet şi calm, mătăhăind din capete şi făcîndu-şi drum agale prin norii de insecte; cum se furişează turmele de capre pe sub geana pădurii; cum bate toaca dimineaţa devreme, pentru utrenie, şi seara tîrziu pentru vecernie, ba rar şi nehotărît, ba năvalnic şi decisiv. Este important să prinzi din această polifonie primul murmur, care apare din nimic.Şi nu poţi şti dacă e şoaptă omenească sau foşnet de frunză. Urmează apoi al doilea, al treilea, izvorînd unul din altul,lumină din lumină, foşnet din foşnet,miracol din miracol, care se amestec şi curg într-un lanţ nesfîrşit , legîndu-se pînă la urmă într-un nod definitiv. 

Nodul rugăciunii neîncetate.Firul de la taina tainelor! Odată descoperit la Ţigăneşti, el te duce numaidecît, prin miriadele de sunete şi culori ale sale,asemeni glasului din Şaherezada, spre imaginea unui copac singuratec, care urcat pe culmea unui deal pleşuv, fără urmă de vegetaţie , stăruie triumfător în zare, la gura potcoavei, în coasta şoselei Balcanilor.Ca o o întruchipare a desăvîrşirii. Ce bizar e totuşi că ajuns lîngă el ţi se arată mai mult ca o negare a tainei.Ca o neputinţă. "Ce e cu acest copac?" - îl întreb eu nedumerit pe cuviosul părintele Irinarh. "Nimic deosebit fiule, cîndva pe locurile acestea erau doar păduri sălbatice , - îmi zice el calm, - soarta i-a pregătit cuibul şi l-a rînduit în mijlocul acelor codri. Şi tot ea,mîna nemiloasă a omului, civilizaţia l-au vitregit şi lăsat singur." Tace o vreme îngîndurat după care rupe liniştea şi adaugă cu discreţie : "Domnul însă, fiind milostiv, a făcut din el un semn emblematic, toiagul şi varga Ţigăneştilor". Nu ştiu dacă am pătruns pînă la capăt spusele părintelui. Numai că a doua zi, lipindu-mi fruntea de dalele reci de piatră de la picioarele Mîntuitorului, la un moment dat, mi s-a părut că mă rog pentru acel copac. 

Ce stranie închipuire ! De ce dimineţile, mi-am zis, ieşind la plimbare,păşind încet,murmurul rugăciunii se desprinde de mănăstire, de pădure, de locurile ei de vrajă şi urcă solemn, în sclipirele soarelui, odată cu paşii mei, sus pe creasta acelui deal arid, apoi pe copac, în tremurul frunzelor lui, ca un cuib de jăratec, iar, ajuns acolo, dispare , coboară şi se furişează pe lîngă mine în jos, ca o umbră, în tainiţele chliilor monahale.Unde e începutul lui fără de început? Şi sfîrşitul lui fără de sfîrşit? Şi pentru cine răsună el? Ce nevoi încap în el? Cum să-l prind în rugăciunea mea, care parcă e separată de ee şi parcă nu? Explicarea minunilor. Blestemul omului civilizat. O săptămînă întreagă m-am zbătut cu această problemă? Ziua şi noaptea. În timpul meselor şi plimbărilor. Chiar şi-n puţinele ore cît am comunicat cu Veronica şi Ana,fetele mele, venite pe neaşteptate la mine. Am vorbit. Ne-am bucurat.Probabil pentru prima dată în viaţă atît de adînc şi firesc."Tată ni s-a părut că te pierdem" - mi-a zis Ana. Am rîs. Pînă la urmă însă tot cu copacul acesla în spate ne-am fotografiat.

Şi cine ştie poate că aşa şi n-aş fi dezlegat nimic din taina lui dacă la despărţire, înainte de a urca în maşină nu era să mă aplec spre bunul şi ospitalierul părinte Irinarh, şi parcă împedicîndu-mă , după o clipă de ezitare, sş-l strîng într-o îmbrăţişare stîngace. Sfinte Dumnezeule, ce îmbrăţişare de răspuns a urmat.De un milion de ori mai puternică şi mai sinceră ca a mea. O viaţă întreagă am aşteptat această îmbrăţişare. Precum şi pe fraţilor săi. Abea în lanţul acelor îmbrăţişări am înţeles că o minune nu se dezleagă, ci se trăieşte, că murmurul acela era pentru mine. Peste cîteva minute maşina urca greu,duduind ca un tractor, pe panta drumului spre şoseaua Balcanilor.Umbrele tainei mai pluteau în cabină, la o cotitură însă, înainte de-a întra în pădure , au cedat şi brusc, dar o clipă, pe parbriz a strălucit imaginea copacului singuratic. Din fericire nu mi s-a mai părut atît de singur. Alături de el erau fetele mele, Veronica şi Ana, în rochii uşoare, vaporoase, parcă din flori de cîmpie şi din aripi de fluture, ca o vară ,ca o minune nesperată,care iată ,abea sesizată, se topeşte în eternitate, smulgîndu-mă măcar pentru o clipă din braţele singurăţilor mele de plumb.

Pîine cu unt

  Pîinea. Încă un miracol al copilăriei mele. Poate chiar cel mai mare. Iar uneori cînd privesc la televizor, departe pe planetă, copii înfometaţi mă gîndesc, că nu doar al copilăriei mele ci şi al lumi.Nu ştiu de unde vine acest miracol.Poate de la cinele cele de taină ale familiei, după care, cu burţile pline de ciorbă, înţepeneam deodată într-o muţenie desăvîrşită. Poate ne pică o bucăţică mai bună. Problema vieţii această bucăţică într-o casă cu mulţi copii. .Parcă-l văd pe tata cum ,  veşnic chinuit de  ea, se scoală brusc în picioare, se apleacă  deasupra mesei  şi mătură încet, încet cu palmele lui late  un pumn  de firimituri. Cîntăreşte apoi acel pumn cu privirile ,desface palma   şi zice:" Luaţi , mîncaţi Pîine de la domnul!"

  Sau poate că de la muncile grele ale cîmpului. Din nesfîrşitele lanuri de secară.De acolo se ridica mai întîi Pălăria lui sură, cu pană de cuc,ca un sol, jucînd departe în apele multe ale văzduhului.De sub pălărie răsărrea apoi chipul lui puternic şi ars de soare, parcă turnat,  aţintit fix spre nemărginirile orizontului. Şi abea de dincolo de orizont, de sub chipul lui, răzbătea mai tîrziu căruţa. Un nerv.O vigelie de spiţe,copite şi nări aburite , care clătina lumea, înghiţea drumul şi cotea peste porţile abea întredeschise de mama. " Tpru-u-u!" -striga el şi totul amuţea. După care cobora, tipărea coamele cailor , le desfăcea dinainte opalca şi scotea de acolo pentru noi un călcîi de pîine,uscat ca iasca, negru ca tăciunele.Ce mare minune se întîmpla  în clipa cînd îl ridica sus, sufla de pe el sişca şi zicea: "Luaţi, mîncaţi! Pîine de la iepuri!"

 Sau poate de la pîinea albă pe care mama o cocea doar la marile sărbători, de Paşti şi de Crăciun.Se întîmpla însă uneori,  în lungul lanţ al zilelor de vară,la munci,  să i se oprească şi ei mămăliga în gît.Aşa că alegea o zi, punea scara la pod, cobora un tobultoc de făină chicluită ,din grîu nou, şi plămădea de pîine albă.Sfînt momentul acesta al copilăriei noastre, o sărbătoare fără de sărbătoare, cînd da gurarul de la cuptorul încins între-o parte şi scotea o pîine albă, mare şi rotată , cît o roată de căruţă. Rupea pîinea aceea cu mîinile , în darabe mari, ne cuprindea din priviri şi zicea : " Luaţi, mîncaţi! Pîine de la îngeri!".

      Sau poate de undeva mai adînc, de la poznele noastre, care stau ca  o zdreanţă de nor posomorît pe cerul copilăriei.  Şi asta în timp ce mama muncea pe rupte. " Măi copii!"- striga ea uneori după ajutor.Cine s-o audă însă şi cine s-o sprigine? Vîntul ? Ograda pustie? "Las-că vă prind eu, nenorociţilor!" - ameninţa ea  cu mătura devale, spre iazuri.Trecea o clipă însă, scotea din blidar o pîine mare, albă, de împăcare, anume pregătită, o tăia hrinci şi zicea:" Haide, veniţi! Luaţi şi mîncaţi! Pîine de la mama!"

