De ani de zile port în dreapta mea un ciot de salcîm din Valea Grecului.L-am ales, l-am strugit ca pe-o bîtă-n copilare și-l port pe cărările vieții.Pe urcușurile și coborîșurile din Dealul Scinoasei. Printre copacii despuiați și printre miriadele de frunze ale toamnei.Pe la mănăstirile Moldovei.Printre gîndurile mele multe de la masa de scris.Printre oameni.Printre cîini. Printre singurătăți. De ani de zile cerc să găsesc în noaptea vieții mele o scînteie de lumină.Măcar o fărîmă de minune, vorba lui Gheorghe Madan,prietenul meu ateu.Şi de ani de zile nu aflu nimic în călătoria mea pe pămînt. Doar un chip pe
care într-o zi, întîmplător, le-am descoperit în salonul Mănăstirii din
Țigănești.Eram la una din îmbelşugatele mese de hram care se fac acolo, cu nămet de popor, gustam din bucatele delicioase, ascultam nemaipomenita zarvă din jurul Mitropolitului, nenumăratele toasturi, şi meditam în surdină: ”Oare mai există undeva în lume un popor atît de gălăgios ca și noi ?Toţi vorbesc şi nimeni n-ascultă!” Şi la un moment dat mi s-a părut că de undeva de sus sînt fixat de o privire.Apoi de încă una, din spate. Am rotit capul şi-am descoperit , cu surprindere, pe pereții salonului două portrete. Chipul de ascet al starețului Ioachim Burlea și chipul scîrbit al mitropolitului Vladimir. Doi bărbaţi,desprinși de vremelnica lume, mă priveau din rame şi tăceau. Stareţul Ioachim Burlea, jertfa îngenunchiată a monahismului basarabean de dinaintea marei prigoane ,şi Mitropolitul Vladimir recuperatorul ei de după prigoană.Unul pe peretele dinspre răsărit şi altul pe peretele dinspre apus. Cine şi de ce l-a urcat oare acolo sus , atît de viu şi profetic, în clipa aceea, dezdoindu-i genunchii şi înălţîndu-i privirea, pe monahul martir ? Călugării cu prilejul sărbătorii? Năravul ascetic ? Pronia? Dar pe mitropolit cine l-a scos de la masă şi l-a pus în faţa monahului? Scîrbele? Nevoia de mărturisire? Ce cutremurătoare şi ciudată întîlnire.În doi. Apoi în trei. Şi-ntr-o infinită mulţime de alte întîlniri. De ani de zile port în închipuire aceste
portrete, două chipuri și două personalități, care-și contopesc privirile
undeva sus deasupra mea ,- a celui care poposeşte la mănăstire printre zeci de alţi pelerini, a celui care rătăceşte cu gîndul pe drumurile Europei , alături de Ana, în căutarea unui sens, a celui care umblă prin vetrele noastre stinse, cu bătrîni singurateci şi copii fără milă, - mă cerctează și
tac cu o tăcere care vorbește mai mult decît toate vorbele lumii despre gălăgiosul meu neam. De ani de
zile am încuiat această tăcere în scîrbele mele, într-un ciot strugit de salcîm , de care mă sprigin pe toate cărările mele şi întreb: oare ce-şi spun ierarhul şi monahul în orele cînd sala
și Mănăstirea forfotește de oameni? Dar în clipele cînd se golește de
vizitatori și sub geana pădurii rămîne doar sunet de psalm despre ce tac? Probabil despre credința uriașă cît munții, întemeiată pe jertfă, a strămoșilor noștri. Probabil încă
despre neputințele noastre de astăzi. Probabil și despre drumul întoarcerii
care trece prin scîrbele noastre ale tuturor. Probabil despre o mare mărturisire neîmplinită care ne ţine pe drumuri.Dar mai
presus de toate despre taina păstoriei. Nimic mai fericit şi mai norocos pe lumea asta decît o păstorie pe timp de prigoană şi vrajbă.Şi în acelaşi timp nimic mai ostenitor , mai incert decît o păstorie pe timp de aşezare şi pace.Astăzi nimeni nu ştie în care mînă se află toiagul. Într-o mînă de erarh sau una de călugăr.Fiecare scîrbă e un toiag .Cîte scîrbe atîtea cărări, cîte cărări atîtea toiege , şi cine ştie poate doar un ciot de salcîm ca al meu e cel mai credincios toiag din lume, poate doar el ajuns la masa de scris se poate preface într-o pană de înger.Într-o mică minune care face lumină în noaptea vieţii mele. Şi a Anei.Şi a neamului meu rătăcit.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu