Nodul

 

Cine a cercetat şi a cunoscut vieţile sfinţilor ştie că sfinţenia nu este un vis.Că pe ea se sprigină lumea. Pînă la urmă însă orice om din lumea aceasta , făcut din lut şi din Duh, ajunge într-o bună zi să înţeleagă că Duhul, harul este ce este în viaţa lui. Duhul este realitatea, iar toate celelalte, vorba apostolului Luca, o lume ghicită-n oglindă, părelnică. Cum să redobîndim însă harul pierdut? Cum să ne spriginim pe realitatea lui?Cum să nădăjduim? Pescarii ceia simpli, ţăranii ceia simpli, apostolii iubirii care i-au cunoscut taina nu mai sînt , iar scrierele lor , învăţăturile lor lăsate în cuvînt din păcate, fără ei, fără fapta lor vie, puţin ce ne-ajută.

  Aşa că  uneori dau într-o parte vrafurile de cărţi, toţi filozofii lumii, rugăciunile grabnice, masa de scris, oraşul cu miile lui de lumini şi necontenitele lui zbateri, dezgrop din memoria lumii cîte un Poet sau cîte un Sfînt,îl iau călăuză şi pornesc , cu toate neputinţele mele, spre vechile mănăstiri ale Moldovei. Frumoasa. Hîrbovăţ. Curchi. Căpriana.Ţigăneşti. Salba de aur a Moldovei. Floarea duhului nostru de ieri.Şi bietele noastre aşezăminte monahale de azi.Una şi aceiaşi realitate. Un singur zid. O ruină şi o mărire. O rugăciune şi un blestem. Nu ştiu dacă există pe lume o antinomie mai prăpăstioasă decît ele. Şi nu ştiu dacă ne-am bătut joc de ceva mai cumplit decît de ele. Le-am topit clopotele. Le-am ars icoanele.Le-am izgonit măicuţele. Pînă la urmă am făcut nişte case de nebuni din ele.

  Şi iată  tocmai din nebunia aceasta a nostră, din pîntecele nopţii acestea, de pe marginea prăpăstioasă a exodului, din suferințe sau dintr-un turn de tărie, cine să creadă şi să-nţeleagă vreodată, se naşte încet, încet, sus de tot sau negrăit de jos, o sămînţă de foc.O candelă. O icoană. Şi un călugăr într-o chilie. Sau poate mai mulţi."Am fraţi în sud, am mulţi şi în sutane,- mă ajută Poetul,- în mănăstiri în care laur creşte.Ştiu, ei zugrăvesc madone omeneşte, visez adesea despre tineri Tiţiani prin care Domnul în văpăi goneşte." Uneori mi se pare că această sămînţă e foarte departe, undeva la vechii pescari, cu plasele goale, pe o mare învolburată. Sau în Bizanț, în temniţa lui Teostirict monahul,care închis pentru icoane gîndește la Paraclis.Sau pe muntele Athos. Alteori foarte aproape,la Țigănești, într-o chilie a noilor călugări , pe val rătăcit de civilizaţie, cu maşini, internet şi telefoane mobile.

  Alerg spre ea.O prind și iarăși o scap. De unde mă frige? Din faţă , dinspre ostenelile părintelui stareț Irinarh?Sau ale părintelui Tihon? Sau cele ale părintelui Lazăr? Din spate, de la  Poetul monah? Sau de la monahul martir Teostirict care parcă mai suferă la Paraclis? Sau poate din inima mea. Sînt un pescar şi eu care scot din apele multe doar neputinţe. ”Măicuță,- strig , - nu mă lăsa!”  ” Nu mă încredința ajutorului omenesc, -îngînă și scrie undeva pe o ruină de mănăstire monahul martir,- Preasfîntă Stăpînă, că necazul mă cuprinde și nu pot răbda săjetările diavolilor.Acoperămînt ni mi-am agonisit nicăieri, să scap eu netrebnicul...” Sau poate că sînt o lumînare, pe care o scap şi iarăşi o prind.Mă rog şi aştept să ardă pînă la capăt de Paraclis. Pînă la taină. Pînă la rană. Pînă la nodul de care să pot să mă leg de monahul martir. Pînă la Poetul care cîntă în strană:"Dar cînd am gîndurile în sinea mea plecate, e sumbru Domnul meu, o împletitură de rădăcini fără de zgomot bîănd. Atîta ştiu că dintr-a lui căldură eu mă înalţ , căci ramurele-mi toate dorm în adînc şi semn fac doar în vînt." Pînă la nădejdea celor fără de nădejde.Pînă la neputinţa care sînt şi se preface în Cuvînt.