    Luam. Pîine de la Domnul. Pîine de la iepuri.Pîine de la îngeri.Pîine de la mama. Pîine care părea că ne satură şi în acelaşi timp nu ne-a săturat niciodată.Poate pentru că hrinca ceea de pâine era legată de fiecare dată cînd o luam din mîinile trudite ale părinților de cîte o poveste nouă pe care doar ei știeau să o compună și să o spună.Venea o vreme în viața  fiecărui copil de la țară din timpurile acelea cînd  poveștile  se terminau.Și rămîne doar simpla, rudimentara bucată de pîine.Pîine cu oloi.Pîine cu sare.Pîine goală. Pîine plă care îți amăgește gustul , te satură definitiv și te  învață greutățile  și te scoate desculț la marele, lungul și anevoiosul drum al vieții.în loc să astîmpere foamea mai mult o provoacă.Și cine știe poate că aș fi tras și eu o grămadă de foame ca multă lume pe vremea aceea.Norocul sau cine știe nenorocul vieții mele esteînsă că exact atunci , sus, în capul satului, pe şleahul dinspre Corbu ,s-a ridicat o fabrică de zahăr.Și o mîndrețe de orășel în jurul ei.Multă lume s-a grăbit încolo după cîştig. sărmana şi ea să ne sclipuiască cîte o bucăţică mai bună .Parcă o văd şi astăzi cum îşi încarcă bidoanele cu mană de la vaci, cum îşi îmbracă pufoaica, cum îşi leagă şalinca după cap şi porneşte ,cu picioarele pînă la glezne în noroi , pe  noroaie ale drumurilor de ţară. Uneori,în iernile mele de nesomn, cînd gîndul ratării mă strîne de gît, îmi pare că şi astăzi  înnoată prin întunericul vîscos al nopţii, urcă neîncetat, ca bibleicul Iov, spre un uriaşul coş de fum din zare ca să facă un rost pentru copiii ei în lumea aceasta  în care banul începea să fie totul. L-a făcut totuşi sau nu? Multe bucurii ne-a adus ea, o ţărancă analfabetă, de la zavod.Şi cutii de creioane.Şi hărţi colorate.  Minunea  minunilor însă era totuşi, un boţ de unt, pe care, cumpărîndu-l  îl învelea grijuliu într-o băsmăluţă albă şi-l tăinuia undeva adînc, adînc în cotloanele răcoroase ale cămării.Potrivea momentul apoi,ne aşeza la masă, îl scotea  şi-l netezea subţire, subţire, întinzîndu-l cu o infinită speranţă , ca un abur, pe hrincile de pîine, poate că ne satură:"Luaţi şi mîncaţi! Să nu vă văd cu darabul prin sat.!" N-am împlinit niciodată această sfîntă dorinţă a ei.Pîndeam o clipă, ascundeam hrinca sub poalele hainei şi alergam la joacă. În Grădina lui Uncu.În grădina fără de garduri.În grădina cu o casă pustie.Şi cu un prieten care mă aştepta neîncetat.Nu ştiu cum a apărut acel prieten în viaţa mea.Poate că din întîmplare.Sau poate că mi l-a trimis Domnul.Nu ştiu exact cum îl chema.Poate că Gicu Calancea. Sau Gicu Gribencea. Sau Gicu Vancea.Numele lui îmi scapă. Ştiu însă că era dintr-un sat străin. Şi că era nemăsurat de bun.Smerenia înseşi. Şi fără mamă. Şi cu un tată contabil care lucra ca un rob la zavod. Lacom tatăl său.Şi aspru.Şi singuratec. Iuda îi zicea satul.Veneticul. Ani întregi am ascuns hrinca de unt sub poala cămăşii şi-am alergat s-o împart cu el. Ani lungi am muşcat  pe rînd din ea.Ca nişte fraţi.Ca dintr-o mare minune a lumii. Eu o gură .Şi el o gură. Muşcam şi alergam .Alergam şi muşcam. Grădina lui Uncu era unicul loc din lume unde ne săturam. Şi ne rătăceam. Cu o coajă uscată de pîine puteam să ne ţinem sătui o zi întreagă de vară, de dimineaţă şi pînă seara tîrziu..Şi să ne căutăm.Şi să ne regăsim. Pe după copaci. Prin casa pustie.Sau în stelele de pe frunţile cedrilor. Pînă cînd într-o zi a vinit şi el cu o hrincă de pîine cu unt. A scos-o de sub poala cămăşii, cu unt de două degete netezit pe ea , şi mi-a zis:" Muşcă!" Am muşcat. Şi de parcă m-aşi fi prăvălit în abis. Pîine cu unt de două degete întins pe ea. Pîinea civilizaşiei.Pîinea puterii. Pîinea competiţiei. Cine o muşcă odată nu se mai satură niciodată de ea. Din ziua aceea  copil mai cuminte pe lume ca mine nu s-a aflat.Toate le-am lepădat. Şi grădina lui Uncu. Şi poznele. Şi prietenii. Stăteam acasă, lîngă mama, o ajutam la muncile casei şi ciuleam urechile: poate o cheamă vecina." Fa Hană, mă auzi?" - răsuna la un moment dat de pest gard. Ce mare bucurie chemarea aceasta pentru mine.Scîrţîia portiţa, dispărea mama ,acaparată de bîrfele satului, şi eu mă grăbeam în adîncul cămării, la legăturica de taină a mamei. O găseam, de fiecare dată în alt loc, rupeam un dărap de pîine şi-l ungeam din belşug cu unt, zi de zi, mă aşezam la masă şi-l mîncam de unul singur, poate mă satur.Pe cît mai mult mîncam pe atît mai flămînd deveneam.Şi cine ştie unde aş fi ajuns cu această foame a mea şi aceast singurătate dacă aş fi continuat aşa. Poate că m-aşi fi făcut un parlamentar. Sau un oligarh. Sau aşi fi nimerit într-o celulă de penitenciar.S-au aş fi rătăcit ca un cîine maidanez prin Europa. S-a întîmplat însă că într-o bună zi, pe ploaie şi vînt, de undeva din adîncurile satului, de printre grădini şi hîrtoape , s-a strecurat şi mi-a răzbătut în faţă, ca un şarpe, o veste:"S-a aninat!" "Aracan de mine!Cine? "- a prins a boci mama."Iuda!" - a răspuns cineva de departe.Vuia satul:"Nesăţiosul!". Gemea cu crengile la pămînt Grădina lui Uncu: "Sărmanul!". Plîngea cu lacrimi de foc mama:"S-a săturat,Doamne! A lăsat un copil pe drumuri!" Lacrimele celea  au întrat pentru totdeauna în inima mea.De parcă ar fi plîns cu lacrimele mele.Trei zile am stat în pat, ca un mort, fără să mănînc şi să beau, după care m-am ridicat, am uns o hrincă de pîine cu unt, faţă de mama, subţire , subţire, aşa cum îi plăcea ei, şi-am alergat în Grădina lui Uncu, să-mi caut prietenul. Pe Gicu Calancea. Sau pe Gicu Gribencea. Sau Gicu Vancea.Nu l-am găsit însă, nici în Grădina lui Uncu, nici în casa lui de la margine, nici în vreun sat de alături.Şi de atunci îl tot caut.Întreagă mea viaţă nu este decît o căutare..Şi o singură zi.Mă scol dimineaţa , şoptesc rugăciunea, îmi ung o hrincă de pîine cu unt şi pornesc spre ea ca spre o nouă creaţie a Domnului. Ca spre o mare taină ascunsă în ea. Doamne ce lugă e această zi şi ce mare taina.Şi unde e Gicu Calancea. Sau Gicu Gribencea. Sau Gicu  Vancea.Sau unde sînt eu.Abea acum îmi dau seama că ţara aceasta nu este decît o grădină pustie, fără de garduri. O jertvă.Şi-o aşteptare. Pentru o hrincă de pîine cu unt. Dau mîinile în jos şi mă aşez la masa de scris.Aştept şi eu. Poate că de undeva din străfundurile hîrtii se ridică Gicu Calancea. Şi-mi întinde o hrincă de pîine cu unt, minunea civilizaşiei.Eu muşc, mă praval în abis şi strig disperat:"Iartă-mă, eu sînt vinovat!" Şi poate că mă aude. Şi-mi întinde mîna.Mie.Ţării. Şi civilizaţiei.

VALEA GRECULUI, VALEA PLÎNGERII

                                                                         La rîul Vavilonului, acolo am şezut, şi am plîns,
                                                                         cînd ne-am adus aminte de Sion.
                                                                                                             Psalmii 136,1

   Dragă Ana! Astăzi este ziua mea. Iar mîine este ziua ta.Două zile de naştere  aşezate de Domnul una lîngă alta parcă anume pentru a fi sărbătorite împreună ani de-a rîndul împreună, cu toată rubedenia,cu potop de lume  și potop de crizanteme în Dealul Schinoasei.Astăzi aici este pustiu, doar umbra mea rătăcește prin casă,numărîndu-mi zilele, și doar vișinul freamătă la geam, scuturîndu-și  frunzele.Ca niște singurătăți zilele mele.Și ca niște picături de ceară frunzelle vișinului.

    Lumea astăzi ,spre nefericirea mea și a ta,și poate a milioane de alți pămînteni, cu excepția vișinului, este extrem de grăbită. Lumea nu are timp, nu cutează să-și privească în față deloc ,măcar o clipă.Mereu aleargă către altcineva și altceva.Într-un galop nebun.Mereu se-ntîlnește și mereu se desparte. Pe cît de nemărginită și cu ochii la cer era lumea eri, pe atît de neîncăpătoare și cu ochii în pămînt a devenit astăzi.Privesc uneori la televizor  şi mă cutremur.Programele matinale încep pe mînecate cu accidente și se termină seara tîrziu, după miez de noapte, tot cu accidente , blocurile de ştiri încep cu  accidente şi cu accidente se încheie, cad avioane supersonice, deraiază trenuri de mare viteză,se ciocnesc automobile, mor oamenii ca într-un adevărat măcel. Continentele în acest început de mileniu, au devenit un uriaş cîmp de întîlniri şi despărţiri, iar omul un ghem de frică şi nelinişte. Să fie oare catastrofa subliminal, după cum tot afirmă în previziunile și scriirele lor de ultimă oră postmoderniștii, un scop înconştient al omenirii?

