Floarea rară a Duhului

 

 Nu ştiu care ar putea fi măsura  sau poate măsurile de apreciere a omului în lumea modernă.Ieromonahul Rafail Noica spune undeva în cuvintele sale duhovniceşti că din toată lumea aceasta materială şi ideatică de azi, din tot praful stelar , din toate lucrurile existente doar omul nu se supune legii.Fiecare om este o excepţie. Fiecare suflet care va fi existat în istoria aceasta este o călătorie dintru nefiinţă pînă întru vecinica îndumnezeire.Şi o călătorie unică.O carte unică.Un roman unic.Marele Saramago vroia să facă din aceste cărţi o bibliotecă pe lună.Diavolul clădeşte o temniţă din ele cu un singur paznic la uşile ei: răul cu faţă de bine.Cine va birui? Problema eternă a lumii.

  Tot mai mult şi mai mult  "prietenul" nostru fidel ne amestecă vieţile şi cărările, ca pe un butuc de cărţi, din care ne îndeamnă să scoatem cartea fericită, viaţa norocoasă, măsura lumii şi a omului. Şi noi o tot scoatem, o tot alegem, tot alergăm după seminţele binelui, le tot semănăm, încît pomenindu-ne la un moment dat că a răsărit răul, nefericiţi, ne întrebăm: de ce oare? Să aibă oare Domnul o altă măsură decît cea a omului, care iată ne convingem a cîta oară, este diferită de cea a noastră? Mult probabil. Cît mă priveşte pe mine încă din copilărie am învăţat că una din măsurile de apeciere pe care le aplică Domnul în lumea asta ar putea fi bătăturile.

  Zic asta gîndindu-mă la taică meu care cine ştie poate că a fost un om cu cele mai bătucite mîini din lume.Uneori , în clipele de greutate, cînd am nevoie de o milă şi eu pe lumea asta, mă rog pînă la lacrimi, după care simt la distanţă de ani cum mîinile tatei se aburcă spre creştetul meu.Ca nişte aripi.Şi cum coboară pe el. Ca nişte păsări.Şi cum zăbovesc pe el. Ca nişte tristeţi.Sînt  poate unicile clipe de odihnă ale mîinilor acelea bătucite, care uneori, mi se pare, munceau şi-n somn.Şi nu doar mîinile, dar şi genunchii, şi coatele veşnic muncite, cîrpite şi bătucite erau.Şi nu doar genunchii şi coatele, dar şi umerii erau bătuciţi, ca o piele de oaie, sărată şi uscată de vînt.Și nu doar umerii, dar și cuvintele bătucite erau, de-o adîncă tăcere.

  Toate muncile pe care le-a făcut în viaţa lui tăcînd le-a făcut, în genunchi şi pe coate. Ca să mă hrănească pe mine.Şi pe lumea întreagă.Da, ştiu ce spun, se întîmplă uneori în viaţa aceasta oameni care hrănesc o lume întreagă.Şi tatăl meu a fost unul din ei.Încît mă gîndesc că dacă s-a îndreptat vreodată din spate asta doar să mă mîngîie,  să urce pe cruce şi zică:"Baiatul tatei!".Mă uit cîteodată din valea aceasta a mea, din valea lumii şi plîngerii, unde am coborît de ani buni , în Deal, la cer, spre satul copilăriei, ca la o cetate a Domnului, şi mă-ntreb:ce-a fost oare?Nu ştiu.Doar crucea lui tata, care albeşte în zare,  le ştie pe toate. Doar mîngîierea lui le cuprinde. Şi doar cuvintele lui le măsoară: "Băiatul tatei!"

   Sînt poate unicile cuvinte curate şi adevărate, pe care le-am auzit şi trăit aici pe pămînt.Probabil de asta  le-am şi grijit.Probabil de asta le-am şi-nmulţit. Ca pe o floare rară a Duhului. Probabil de asta le-am şi risipit.Pe dragoste.Pe ură.Pe iubire de sine. Pe invidie.Pe frică. Pe tot ce înseamnă o viaţă de om încît astăzi, adunîndu-le în faţa tăcerii lui tata, mă cutremur, nimic nu s-a ales din ele, din miile pagini gîndite şi scrise de mine, din uriaşa zestre a lui tata.Doar o crestătură pe degetul cel inelar.Nici cît să zic:"Mulţumesc!" Nici cît să scriu :"Te iubesc!"O bătătură a cuvîntului asta e viaţa mea. O muşcatură de şarpe pe inelar, care iată este muşcată şi ea de Internet. O ruşine. Pentru ruşinea aceasta mă rog dimineţile.Poate ruşinea aceasta se lipeşte de inima mea. Poate se preface la masa de scris într-o pasăre, care zboară sus, în Deal,la picioarele tatei şi-şi face cuib fericit.