duminică, 26 mai 2013

Un sat cu un singur cireş

  E sfîrşit de mai.Iată că se coc şi cireşele.Neverosimil.Parcă mai dăunîăzi, cu cîteva săptămîni în urmă, cireşii mei din Dealul Schinoasei, stăteau îmbrăcaţi în haină albă de mireasă. Parcă mai ieri în crengile lor roiau albinele.Şi iată că astăzi în vîrfurile lor semeţe şi pe la poale se rumenesc, se coc cireşele.Parcă şi natura se grăbeşte odată cu lumea aceasta nebună din mijlocul ei. Se coc cireşele !Unde s-a mai văzut în cîteva săptămîni  copacul să dea frunze, să înflorească şi să facă rod! O mare minune! Se coc cireşile.  Şi odată cu aceasta minune începe marele meu război cu copiii din Dealul Schinoasei .Odată demult , pe la amiaza vîrstei mele, am ridicat o casă în Dealul Schinoasei.Şi o grădină, cu multe flori şi mulţi cireşi pe la colţurile ei.Cireşi devreme.Cireşi altoiţi. Cireşi tîrzii. Spre bucuria mea şi a copiilor din întreaga Schinoasă.Aşa m-am gîndit cînd i-am pus.Poate pentru că în satul acela de demult al copilăriei mele , la nord, în cîmpiea Sorocii, creştea doar un singur cireş.La Petru Galeţchi.În mijlocul ogrăzii.Nalt şi frumos, cît un stejar cireşul acela al copilăriei mele.Încît primăverile cînd se coceau cireşele părea un candelabru ce umple universul.O luam pe Veruţa Arapu de mînă, ne apropieam de grădină şi ore întregi ne uitam la el.Pînă la şcoală. Şi după şcoală.Copacul acela ne lumina inimile şi ne încălzea sufletele.Ne ţineam de mînă şi ne rugam pentru el.Poate obţinem măcar un pumn de cireşe.Garduri mari cît omul împrejuiau copacul acela.Cum să trecem pînă la el?O matahală urîcioasă îi păzea vîrfurile.Cum să le ajungem? O singură speranţă aveam.Poate că se îndură cealaltă matahală , care se plimbă prin curte, şi ne întinde un pumn de cireşe.Aşa şi nu s-a îndurat.De acolo din rugăciunea aceea şi palmele Veruţei Arapu au răsărit peste ani cireşii mei din Dealul Schinoasei. De unde să ştiu eu atunci,însă, că peste alţi ani  în loc de bucurie, de un pumn de cireşe, am să mă aleg cu o mare amărăciune de la aceşti copaci? Nu pridideşte să se coacă prima cireaşă, în vîrf, şi copiii sînt de acum pe garduri , pînă nu o rup cu tot cu creangă nu se lasă."Măi copii, pentru voi i-am pus, - le zic eu amărît, - bateţi la poartă, urcaţi în copaci şi culegeţi cît doriţi!" Se uită la mine miraţi şi parcă mă înţeleg şi nu mă-nţeleg.Trece o vreme , pîndesc, ca o mîţă uşernică, cînd mă aşez la masa de scris sau ies la plimbare şi iar sînt pe gard, iarăşi     rup crengile.Pe scurt, în cîteva zile rotaţii, frumoşii, mîndrii mei cireşi din Dealul Schinoasei se transformă în nişte fantome.De parcă ar fi nişte mături. De parcă ar fi bătuţi cu îmblăciul.Şi dacă ar fi doar la mine.Dar întrega Schinoasă, de la un capăt la altul, din Valea Grecului , multpătimita Vale a Grecului ,această  Grădină a Raiului, e doar fantome, doar copaci devastaţi.Ca nişte corăbii cu pînzele zdrenţuite care se duc , se zbucium spre nicăieri. Cobopr la ei ei, le pipăi rănile în plimbările mele obişnuite de primăvară, urc sus înspre liceul de arte "Nicolae Sulac", printre marile castele medievale ale noilor boieri, ascult Moţart  care se revaesă ca o apă din aulele liceului,apoi mă întorc îndărăt ,printre căsuţele mici, pătulite la pămînt ale vechilor schinoşeni, şi mă întreb, încîlcit, copac cu copac: cum de mai rezistă aceste sărmane fiinţe ale firii cum le numea Dostoievski? Cum se face că an de an cireşul acela tîrziu, singuratic din faţa liceului, ca o pasăre rănită, cu poame dulci amărui, este despuiat , aproape că schilodit definitiv în prezenţa şi cu îngăduinţa unei oştiri  întregi de pedagogi şi el mereu îşi revine, mereu înfloreşte şi se-mbracă în haine de rod? Cum se explică că alţi fraţi ai lui, o deseatină de cireşi, umăr lîngă umăr, fără de stăpîn, plantaţi în vremuri de demult de un boier de viţă, în Valea Grecului,  sînt curăţiţi, arşi de pe faţa pămîntului, ca de lăcustă, an de an, şi ei mereu se refac?  Cum se întîmplă că lumea, devenită între timp un sat planetar cu o piaţă cît un singur cireş pare că moare sufocată de criză şi iarăşi renaşte? Iarăşi se rudică. O lucrare măreaţă această refacetre. Ajutată de cine? De sufletele celor care s-au dus? De Moţart? De mîna Domnului.?Sau poate că de un băiat şi o fată, un Adam şi o Evă, care fugiţi de la lecţii , cu crengi de cireşe în braţe, iată vin, se-ndreaptă spre mine şi-mi întind un pumn de cireşe:" Luaţi, gustaţi!Cireşe din Valea Grecului!" Iată şi sfîrşitul războiului , pe care nu mai ştiu l-am pierdut sau l-am cîştigat.Un pumn de cireşe e viaţa omului.Un război pentru el.Care durează o veşnicie sau poate o clipă. Iau şi gust.Doamne cît de amare mai sînt! Poate că sînt dintr-o altă copilărie.Şi dintr-un alt copac. Dar din aceiaşi taină care mă depăşeşte.

Un comentariu:

  1. foarte interesant, recomand cu drag tuturor sa citeasca aceasta frumoasa descriere a ciresilor

    RăspundețiȘtergere