      N-am crezut niciodată în aceste  profeții.Prima ta plecare însă la Strasburg,la studii, în orașul cela medieval din centrul Europei a risipit tot optimismul meu.Ţii minte cum te-ai zmuls din brațele mele,ca dintr-o colivie,ai suit în maşină și-ai plecat necugetat de fericită?   a pocnit poarta cu dinţii ei de oţel,reci, nemiloşi, a scrîşnit "Mercedesul" din balamale, a sunat lung , suicidar, undeva aproape, undeva departe  o sirenă, care s-a contopit cu clacsonul automobilului, şi mi s-a părut că gata, se clatină casa, se sfîrşeşte lumea."Ana, fiți atenți!" - am suspinat și strigatul meu s-a stins, înăbuşit, înainte de a fi sunat pe buze. Simţea inima mea că ceva trebuie să se întîmple, chiar dintru început, chiar de la primul tău drum!Şi n-a greşit. În Ungaria mi se pare, într-un orăşel de provincie, pe traseu,cineva din voi, tu , sau mama, sau şoferul, nu mai ştiu, tocmai cînd contemplaţi nesfîrşitele frumuseţi ale cîmpiei Panonia,castelele ei medievale și verdele crud al verii, a simţit că se-năbuşă.Ardea motorul. Cine ştie de la ce s-a aprins, de la suprasolicitare,de la viteza mare, de peste o sută de chilometri pe oră, în care l-ați pus chiar din start, de acasă,grăbindu-vă spre destinație, sau de la careva defect de fabrică, căci motorul era nou nouț, sau de la prostia şoferului, care din negligență și necunoaștere l-a alimentat cu benzină în loc de motorină,așa cel puțin arăta cecul de plată,pierdut enigmatic mai tîrziu,  sau pur și simplu de la aventura voastră, de la aventura lumii în general, care astăzi e toată pornită pe sărbătoare și spectacol, norocul vostru este ,însă, că aţi descoperit incidentul la timp.N-am să uit niciodată cum ați sunat și strigat în telefon, de parcă aș fi fost alături, într-un sătuţ din Ungaria, sau dimpotrivă voi eraţi  undeva pe o hudicioară din Schinoasa  și puteam să vă ajut cu ceva:„Ardem!” Asta e, ardem, am pierdut cu toţii  instinctul de conservare şi salvare în lumea aceasta atoatecivilizatoare.Şi nu ne putem din păcate ajuta unul pe altul cu nimic.Sau nu ne auzim.Sau sîntem prea departe unii de alții.Sau vrem binele dar ceva ne împinge să facem mereu răul.Răul este între noi și înaintea noastră. N-ai să uiți probabil nici tu cum ai coborît din mașina avariată, încinsă de fum și de flăcări,doar cu telefonul și cîteva haine în mînă,cum ai trecut cu frică pe carasobil și cum,ajunsă în afara pericolului, ai început să-ți pipăi înfrigurată gentuța.„ Actele! Nu cumva le-am uitat în mașină?” - ți-ai zis.Erau la loc, în gentuța ta elegantă de piele, achiziționată special pentru acte, cu mult înainte de plecare, şi poate că văzîndu-te cu ea în faţa oglinzii, atunci demult, cum scoţi şi aşezi la loc actele, mai mult într-un joc, pentru prima dată am priceput că am fată mare,că într-o bună zi vei pleca,iar în altă zi, mai tîrziu, voi rămîne și eu , ca și tatăl meu,singur și neputincios, și m-am întrebat: oare ce voi face? Am alungat însă, ca și acum, acest gînd urîcios. Ai scos deci deci actele din gentuţă,acolo pe carosabil, și te-ai uitat la ele ca la o mare minune.Apoi le-ai pus la loc.Apoi iarăși le-ai scos.De parcă ai fi continuat, încîntată, jocul cela de-acasă. De zeci de ori le-ai tot scos și le-ai tot pus la loc, încercînd să te convingi că totul e-n regulă,că da ,ai cîștigat concursul de admitere, dintre sute de alţi concurenți, că a doua zi dimineața,exact la ora fixată, te vei prezenta în Strasburg, la Universitate, pentru a fi înscrisă la facultate, că ești aproape gata studentă. Pînă cînd , printre acte, ai scos şi cutiuţa de machiaj, cu tot cu oglindă, care a lunecat şi s-a spart. Mii de ţăndări strălucitoare au împînzit asfaltul Ungariei. lunecat şi s-a s Cum însă dacă mașina, această putere a lumii, stă moartă alături, ca un monstru? Dacă șoferul stă și el alături de ea,neputincios, cu cîrpa în mînă, mort și el de frică. Dacă ungurii pe care îi chemați să vă ajute  alături  Acesta a fost primul tău gînd care te-a fulgerat pe carosabil.Nu cumva le  Aşa s-au altfel ,însă, el te-a pus faţă în faţă cu viaţaAsta era însă abea începutul. Peste cîteva zile, întoarsă de la Strasburg, mama a plecat iarăşi în drum, de data aceasta  în interes de serviciu, spre China.După care nu mult şi , fără să mă fi anunţat prevenziv, tot încolo s-a deplasat şi Veronica. Nu s-a închis bine uşa după Veronica şi inima mea a săltat puternic, ca o corabie în furtună. Drumuri, drumuri,numai drumuri în viața mea, în casa mea,în Schinoasa, în lume și atît de încîlcite, ca o plasă subțire de păianjen, încît uneori nu se vede nimic dinspre ele, nici o șansă. Abea atunci cercul s-a închis definitiv în jurul meu.Abea atunci am înţeles şi simţit cu adevăratelea singurătatea şi frica de moarte, care pînă odinioară nu erau decît un gest teatral, o închipuire şi un moft. Un pas mă temeam să fac. De cine să mă sprigin? O vorbă nu mă încumetam să zic. Cine să mă audă? Maica lui Dumnezeu, am murmurat eu înăbuşit, nu mă lăsa! Asta însă încă nu era totul.Afară mă  mai aştepta o fiinţă, la fel de neputincioasă şi singură ca şi mine, Rem, cîinele copilăriei tale,paza credincioasă a casei, prietenul nostru comun, care nu mîncase de cîteva zile şi care aştepta măcar un călcîi de pîine, măcar o ţîrică de plimbare şi libertate, atît cît se cuvine unui cîine în lumea asta egoistă și rapace. Cînd ai şti cu cîtă umilinţă şi devotament m-a întîmpinat cînd m-am apropiat de ţarcul său, cum s-a ghemuit la pămînt, contopindu-se cu ţărîna cînd am întrat la el, şi  cum s-a uitat la mine, cu ce ochi, cînd l-am mîngîiat şi hrănit, dacă ai fi văzut toate acestea, în clipa aceea, şi dacă ţi s-ar fi întîmplat apoi să trăieşti vreo neputinţă, aşa cum am trăit eu atunci  şi cum trăiesc eu adesea în ultimul timp, sînt sigur că nu te-ai i fi încrezut nicicînd  în ajutorul omenesc.Şi nici pe viaţă n-ai fi pus mare preţ. Sus, însă, pe un cer de smarald, într-un ocean de lumină,al astrelor, strălucea soarele, jos, alături, în alt ocean de lumină, al vieţii şi ierbii, se cutremurau de vînt,  cu miriade de frunze, copacii. Viaţa mergea înainte, zbura spre veşnicii.Şi cît îţi trebuie uneori, cu toată vremelnicia ta pe pămînt, ca să se te agăţi iarăşi de această viaţă. Uneori doar un strigăt, un suspin,din adînc. La cer. Sau ciuva de alături.Poate chiar unui cîine, care să-ţi răspundă şi să-ţi dea sentimentul că nu eşti singur pe lume, că mai trebuieşti cuiva. Aşa că m-am uitatat la el, am oftat adînc din rărunchi ţi-am strigat scurt:"Rem!" El s-a culcat la picioarele mele, eu m-am aplecat, l-am apucat de cap, auzindu-l cum suflă aproape, ca pe o fiinţă dragă, i-am pus zgarda, am legat cureaua  şi, ţinîndu-mă cu mîna strîns de ea, încet, încet, cu păşi mărunţi, tremurători, purtaţi de pieptul lui muşchios şi puternic înainte,am pornit sprfe Valea Grecului.O grădină a raiului, lăsată în paragină şi veşnic disputată de mai marii vremurilor, această vale. Primul a poposit aici după „perestroică”, în anii noştri  tulburi de speranţă şi avînt, Andrei Sangheli.Erau vremuri grele, timpuri de război şi pace, cu împuşcături şi salve de şampanie, în care independenţa se pierdea şi se recîştiga în fiecare oră.Demnitarii munceau, mîncau şi dormeau în birouri. Zile şi nopţi în şir. Mai cu seamă premierul Andrei Sangheli care care stătea în masivul său cabinet  , încărcat de telefoane şi de lume, de la Casa Guvernului.Rar de tot îşi părăsea el locul de muncă. Poate doar în otrele de cumplită oboseală şi de incertitudine a deciziilor. Scurte  Venea, cobora devale la „brigadă”, lăsa maşina sub stejar, la prietenul său, un schinoşean tăcut şi ursuz, dar extrem de devotat, ultimul stăpîn al acestei văi, şi urca cu pas scurt, liniştit, pe un traseu ştiut doar de el,cucerind una după alta ,vestitele, celebrele terase budiuliste.Cămaşa lui albă licărea de departe ca un steag de pace pe ele. Am urmărit-o nu odată de la balcon cum flutură în zare. Ce gîndea în acele plimbări vestitul demnitar? O renaştere a acestui altar al neamului pîngărit de predecesorul său, veterinarul Ivan Bodiul? Un proiect al său personal? Sau pur şi simplu asculta cum sună iarbă unduindu-se cosmic sub mişcările vîntului, se minuna de faptele marilor boieri de odinioară,întemeietori de țară, care cine știe le vom mai putea repeta vreodată? Este greu de zis. Dar un lucru e clar,după plecarea lui Andrei Sangheli din aceste locuri și de la putere,renumitul Institut al viilor și livezilor, înglodat în datorii și furat pînă la ultima lețcaie s-a prăbușit,într-o singură noapte, împărțindu-se într-o puzderie de alte gospodării.Și Valea Grecului a început să moară. timp aici a fost locul de popas şi plimbare al lui  Şi poate că e bine că nu o pot împărţi. Ziua întreagă am rătăcit apoi împreună cu Rem printre livezile de cireş şi migdal.Doar seara m-am întors acasă. A doua zi am luat-o de la capăt. Se coceau măceşii pe terase, musteau murele , ascunse printre tufele de busuioacă, miroseau tămîios strugurii,  pocneau nucile, căzînd la pămînt şi se zbătea inima mea, gata să sară şi ea din piept, ca o nucă, dar nu renunţam.Urcam şi coboram terasele în fiecare zi, coboram şi urcam pînă cînd într-o zi , spriginit de Rem,am ajuns sus de tot, sub măslini, locul popasurilor noastre, acolo de unde te-am învăţat să visezi şi de unde lumea şi casa se vedeau ca-n palmă,şi pentru prima dată am simţit că mi se taie răsuflarea: ce frumuseţe sălbatecă!