Ultimele firimituri

     

   Dragă Ana! Ai plecat și cînd,seara, după după o zi lungă și grea, m-am ridicat sus, la etaj, ca să i-au un mănunchi de sovîrf pentru un ciai de calmare, poate adorm cumva , inima mi s-a zbătut puternic.Cît de repede se scimbă viața omului în lumea aceasta agitată de azi, încît sufletul, sărăcuțul, nu mai prididește după ea. Veșnic se rătăcește, cade-n adîncuri.Parcă mai eri urcai pe scări. Parcă mai eri coborai.Și iată că astăzi, gata, te-ai dus. Nu mai ești! O vară întreagă ai stat anul acesta acasă, acolo în camera ta de la etaj, acoperindu-ți mai întîi balconul cu umbrelă, apoi fereastra cu jaluzele, pregătindu-te parcă pentru o ședere lungă, de-o viaţă, și cînd părea că într-un sfîrșit te-ai aranjat, la răcoare, ca să poți lucra și visa pe totdeauna, iată ai lăsat toate,țara, prietenele, părinții, casa, camera vraiște, totul, și-ai plecat. De parc-ai fi zmuls un copac din inima mea. Unde, mă întreb de fiecare dată cînd pleci atît de subit şi pe neaşteptate? Spre care țărmuri și spre care realități? Cum arată HSBC-ul acela al tău, finanţa mirifică? N-am să știu niciodată, căci de aici, de la marginea mea de lume, de pe balconul tău din Schinoasa abea dacă se mai vede ceva.Doar o Vale Pustie, doar copaci despuiaţi, călători singurateci şi cărări nămolite de frunze...

    O vară întreagă ai stat anul acesta acasă.A fost o vacanță de zile mari pentru tine.A fost cea mai lungă vacanță a ta din ultimul timp, vacanţa de încheiere a studenţiei şi de pregătire pentru muncile înrobitoare la finanţele lumii din Londra.O vacanță cum nu s-a mai întîmplat și cum nu se va mai întîmpla probabil niciodată, cu multe ploi, cu multă căldură, cu multe evenimente.A fost o vacanță ca o veșnicie. Și a fost o vacanţă doar ca o clipă.O încercare temerară, îndrăzneață, nesăbuită, pe potrivă doar tinereții, de-a întoarce timpul înapoi,de a-l stăpîni, de a-l opri şi descoperi. De altfel de cînd te ştiu tot alergi.În copilărie după fluturi.Mai tîrziu după Rem.Apoi după vise.O fugă a fost şi această vacanță a ta.Ai alergat ba în Turcia, pe plajele însorite ale Antaliei, împreună cu mama, cu Veronica, cu toată șatra neamului după tne, afară de mine doar, ba la Milano ca să susții ultimele examene pentru master,ba la întîlnirile cu prietenele, care le ai împrăștiate în toată lumea,ba la sport cu Veronica, ba la croitor , ba la nunta prietenei, ba la jubileul mamei, încît a fost o mare minune pentru mine să te prind și să vorbesc preț de cîteva clipe cu tine.Puține au fost deci clipele noastre de comunicare,zgîrcite, grăbite, cu o frînă ascunsă în ele, care atunci cînd cade,în ultimul timp ne face mai mult tăcuți decît vorbăreți.Poate pentru că la început am fost un pic supărat pe tine.Dar asta e viața, sarea ei, fără supărări nu se poate.Așa că dacă mă întorc la supărările mele și la fuga ta neoprită, la încercarea ta nesăbuită de a întoarce timpul înapoi abea dacă adun vreo cîteva clipe de tăcere în care am comunicat cu adevăratelea, de la inimă la inimă, ca niște firimituri de la marele nostru ospăţ de altădată din Valea Grecului.

   Această grădină cu poame.Această pîine.Această miere. Această viaţă.Valea Grecului.Ţii minte locul acela mirific de joacă şi de visare, terasele lui cu măcieş înflorit? Nicicînd n-am alergat şi n-am vorbit şi nu ne-am rătăcit mai mult ca acolo. "Ana, uite acolo ,departe, vezi Harvardul?" -strigam către tine. "Da, tată, - ziceai, -  îl văd !" Cum poţi să vezi ceea ce nu se vede nicicum , zău dacă ştiu, poate doar în poveste.Ce minunată poveste acest Harvard! Te pierdeam printre ierbi şi iarăşi te regăseam! Ce vis care dă peste poate şi te izbăveşte de topate ratările.Ce taină zburătoare de la părinţi la copii. Cu atît mai tulburătoare sînt aceste clipe de tăcere care se rup azi din ea.Cu atît mai fără de preț.Cu atît mai dureroase, mai adevărate decît înseși întreaga mea viață de pînă acum.

   Și cine știe poate că ai reușit să întorci totuși timpul, pentru că cine de acum încolo va mai coborî de sus, de la etaj, ca să se așeze lîngă mine și să mă întrebe simplu în dimineți:„Ce mai faci?”Sau cine va spune curat:”Mai ești supărat?” Sau cine îmi va povesti crîmpee din viață  cu o maturitate care mă năucește și nu se lipește nicicum de chipul copilului pe care îl știu, făcîndu-mă să descopăr pe neașteptate omul matur, călit de primele lupte ale vieții cu rechinii finanţelor.Căci pînă la urmă ce este acea întoarcere a timpului la care visăm necontenit noi cu toții?O recuperare a puținelor clipe de fericire, pe care ni le dă viața aceasta plină de griji și suferinți, posibilă poate și-n putere doar tinereții.O biruinţă a visului. O clipă care substituie toate căderile şi toate înfrîngerile,peste toate timpurile.

   Abea acum îmi dau seama de ce nu-mi mai place să ies în Valea Grecului.Gata povestea s-a întîmplat.Alte vise se coc acolo.Alţii sînt visătorii.Departe de cărăruile mele care duc undeva printre blocuri de beton, tomberoane de gunoi și cîini vagabonzi,  spre liceul de arte, unde Moțart se împletește ușor cu  sudalma.Așa că vor trece căldurile și multă vreme încă după aceea voi zăbovi printre cedri şi veveriţe, ascultîndu-l pe Moţart.Pînă va cade frunza.Pînă cînd într-o zi voi urca în camera mea ,alături de camera ta , cu vedere spre fermecătoarea și ucigătoarea Vale a Grecului. Să mă rog la Măicuța. Să-l implor pe Isus. Pentr visul etern care împlinindu-se ne covîrşeşte şi pleacă..

          Tata,Schinoasa Nouă 29, 11 august 2014.