Încă o clipă şi aş căzut la pămînt. Doborît de frumuseţe şi nu salvat, cum ar zice Dostoievski.De acolo,însă, din inima frumuseţii acelea,  de pe o cărăruşă uitată sau poate din Strasburg, s-a zbătut de odată şi s-a ridicat tot atunci pînă la mine, odată cu zbuciumul nervos al lui Rem, un apel de telefon:"Tata!" Nu ştiu dacă te-am auzit mai disperată vreodată.Şi nu ştiu cui am strigat şi eu,în telefon, ţie sau mie:"Ţine-te!" Dar nici asta  nu era totul.Nici schimbul de facultate pe care l-ai făcut în continuare. Au urmat scurtele, fulgerătoarele tale vacanţe din primele luni de studii, care începeau şi sfîrşeau prin venirile şi plecările tale de-acasă.Mai exact, întîlnirile şi despărţirile noastre din început.Ele au împlut paharul amărăciunii. Nu ştiu dacă am trăit ceva mai sresant şi deprimant în viaţa mea. Şi cred că nici tu.Un sentiment sau eveniment  care răsărea chiar din tinda casei mele, o trăire  personală şi scumpă, intimă, predestinată doar mie, care părea că mă împlineşte şi care la un moment mă depăşea,trecea de mine, risipindu-se în miriade de catastrofe şi făcîndu-mă.Unde era catastrofa? Departe în lume sau sub picioarele mele?  Nu dovedeai să întri în tinda casei şi începeai să te pregăteşti de plecare.Plecai  la Strasburş şi gîndul tău alerga înapoi în  Dealul Schinoasei. Necontenit. Psalmistul spune despre acest fenomen simplu: omul ca iarba, un vînt  Cine ştie poate că s-ar fi prăvălit, poate că praful s-ar fi ales din ea,pustiul şi şi disperarea, dacă peste o săptămînă nu te-ai fi întors.După care iarăşi ai plecat la Strasburg.Şi iarăşi te-ai întors.Şi iarăşi ai plecat.Pînă cînd într-o zi întîlnirile şi despărţirile noastre din tinda casei în loc să o şteargă de pe faţa pămîntului, cu tot cu loc şi cu nume, au  făcut-o şi mai plină, au ridicat-o şi mai sus, cu geamurile pline de soare, în văzul Schinoasei,la marginea lumii şi a speranţei.Miazmă dulce de trandafiri şi lacrimă sfîntă întîlnirile şi despărţirile din tinda casei acestea.Scopul vieţii mele din toate timpurile. Piscul ei..Loc de rugăciune şi de taină tinda în care se întîmplă acest pisc.Stau cîteodată iernile, cu geruri cumplite de-ţi îngheaţă suflarea ,sau verile, cu călduri de te topeşti, la masa de scris , fără de nici un cuvînt , într-o casă pustie ,şi mă întreb :care e sensul? Pînă cînd, îmi zic?Şi iată că deodată de undeva de sub întinsurile înţepenite ale zăpezilor sau de sub deşerturile moarte ale căldurilor răzbate  un clinchet slab, abea auzit de clopoţel:"Dzin!". Parcă este şi parcă nu este. "Dzin !"- mai răsună odată, aproape de tot. Şi încă odată, din chiar pragul casei.Este, e el, clinchetul  inconfundabil al soneriei, ecoul vocii tale, unul dintre milioane, care iată odată pornit de departe spre casă, odată răsărit din muţenia aşteptărilor, dintr-o cască de telefon sau dintr-o fereastră distantă de internet, într-o clipită răzbate meteoric prin vămi şi prin aeroporturi, trece pragul, se srecoară printre uşi, mă ridică  pe sus de pe scaun,  mă zboară ca pe o pană pe scară , ne pune faţă în faţă, tată şi fiică, fiică şi tată, şi ne  aruncă brusc în tindă, în braţele îmbrăţişărilor tale , în braţele îmbrăţişărilor mele, într-un vîrtej neoprit, de suspine şi plînset, care nu mai pricepi, e bucurie sau mahnă, e întîlnire sau despărţire. În ultimul timp m-am gîndit des la aceste momente, la această podoabă a mea.Există în ele o taină care preface bucuria în mahnă şi mahna în bucurie, o putetre care  mă smulge din mizeriile şi contradicţiile veţii, mă eliberează de toate poverile, şi mă urcă sus de tot peste ele , ca o pasîăre, prefăcîndu-mă pe mine însămi în viaţă. Fiodor Dostoievski, marele cunoscător al tainelor omeneşti, într-o scrisoare către fratele său Mihail, cu eşafodul în faţă, îi scrie simplu de tot despre acest moment  :"Ăto otrada!Ne unîti i ne pasti- vot v ciom jizni." Şi dacă e aşa pe ce se ţine totuşi viaţa mea în lumea asta întoarsă pe dos, unde lumea mai mult pleacă decît vine şi unde vîntul şuieră a pustiu.Un timp am crezut că  pe dorul tău de copilărie, pe Rem. Pentru asta te întorci acasă, să-l auzi şi să-l vezi pe Rem.Ţii minte cum a apărut pe lume , neputincios şi mic,în deplină noapte, cu ochii închişi, lăbuţele moi şi o mulţime de fraţi mai puternici, care l-au tot înghesuit de la pîntecele unei căţele blînde şi bune pînă cînd într-o zi a rămas singur, nenorocit şi prăpădit.Nimeni n-a vroit să-l ia. L-am luat noi.L-am lăsat să ne fie cîine de pază. Şi zeu ocrotitor al casei acestea.Aduţi aminte de plimbările pe care le-am făcut împreună cu el, alături de casă , în în Valea Grecului. El şîşnea înainte, fugea,se bucura, amirosea fiecare iarbă, simţea că viaţa e scurtă. Iar noi alergam din urmă. Nici n-am observat, cînd a crescut,  un rotfeler de toată mîndreţea, un paznic de mare preţ.Nici n-am simţit cînd te-ai ridicat şi tu, o fată ca din poveste. Nimeni nu se apropia de el, nimeni nu-l hrănea, doar noi doi.Te aştepta şi simţea cînd vii de la şcoală încă de pe drum, din Dealul Televiziunii. Cîini , spre ruşinea noastră, ştiu uneori a preţui devotamentul mult mai adînc şi mult mai bine decît specia umană.Într-o zi însă , grăbit, pentru că lucram la televiziune,te-am întrebat: "Ana, l-ai hrănit pe Rem?" "Da, tată!"- mi-ai răspuns impasibil.Cratiţa cu mîncare ,pe care  o pregătisem, însă stătea plină plinuţă, neatinsă pe plită.Era pentru prima dată cînd mă minţeai.O lacrimă tristă s-a cotilit pe obrazul tău.Şi alta fierbinte în inima mea.Gata, copilăria ta plecase."Tata,- m-ai rugat atunci, -m-ai dă-mi o şansă!" Ţi-am dat-o şi asta pentru că era şi şansa mea.Au trecut atîţea ani de atunci, atîtea întîlniri şi despărţiri în tinda casei şi iată astăzi mă întreb ce şansă ar putea să-ţi dee ţie sau mie Rem dacă el nu te mai recunioaşte ?Dacă tu nu-i poţi arunca măcar nişte firimituri de pîine, printre gratii, ţi-i frică? Sau poate că şansa ta sînt totuşi vacanţele, vii acasă, te scuturi de fricile lumii acestea globalizate, te bucuri, te încarci de impresii, şi te întorci înapoi la marea  luptă a finanţelor, acolo unde o franţuzoaică după examen, într-o aulă la Sradburg, ţi-a zis:"Ana, eşti de nedepăşit!".Deşi am impresia că nici vacanţele în ultimul timp nu-ţi sînt de mare folos.În primul rînd, pentru că le cheltui pe fleacuri, mereu te tot duci undeva prin oraş şi mereu te întorci, de pargă ai căuta ceva de negăsit, astfel încît abea dacă reuşim să ne spunem ceva mai de preţ. Apoi, pentru că sînt scurte , tot mai mici şi mai mici, vara aceasta ţi-a ajuns bunăoară cît să dai o fugă la mare, în Turcia, împreună cu mama şi cu Veronica, fără mine.M-a durut un pic, dar mi-a trecut , pentru că ştieam că alta e şansa ta şi şansa mea. Care alta, mă întreb? Cea a unui loc de muncă în Occident? Posibil. Este visul de aur al moldovenilor care şi-au închis casele, au lăsat bătrînii şi-au plecat într-un drum al Babilonului, al lacrimii şi pătimirii. Cîţi din ei , peregrini pe cărările lumii, n-au visat să-şi găsească o muncă prestigioasă la Londra, la Paris, la Milano sau în altă capitală din Europa, să se căsătorească acolo , să se stabilească şi să se afirme, iar în fapt au spalat latrine şi au îngrigit de alţi bătrîni decît ai lor? Unii însă au avut noroc. De ce n-ai avea adică şi tu o ţîră de noroc? Sau pur şi simplu de ce , cu masterul făcut strălucit, nu te-ai întoarce acasă unde  ai de toate şi ai putea munci şi-mi da cîte o cană de apă dacă devin neputincios, Taina din păcate însă nu e nici noroc şi nici interes egoist.Păstrez în arhivele mele încă din tinereţe cîteva scrisori ale lui  Constantin Noica extrase de prin revistele vremii. Sînt nişte răvaşe şi gînduri către  fiinţele apropiate ale unei personalităţi , care a făcut nişte lucruri fundamentale în cultura romînească şi poate chiar în cea universală.Este filiozoful pe care odată demult l-am luat  drept  model în viaţa mea. Din vreme în vreme revin la ele şi , curios lucru, de fiecare dată descoper cîte ceva nou .Iată bunăoară ce-i scria Constantin  Noica ,acum cîteva decenii, fiului său la Londra care hotărîse să se călugărescă:"Citesc cîteodată Mineurile Bisericii Ortodoxe, care-mi plac pentru limba lor romînească fără pereche, şi găsesc în Mineul pe septembrie,  la ziua lui Simion Stîlpnicul, rîndurile acestea uluitoare:"Cuvioase părinte,  de ar avea graiu stîlpul, n-ar înceta a vesti durerile, ostenelile şi suspinurile tale; însă acela nu el te ţinea pe tine, ci mai ales umezindu-l tu, fericite, cu lacrimele tale, ca un pom îl ţineai". Ce minune de gînd, ce vorbă şi ce faptă dincolo de orice judecată citează strălucitul filozof!Aici e miezul de foc. Şi duhul. Şi taina.În gîndurile inepuizabile, sentimentele şi faptele dincolo de orice judecată ale cîte unui sfînt sau ale cîte unui geniu creator care au ştiut  întîmpina calm urîţeniile şi vremelniciile  sorţii, ţine stîlpul vieţii neclintit în picioare şi mişca viaţa, neabătut înainte, prefăcînd-o într-un pom veşnic roditor. Şi noi ce-am făcut cu aceste fapte dincolo de orice  judecată? Cu aceste gînduri  care pe timpuri ne-au cutremurat sau salvatt? Cu scrisorile lui Dostoievski şi Noica, ale lui Velerimovici şi Vulcănescu? Le-am împachetat frumuşel şi le-am ânchis în sertare Sau  le-am sigilat în volume şi le-am uitat prin biblioteci.Mai mult am uitat chiar şi noi să scriem scrisori. Cine ştie poate că de asta şi viaţa nu prea rodeşte şi civilizaţia nu prea merge.Poate de asta uneori pare că stadioanele sînt parlamente şi parlamenteşle stadioane, războaiele au faţa de pace şi pacea are faţă de război.Omul iată comunică mai mult ca niciodată în secolul acesta al internetului, prin scaipuri, telefoane, emailuri şi tot singur rămîne, tot mai singur şi mai singur, chiar şi-n familie. Totul e precar în lumea asta,  care parcă este şi parcă nu este.Primul stîlp al casei acestea din Dealul Schinoasei, de sub tinda ei, de sub întîlnirile şi despărţirile noastre de astăzi, l-am bătut într-o toamnă tîrzie. Se desfrunzeau copacii şi eram fericit. Toată viaţa am fost un peregrin, am tot călătorit cu bulendrele dintr-un colţ al Chişinăului în altul,  m-am adăpostit  prin  gazde, prin cămine, cu speranţa că poate-mi găsesc un loc în el. Aşa şi nu m-a primit. Iată , mi-am zis, măcar marginile lui  mă primesc, măcar Dealul Schinoasei mi-a făcut un loc,  unde pot în sfîrşit să sădesc o livadă şi să-mi cresc copiii.Scurtă mi-a fost bucuria, însă, a doua zi stîlpul era la pămînt.L-am ridicat în picioare şi peste o zi l-am găsit iarăşi la pămînt.Pe scurt , l-am tot bătut şi mi l-au tot dezbătut  pînă cînd într-o zi am priceput, doar cu voinţa şi doar cu drepturile, nu fac nimic: eu sînt venetic pe aceste pămînturi, un orăşan venit de la ţară. Iar un venetic în lumea schinoşenilor, ca de altfel şi-n lumea ceea a ta, în marile centre financiare din Londra şi Paris, Berlin şi Bejin ,prin cutumă, cu toate Constituţiile în mînă, are doar un singur drept: dreptul robiei şi umilinţe. Asta e soarta moldoveanului astăzi, cea a veşnicului peregrin, care parcă are ţară şi parcă nu are, parcă are un loc pe pămînt şi parcă nu are. Greu a fost acest adevăr pentru mine, ningea bogat, scămos, peste Dealul Schinoasei, peste umerii mei, acoperindu-mă cu o mare tristeţe, stîlpul stătea prăvălit la pămînt, cerul era de nepătruns, drumurile se topiseră şi ele în ceaţă şi pentru prima dată în viaţă n-am mai vrut să fac nimic, nici să văd pe nimeni, doar să stau şi să plîng, departe de lume,cu stîlpul în faţă. Ca la apa Babilonului. Atunci se pare tata s-a aşezat şi mi-a scris, prima lui scrisoare în viaţă."Dragul meu copil! - a înşirat el pe o foaie de caiet, cu litere de-o şchiopă,- eu şi cu mama ta sîntem bine sănătoşi. Dar tu ce mai mai faci? Cînd treci pe-acasă? Cu drag, tata." Ruşinea mea această scrisoare. Dar şi norocul meu.În cîteva ore am fost acasă, am stat , am vorbit, am făcut o lungă plimbare prin sat, pe la cele două biserici aflate-n paragină, pe la cimitir, pe la vechea şcoală de zemstvă, după care m-am întors la oraş, la familia mea şi la munca mea , la stîlpul meu care, mare minune s-a aşezat la loc şi-a început să crească într-o mare şi frumoasă casă.Greu a crescut casa aceasta,se pornea , se oprea, iarăşi se pornea să crească şi iarăşi se oprea.Uneori oprindu-se, din lipsă de bani, de meşteri, din alte mari greutăţi,  părea că nu se va mai ridica niciodată, că scopul meu nu este decît o mare utopie. Dar de fiecare dată se întîmpla că tocmai atunci tata se aşeşza şi-mi scria  o altă scrisoare. Avea un simţ al nenorocirilor şi un instinct al vieţii deosebit, care-l ajuta să se descurce în orice situaţie. Tu ce mai faci, mă-ntreba el? Cînd treci pe-acasă? Şi iar mă rupeam înapoi acasă. Şi iar mă smuceam înainte la zidirile mele.La stîlpul meu. La casa mea. Păstrez aceste scrisori pînă astăzi.Un maldăr întreg.Toate absolut identice , pînă la o virgulă. Doar data diferă pe ele. Şi plicurile, multicolore, ca o speranţă care nu moare niciodată. Cu scrisorile acelea am ridicat casa aceasta de pe Dealul Schinoasei, desăvîrşind-o sus de tot , pe stîlp, cu o masă de scris ca un acoperiş.Cu plicurile acelea multicolore , ca nişte matcale de aţe ale mamei, te-am crescut pe tine, te-am învăţat să plîngi şi să rîzi, să cazi şi să te ridici, să prefaci eşecul în reuşită, logodindu-te sus de tot, la îmbrăţişarea inimii şi minţii, cu visul de aur al Cambridjului.Cu ele am scris primele mele nuvele, am peregrinat dintr-o redacţie în alta, am schimbat o puzderie de munci, am dormit cu capul pe birouri, cîştigîndu-mi bucăţica de pîine şi pregătindu-mă pentru unicul, adevăratul şi desăvîrşitul meu chin, cel de la masa de scris din Dealul Schinoasei. Cu cuvintele tatei, puţine şi late cît o pagină de caiet, am bătut stîlpul vieţii adînc de tot şi de neclintit  în Dealul Schnoasei. Şi tocmai atunci cînd părea că l-am statornicit definitiv, cînd eram plin de proiecte şi de viaţă, prins de treburi pînă peste cap, iată că s-a  clătinat din nou, s-a îmbolnăvit tata.Întorsăturile vieţii sînt întotdeauna neşteptate.Scurt a bolit.N-am reuşit nici măcar să-l văd. În cîteva zile s-a frînt. A căzut la pat şi nu s-a mai ridicat. De acolo de pe patul de suferinţă a scris ultima lui scrisoare, pe care a împachetat-o grijuliu, a pus-o apoi, într-un noroc, în buzunarul unui surtuc nou nouţ  de la capătul patului, şi-a murit. Multă vreme  după moartea tatei a stat surtucul acela de sac în cuiul său ruginit de deasupra patului , colbăindu-se, ca un reproş al întîrzierii male la ceasul de greutate al tatei.Multă vreme i-a căutat mama un loc mai potrivit în casă unde să-l să-l păsteze, dar şi să-l ascundă de mine , care mă tot împedicam de el şi o mustram. Aşa şi nu i-a găsit , măcar un umerar pe care să-l aşeze, nici asta n-a găsit.A tot adunat colb pe el  pînă cînd m-am decis  şi l-am luat aici în Dealul Schinoasei, în casa mea,poate aici îi voi găsi un loc, unde  însă iarăşi a prins a călători dintr-un cui în altul, dintr-un dulap în altul,  mai să-l mănînce moliile. Era ultima amintire de la tata, trebuia să-l salvez, aşa că, demodat cum era, l-am îmbrăcat  să-l mai vîntur puţin,la serviciu, şi abea atunci, la atîţea ani,în plin vacarm de televiziune, am descoperit în buzunarele lui, ultima scrisoare a lui tată. Iată , o reproduc din memorie:"Dragii mei copii, vă mulţumesc că m-aţi ascultat! Mai cu seamă tu, Nelu! Şi am o ultimă rugăminte la voi. Să nu vă osteniţi ca şi mine. Munciţi cu măsură şi dreaptă credinţă.Tata."Rîndurile acestea m-au cutremurat. Uneori îmi pare că şi acum  îmi joacă dinaintea ochilor, parcă se topesc şi parcă iarăşi renasc din aburul vieţii.Să însemne oare că tata şi-a ratat viaţa,m-am întrebat cu ele în mînă o zi întreagă ? Şi dacă un tată şi-a ratat viaţa,  care e şansa copiilor lui? A mea, pînă la urmă. Niciuna. Sau poate că scrisoarea aceasta, m-am îmbărbătat eu, ca o pagină de evanghelie , dă vieţii mele un scop şi un sens nou pe care eu nici nu-l ştiu? Spre seară, am împăturit-o cu grijă şi-am ascuns-o în masa de scris. Ani întregi după aceea am revenit la ea.Ca la un scop nedefinit.O citeam şi iarăşi o ascundeam în sertarul mesei.O tăinuiam în sertarul mesei şi iarăşi şi o scoteam.Mai cu seamă în clipele grele ale vieţii, cînd porneam vreun  plan sau cînd îl ratam.Ca într-o bună zi s-o pun în sertar şi să n-o mai găsesc.Am pierdut-o! Ce să-ţi spun, este poate cea mai mare  pierdere a mea pe care am avut-o vreo dată în viaţă.Pînă şi astăzi o caut.Uneori în nopţile mele de nesomn şi de deznădăjduire, cînd singurătatea şi neşansa mă strînge de gît, mă scol şi încep s-o caut.Este doar undeva prin casă, dar unde? Răsfoiesc filă cu filă miile de volume din bibliotecă, răstorn sertarele mesei, toate pînă la ultima hîrtie, întorc buzunarele hainelor pe dos, parcurg încă odată cărţile iubite, îmbrac hainele pe care le-am purtat odată, şoptesc în taină cuvintele scrisorii, respir aerul ei, uneori mi se pare că o am chiar în mînă, tot atunci însă dispare ca un fum.Şi iarăşi mă cuprinde nimicul.Cine ştie poate de asta masa de scris a devenit locul meu de suferinţă şi de chin, plînsetul din care pornesc întîlnirile şi despărţirile noastre, taina aceasta din care pînă la urmă iată în toamna aceasta , de ziua ta, se alege un loc de muncă la Banca HSBC,unul din coloşii financiari ai lumii.Bucuria mea acest loc de muncă al tău , poate cea mai mare din ultimul timp.Numai că ,în loc să sprigine stîlpul meu,în loc să aline singurătatea mea, acest loc al tău mai bate un stîlp, acolo departe, la Londra,pe World Strit, la cealaltă margine a lumii.Încă o singurătate,deci,încă o faţă a tainei.Ce să-ţi spun, dragă copile, uită-te atent şi-ai să vezi că n-ai reuşit să-ţi baţi stîlpul şi iată de acum  cineva a pus ochii pe el , să ţi-l pravală, s-o ia înaintea ta, să-ţi ia locul, să te dea pe carosabil.Competiţia în lumea aceasta a noastră, dar mai cu seamă-n finanţe, în lumea ta, e dură şi fără de iertare.Tu însăţi n-ai reuşit să-ţi baţi stîlpul şi iată te gîndeşti că poate îl muţi în altă parte, că poate la Rotşhild, cealaltă bancă unde mai faci o stagiere de şase luni, este mai solidă. Că poate obţii acolo un alt loc, mai bun. S-ar putea.Singurătatea însă e tot aceeaşi.Pretutindeni în lume competiţia omului de astăzi e neschimbată. Deaceea o voi plînge, mai mult chiar decît am plîns singurătatea mea.Şi îţi voi scrie. Şi te voi întreba: cînd mai treci pe acasă? Vei trece desigur.Ori de cîte ori vei veni,însă, îndată te vei întoarce, acolo, în centrul de putere al lumii, pe World Stritt, unde stîlpul tău încet, încet se va aşeza , va prinde rădăcini, poate chiar la Banca Mondială sau Banca Europeană, de ce nu, iar în jurul lor se vor ridica casa ta, copiii tăi.Acolo în tinda casei tale , între tine şi copiii tăi, se vor muta într-un sfîrşit şi întîlnirile şi despărţirile noastre. Iar eu voi rămîne într-o casă de la marginea lumii, din Dealul Schinoasei. Cu o pădure de trandafiri. Şi amintiri. Şi o masă de scris. La care mă voi aşeza şi voi scrie ultima mea scrisoare, pe care într-un noroc o voi pune în sertarele mesei.Cu o singură taină. Şi o singură şansă. Şi un singur cuvînt:"Te iubesc!" Pe care tata nu l-a putut nici vorbi şi nici scrie.Pur şi simplu l-a plîns.Cu lacrima jertvie de pe lemnu-nflorit al tăcerii. 

Smerenie şi Orgoliu

Vroiam  să mă duc la Gala premiilor literare pentru anul 2012.Îmi plac aceste evenimente. Atît în Romînia cît şi la noi. Este o modalitate de a cerne lucrurile şi un extraordinar moment de comunicare, uneori ca valoare mult peste lucrările premiate.Rîd cireşii  în grădina mea la Schinoasa, înseşi natura în anul acesta mă predispunea penru această Gală. Îmi pregătisem chiar hainele.Trebuie să vină pînă la urmă în literatura noastră un alt Ion, sau Moromete, sau Onache Cărăbuş. S-a întîmplat însă că am citit în "Jurnal de Chişinău" din vinerea trecută un microeseu de Mircea V. Ciobanu despre cultura scrisă  şi m-am răzgîndit.Mai mult, m-am întristat chiar rău de tot. Dacă am expertiza "Literatura şi arta",unicul săptămînalul literar de la noi, cu proba de aur literar, sugerează criticul  am descoperi un ziar de perete.Şi atunci cine sînt un eu, care mă public de o viaţă în acest ziar? Un scriitor de joi, de Duminici ar ironiza prietenul meu Daniel Bănulescu. Dar nu este aşa."Pragul", o proză scurtă superbă publicată de Aurelian Silvestru chiar joia trecută, arată , pentru cine vrea să înţeleagă,ca publicaşia lui Nicolae Dabija conţine şi literatură veritabilă.Şi eseul criticului ar putea fi unul bun, pe măsura literaturii de la noi, dacă nu ar fi marcat de un mic orgolii. Dar vai ,micile noastre orgolii.Cum ne mai iubim în ele.Cum le mai semănăm pretutindeni, fără să ne dăm seama, că ne aduc una din cele mai mari stricăciuni,pierdwerea duhului. Aşă că m-am răzgîndit.Decît să mă duc la o paradă a micilor orgolii mai bine mă duc la Mănăstirea Ţigăneşti, la Înălţarea Domnului, la Coborîrea Duhulu Sfînt, la Sărbătoarea marii smerenii.Să comunic cu un alt prieten al meu, Părintele Lazăr care doarme pe un pat de schîduri şi pe o pernă de piatră şi se roogă .Şi să mă smeresc şi eu.Şi cine ştie poate din smerenia lui, şi a mea şi a noastră tuturor se va înălţa sau va coborî măcar o picătură de duh.Ca o probă de aur a suferinţelor noastre de veacuri.    

Un sat cu un singur cireş

  E sfîrşit de mai.Iată că se coc şi cireşele.Neverosimil.Parcă mai dăunîăzi, cu cîteva săptămîni în urmă, cireşii mei din Dealul Schinoasei, stăteau îmbrăcaţi în haină albă de mireasă. Parcă mai ieri în crengile lor roiau albinele.Şi iată că astăzi în vîrfurile lor semeţe şi pe la poale se rumenesc, se coc cireşele.Parcă şi natura se grăbeşte odată cu lumea aceasta nebună din mijlocul ei. Se coc cireşele !Unde s-a mai văzut în cîteva săptămîni  copacul să dea frunze, să înflorească şi să facă rod! O mare minune! Se coc cireşile.  Şi odată cu aceasta minune începe marele meu război cu copiii din Dealul Schinoasei .Odată demult , pe la amiaza vîrstei mele, am ridicat o casă în Dealul Schinoasei.Şi o grădină, cu multe flori şi mulţi cireşi pe la colţurile ei.Cireşi devreme.Cireşi altoiţi. Cireşi tîrzii. Spre bucuria mea şi a copiilor din întreaga Schinoasă.Aşa m-am gîndit cînd i-am pus.Poate pentru că în satul acela de demult al copilăriei mele , la nord, în cîmpiea Sorocii, creştea doar un singur cireş.La Petru Galeţchi.În mijlocul ogrăzii.Nalt şi frumos, cît un stejar cireşul acela al copilăriei mele.Încît primăverile cînd se coceau cireşele părea un candelabru ce umple universul.O luam pe Veruţa Arapu de mînă, ne apropieam de grădină şi ore întregi ne uitam la el.Pînă la şcoală. Şi după şcoală.Copacul acela ne lumina inimile şi ne încălzea sufletele.Ne ţineam de mînă şi ne rugam pentru el.Poate obţinem măcar un pumn de cireşe.Garduri mari cît omul împrejuiau copacul acela.Cum să trecem pînă la el?O matahală urîcioasă îi păzea vîrfurile.Cum să le ajungem? O singură speranţă aveam.Poate că se îndură cealaltă matahală , care se plimbă prin curte, şi ne întinde un pumn de cireşe.Aşa şi nu s-a îndurat.De acolo din rugăciunea aceea şi palmele Veruţei Arapu au răsărit peste ani cireşii mei din Dealul Schinoasei. De unde să ştiu eu atunci,însă, că peste alţi ani  în loc de bucurie, de un pumn de cireşe, am să mă aleg cu o mare amărăciune de la aceşti copaci? Nu pridideşte să se coacă prima cireaşă, în vîrf, şi copiii sînt de acum pe garduri , pînă nu o rup cu tot cu creangă nu se lasă."Măi copii, pentru voi i-am pus, - le zic eu amărît, - bateţi la poartă, urcaţi în copaci şi culegeţi cît doriţi!" Se uită la mine miraţi şi parcă mă înţeleg şi nu mă-nţeleg.Trece o vreme , pîndesc, ca o mîţă uşernică, cînd mă aşez la masa de scris sau ies la plimbare şi iar sînt pe gard, iarăşi     rup crengile.Pe scurt, în cîteva zile rotaţii, frumoşii, mîndrii mei cireşi din Dealul Schinoasei se transformă în nişte fantome.De parcă ar fi nişte mături. De parcă ar fi bătuţi cu îmblăciul.Şi dacă ar fi doar la mine.Dar întrega Schinoasă, de la un capăt la altul, din Valea Grecului , multpătimita Vale a Grecului ,această  Grădină a Raiului, e doar fantome, doar copaci devastaţi.Ca nişte corăbii cu pînzele zdrenţuite care se duc , se zbucium spre nicăieri. Cobopr la ei ei, le pipăi rănile în plimbările mele obişnuite de primăvară, urc sus înspre liceul de arte "Nicolae Sulac", printre marile castele medievale ale noilor boieri, ascult Moţart  care se revaesă ca o apă din aulele liceului,apoi mă întorc îndărăt ,printre căsuţele mici, pătulite la pămînt ale vechilor schinoşeni, şi mă întreb, încîlcit, copac cu copac: cum de mai rezistă aceste sărmane fiinţe ale firii cum le numea Dostoievski? Cum se face că an de an cireşul acela tîrziu, singuratic din faţa liceului, ca o pasăre rănită, cu poame dulci amărui, este despuiat , aproape că schilodit definitiv în prezenţa şi cu îngăduinţa unei oştiri  întregi de pedagogi şi el mereu îşi revine, mereu înfloreşte şi se-mbracă în haine de rod? Cum se explică că alţi fraţi ai lui, o deseatină de cireşi, umăr lîngă umăr, fără de stăpîn, plantaţi în vremuri de demult de un boier de viţă, în Valea Grecului,  sînt curăţiţi, arşi de pe faţa pămîntului, ca de lăcustă, an de an, şi ei mereu se refac?  Cum se întîmplă că lumea, devenită între timp un sat planetar cu o piaţă cît un singur cireş pare că moare sufocată de criză şi iarăşi renaşte? Iarăşi se rudică. O lucrare măreaţă această refacetre. Ajutată de cine? De sufletele celor care s-au dus? De Moţart? De mîna Domnului.?Sau poate că de un băiat şi o fată, un Adam şi o Evă, care fugiţi de la lecţii , cu crengi de cireşe în braţe, iată vin, se-ndreaptă spre mine şi-mi întind un pumn de cireşe:" Luaţi, gustaţi!Cireşe din Valea Grecului!" Iată şi sfîrşitul războiului , pe care nu mai ştiu l-am pierdut sau l-am cîştigat.Un pumn de cireşe e viaţa omului.Un război pentru el.Care durează o veşnicie sau poate o clipă. Iau şi gust.Doamne cît de amare mai sînt! Poate că sînt dintr-o altă copilărie.Şi dintr-un alt copac. Dar din aceiaşi taină care mă depăşeşte.

Mîna ţintuit-a lui Iisus

E primăvară. E iarăşi primăvară.O primăvară cu  un vişin nebun la ferestrele mele din Dealul Schinoasei.Nu l-am  mai văzut niciodată să-nflorească aşa. E nebun şi se rupe de floare. O vedenie în miez de noapte acest vişin. O haină dalbă la migit de zori. De parcă ar fi venit tata, de undeva de departe, şi iată mi-o întinde în fiecare dimineaţă şi-mi zice:"Ia haina, copile, îmbrac-o şi mergi!" Odată demult ,în copilăria mea îndepărtată, cam pe vremea aceasta, de Florii, cînd înfloreau vişinii, inainte de Paşti, tata mi-a cumpărat de la tîrg un costum nou nouţ. De velur.Cu o sumedenie de buzunare.Şi o pereche de sandale.M-a mîngîiat pe cap, cu mîna lui bătucită de munci, şi mi-a zis:"Ia haina copile, îmbrac-o şi mergi!" Am îmbrăcat-o   şi cu Veruţa Arapu de mînă, o fată din vecini, am mers la şcoală. Se zbiceau cărările, drumul abea migea, picioaoarele noastre erau uşoare-uşoare , pentru prima dată ţineam o fată de mînă, şi alergam,alergam şi alergam.Şi nu mai ajungeam nicăieri. De parcă ne-ar fi crescut aripi.De parcă  unghiul cucoarelor din înalturi ar fi ţipat în inimile noastre. Niciodată n-am fost mai fericit ca atunci.Nici pînă la drumul acela.Nici după el. Este drumul vieţii mele pe care odată făcut, sau odată împlinit, sau odată rătăcit, sau odată pierdut nu l-am regăsit niciodată.Mereu l-am căutat şi mereu mi s-a părut că-l am în faţă.Mereu am căzut căutîndu-l şi mereu m-am ridicat aflîndu-l.De găsit însă niciodată nu l-am regăsit..Chinul vieţii acest drum.O taină care vine poate de la mîna tatei,încărcată de muncile grele, de la unica ei mîngîiere ce  nu s-a mai repetat niciodată. Sau de la mîna fetei acelea, Veruţa Arapu, furată şi ea din palmele mele, de alte munci şi mai grele.Sau de la costumul acela de velur cu buzunare multele,  pe care mereu mi l-am dorit şi nu l-am mai avut.Atîtea costume am cumpărat în viaţa mea. O adevărată manie.Şi nici unul nu mi-a venit. Ba au fost mai mari. Ba mai mici. Ba sclipitoare.Ba sărăcăcioase.Pînă cînd într-un tîrziu m-am pomenit în această înaltă casă de piatră din Dealul Schinoasei.Plină de haine care nu le mai îmbrac.Şi de cărţi care nu le mai citesc.Şi de singurătate care mă îngroapă.De ani de zile mă îmbrac doar într-un costum de sac.De ani de zile citesc doar Psalmii .De ani de zile îmi plîng păcatele. Şi de ani de zile mă întreb: ce este în cele din urmă această casă a mea? Un loc al minţii mele? O avere? Un turn de simgurătate? Un sălaş al sufletului? Sau ce? Şi tot mai des din vechile cîntări de mii de ani ale lui David, din aceste desăvîrşite rugăciuni, răzbate doar un singur verset, ca un epitaf : "Şi am aşteptat pe cel care m-ar milui şi nu era şi pe cel ce m-ar mînghîia şi nu i-am aflat." Să fie oare această podoabă a mea, acest chin al meu , această viaţă a mea un simplu accident. O întîmplare care s-a întîmplat înainte de a se fi întîmplat? O  aşteptare absurdă? Dacă e aşa atunci şi rugăciunile mele din iarna aceasta şi de pînă la iarna aceasta şi de după iarna aceasta sînt absurde.Un strigăt din nimic spre nimic. Iată însă că de undeva de sub viforul alb al vişinului, ca un paradox, răzbate o cărăruie albă de petale.Parcă e de departe din copilărie .Şi parcă e de aproape de la Mănăstirea Ţigăneşti.Se scutură  de glodurile iernii, de gropile primăverii, de pietrile de dezbin ale lumii şi urcă încet spre şoseaua Balcanilor. De acolo o rupe în viteză spre Europa, dulcea mea Europă, face un cerc la Milano, o îmbrăţişează pe Ana şi se  întoarce cuminte în Dealul Schinoasei, la pragul casei mele.Iată şi minunea.Iată şi marele meu drum .Iată şi mărturisirea mea.Alerg, sîrguiesc să n-o pierd. Nu dovedesc să mă apuc însă de mînerul uşii şi undeva în Pădurea Domnească  răsună o împuşcătură. Apoi încă una la Mănăstirea Ţigăneşti.Şi încă una în rugăciunea mea de Spovedanie.O diavolească treime.Şi totul s-a prăbuşit.Totul s-a-nchis.Stau iarăşi zăvorît în casă.Pentru ce să mă mai rog ? Pentru casa aceasta care e păcatul păcatelor mele? Pentru uşa ei care nu se deschide nici nu se închide? Pentru ferestrele ei care nu dau nicăieri? Absurd. Sau poate totuşi pentru vişinul ei de sub geam? Care de fapt nici n-are nevoie de rugăciune.El înseşi este o rugăciune.Un suspin ce cuprinde necuprinsul.Şi rugăciunile mele.Şi venirile şi plecările Anei.Şi dorul de pruncie al Veronicăi.Şi toată nebunia lumii de afară.Şi nimicul nimicului. Cred Doamne, ajută necrediţei mele.Binecuvîntează  Doamne, Dumnezeul părinţilor noştri, această scurtă rugăciune a mea.Şi suspinul vişinului de la geam.De unde iată se întinde spre mine-n ascuns  mînă ţintuită de mire a lui Iisus, fiul tău.Departe pe muntele Golgotei.Aproape la Mănăstirea Ţigăneşti. Sau în chiar însămi mireasă inima mea.De păcatul şi orgoliul omenesc. Iau haina,  îmbrac inima şi merg. Amin!

Rugul Aprins

 .Încă e frig. Încă bate vîntul.Încă inimile noastre sînt împetrite. Dar pe undeva în luminişurile de pădure, în ogrăzile  ferite de intemperiile naturii, la dos, ridică capul ghioceii. Înseamnă că a mai trecut o iarnă. Înseamnă că încet, încet ne trecem şi noi dragi colegi,robii cuvîntului. Şi totuşi există ceva pe lumea asta care nu trece. Ceva care ne înconjoară pretutinden sau poate se ascunde adînc în noi  şi veşnic renaşte ca o dorinţă de nemoarte. Ceva care ne creşte copiii şi le pune în gură cuvintele. Ceva  care ţine casele şi familiile noastre.Ceva care ne dă puteri de muncă şi ne face să rezistăm în orice timpuri, dar mai cu seamă în zilele de astăzi. Ceva care, asemeni unui rug aprins, face căldură pînă şi în acest loc de  osîndă şi de multă suferinţă al plaiului nostru. Acest ceva sau acest cineva sînteţi Dumneavoastră dragile noastre femei, mame,fiice,soţii,iubite.Suspinul Dumneavoastră în momentele noastre grele este cea mai desăvîreşită rugăciune către Dumnezeu.Şi zîmbetul Dumnevoastră pentru noi  în momentele de bucurie este cel mai de preţ dar al lui Dumnezeu pentru noi.O firimitură de vis şi de eternitate a neamului nostru.Una ea  ne plineşte. Vă îmbrăţişez pe toate.
                                                                                                           

Faţa tristă a magului

Frumos  şi plin de miresmele extraordinare ale vieţii concertul de Anul Nou prezentat de vedetele noastre autohtone la postul de televiziune Moldova 1. Abea la prezentarea lui repetată, în noaptea de Anul Nou pe vechi, cînd au plecat copiii şi casa a devenit pustie, ca şi viaţa de altfel, mi-am dat seama de lucrul acesta. În primul rînd pentru că s-a cîntat doar muzică populară. Apoi pentru că s-a cîntat de pe două platforme antagonice :cea a cîntăreţilor de estradă şi cea a interpreţilor de muzică populară. O noapte întreagă au năduşit cei cîţiva actori comici de notoriettate şi o echipă întreagă de măşti , de pe o a treia platformă ,să unească cele două poluri ale cîntecului nostru popular într-o monadă a duhului carpatin de libertate şi frumuseţe. Şi n-au reuşit.Pînă la urmă cîntecul s-a adunat din sune înseşi.Din drumurile noastre spre Italia. Din feţele adevărate ale ale trecutului.Şi din măştile prezentului.Într-o pasătre albă care a zburat peste întinsurile noastre înzăpezite şi s-a aşezat pe umerii cîntăreţei Neli Ciobanu.Domnne, cum a mai cîntat această pasăre. A cîntat de a stors lacrimi din piatră. A cîntat de mi-a frînt inima. A cîntat de mi-a reînviat dragostea. Ce mai trebuia la toate acestea ca să umple pustia mea casă. Poate tinereţile mele. Şi cine ştie poate de asta de undeva din faldurile decoraţiilor sau poate ale vieţii, nu ştiu, s-a srecurat un mag.Doar pentru o secundă. Magul tinereţii mele.Gheorghe Urschi. S-a strecurat şi-n loc să glumească, pentru că a întîrziat, a slobozit o lacrimă. O lacrimă a întoarcerii fără de întoarcere. O lacrimă a vieţii fără de mască. După care a căzut cortina .Şi pasărea  a zburat la cer.Fără de mine. Şi fără de Gheorghe.Pînă la anul.

Viaţa ca o nucă tîrzie

Sînt, vorba lui Neagu Juvara, un insomniac incorigibil. Încă din tinereţile mele. De pe timpurile cînd aveam de scris nopţile reportaje triumfaliste. De pe atunci nu dorm. De pe atunci scriu şi aştept somnul ca pe una din marile mele minuni. De pe atunci sînt gata să dau tot ce am mai scump pentru un somn adînc, teluric, care să mă smulgă deznădejdilor şi să mă redea bucuriilor depline ale vieţii. Cu atît mai mult azi, la maturitate tîrzie. Se întîmplă uneori să nu dorm săptămîni, luni întregi. Unde s-a dus viaţa mea, mă tot întreb peste masa de scris, neîncetat? Perna e de piatră şi somnul e de iepure. Doar aţipesc, o fracţiune de secundă, atît. De parcă ar sta vînători cu haite de cîini pe urmele mele.Şi nimic nu mă poate salva din această goană sălbatecă a gîndurilor şi grijilor deşarte,nimic nu-mi poate aduce somnul decît plimbările cu un scop anume. O plimbare pînă la piaţă ca să-mi cumpăr o varză pentru salate.Altă plimbare pînă la farmacie unde procur un medicament necesar. Încă o plimbare spre oficiul poştal pentru a plăti facturile.Şi într-un sfîrşit cele mai multe plimbări, aproape zilnice, în Valea Grecului.Un adevărat miracol această veche moşie de dincolo de gardul meu. Un loc fabulos unde poţi să-ţi faci un scop fără a fi avut nici nici unul pînă să păşeşti pe el.Probabil de asta sus, pe creasta lui, s-au construit atîtea castele, mai dihai ca cele medievale. Probabil de asta jos, pe cărările lui şerpuitoare au rătăcit de atîtea ori şi Andrei Sangheli şi Zinaida Greceanîi, visînd să-l ia în arendă. Probabil de asta pînă la urmă mi-am făcut şi eu un scop de plimbare aici: nucile tîrzii. Odată demult un boier de stirpe veche, un compatriot al lui Socrate, a plantat în această mirifică vale o splendidă vie.Şi nişte nucari, care cu anii s-au tot înmulţit, au tot urcat pe culmi, au tot coborît devale în cotloane, încît într-o zi nimeni n-a mai putut să-i stîrpească. Nici plugurile de plantaj de adineaori ale lui Bodiu. Nici îmblăciile negustorilor de miez de ieri. Nici cîrdurile atoatestăpînitoare ale cioroilor de astăzi.O groază de nuci răzbate de atunci prin aceste măceluri ,toamnă de toamnă, şi amestecîndu-se cu miriadele de frunze se aşază la pămînt, îndreptîndu-se parcă în sălbăticiile locului părăsit spre o mare taină. Spre care taină oare, mă întreb de fiecare dată, pornind la plimbare? Spre o nouă încolţire sau o topire în neant? Greu de zis. Ştiu doar că ciomagul din mîini e armă de apărare şi toiag în acelaşi timp.Că pentru o nucă uneori sînt nevoit să răscolesc ca un rob girezi de frunze. Probabil din această robie îmi răsare uneori, rar de tot, cîte un copac cu nicile ţărnă sub el.Îmi împlu buzunarele atunci şi pornesc fericit către casă. Ca în depărtata mea copilărie, în nopţile de Crăciun. Să dorm şi să visez fără grigi. Cum masa mea de scris se desface şi creşte peste nopţi nedormit ca o nucă tîrzie de toamnă într-un copac frumos şi rotat. Cu un colind etern sub el.Şi cu Ana întoarsă acasă.În vacanţă.

Preamilostiva doamnă

Iată că am ajuns şi la ultima mare piedică din viaţa mea. Cîinii. Unde mă mai duc eu în ultimul timp ca să mă tem de cîini? Aproape nicăieri.Unde es din turnul meu de singurătate din Dealul Schinoasei? Niciunde.Poate doar la alimentară.Şi la Sfintele Liturghii. Şi la plimbare. Dar uite că pînă şi-n aceste locuri sînt aţinut de cîini. Devale, în Valea Grecului, pe traseul meu de plimbare: turme de cîini. La garaje, dinspre Schinoasa, iarăşi cîini. Sus, spre alimentară, printre marile blocuri locative construite , lîngă tomberoanele de gunoi, iar cîini.Puţin mai la dreapta, în coasta legendarei case a lui Sangheli, nelocuită nici pînă acum, în drum spre biserică,faţă cu spitalul canceroşilor, alţi cîini. Ca o răzbunare de peste o viaţă.
Odată demult un prieten al lui tata, a alungat din ograda copilăriei mele,cu o piatră de un pud, un alt prieten, al meu.Un cîine. "N"ea Balan!" - îi spuneam în clipele grele.Ar fi trebuit să-l apăr, dar nu l-am apărat.Şi iată că, după o viaţă, pîndind momentul libertăţii, s-a întors. Să se răzbune. Şi dacă s-ar fi întors numai către mine.Undeva în Bucureşti, celebrul istoric Neagu Dgiuvara, mărturiseşte într-un tabloid,la cei nouăzeci de ani ai săi, că nu se mai teme de nimic. Doar de un cîine care ar putea să-l muşte în timpul plimbărilor.Tot în Bucureşti acelaşi cîine sfîşie pînă la moarte o femeie. Este cîinele meu, dar şi alnostru al tuturor. Aici în Chişinău, lîngă mine, acelaşi cîine sau fraţii lui, solidari,pentru că au fost trădaţi, fac cerc în jurul casei mele, cartierelor, a Parlamentului, Guvernului şi Curţii Constituţionale şi ameniniţă, muşcă ba un copil, ba un bătrîn."Faceţi ceva, fraţilor!Ajutaţi-mă!" - strig eu din cercul meu de pe Dealul Schinoasei către serviciile respective ale primăriei."Facem - răspund ei, - dar nu prea avem bani şi nici drepturi." E adevărat. Se zbat şi ei sărmanii în acelaşi cerc închis al patrupedelor.Dar de fiecare dată, cînd pare că gata îl rup ,mereu apare cîte o preamilostivă doamnă care strigă cu limba de la cer la pămînt:"Criminalii!" Mai cu seamă în preajma alegerilor. Aşa se face că de la alegeri la alegeri preamilostivele doamne s-au tot înmulţit.Astăzi avem cîte o preamilostivă doamnă la fiecare bloc. Stau de veghe. Nu mă preocupă cine sînt aceste doamne, care e mama lor.Unii zic că Europa, alţii zic că dictatura de eri.Nu mă interesează buzunarul lor.Imi pasă doar de cea care a adus cercul pînă la pragul meu.Putea prea bine să adăpostească haitele în conacul său şi grădina sa întinse pe un sfert de hectar.A preferat să le hrănească însă şi înmulţească în scuar. Poate pentru că îi place ca dimineaţa să fie condusă de haite, iar seara să fie întîmpinate de ele.Poate pentru că încurcă gestul ei de binefacere cu actul de milostenie publică al omului politic.Nu ştiu. Deaceea pun mîna pe bîta care mi-a pregătit-o bătrînul căprar din Schinoasa şi trecînd peste haite pornesc spre bisercă.Să-mi spun rugăciunea. O rugăciune dintr-un cerc închis.Un cerc în care încape singurătatea mea de aici. Şi singurătatea Anei de la Srasburg.Şi binefacerea premilostivei doamne. Şi gestul de milostenie al politicienilor care se amestecă cu cel al Doamnei.Şi deruta ţării. Şi bîta pe care înainte de rugăciune am ascuns-o sub o tufă de măcieş.Un cerc pe care numai unul Domnul ştie dacă îl vom rupe. Şi cum.