MUȘCATELE MAMEI

E arșiță.Meteorologii au anunțat cod portocaliu de caniculă în țară și intr-o bună parte a Europei.Arde tot aici în Dealul Schinoasei.Arde iarba pe terase. Ard florile de cîmpie. Arde grădina. Ard eu, sleit la masa de scris, într-o tăcere de lut. Și doar din cînd în cînd prin această tăcere se aude cum cade cîte o vișină, care-mi amintește că trebuie să lupt.Dar cum ? Scrisul nu merge. Plimbările nici atît. Rugăciunea nu. Munca în grădină nici ea.Nimic.Și din acest nimic iată că la un moment dat se  alege o forță de gravitație care m-a ridică din pat, ca o pană. Florile mamei. Mușcatele.Parcă  mai eri , gata să moară,le-am coborît de la geam pe terasă și iată că  acum freamătă-n vînt și soare afară.Le ud dimineața și seara.Le ud cu stropitoarea și cana. Le ud pînă cînd biruit de căldură cad iarăși la pat. De unde mă ridic și de iznoavă le ud. Cu gura. Așa precum într-o vară , leșinat de căldură, mama m-a stropit cu apă din gură. Ca să mă ridic, se merg și să ajung lîntr-o zi la masa de scris din Dealul Schinoasei unde iubirea și mușcatele ei promit că nu vor muri nicioadată.De la nici o căldură sau calamitate.
                                                                                   * * *
Acuma despre Cheianu și Durbală.Părerea mea este că ei sînt minunați. La un moment dat , acest duet , creat dintre un actor și un scriitor , dotați cu har și un nemaintîlnit sentiment de libertate pe aici, a substituit toate teatrele și scenele din Moldova, toate programele televizate  de divertisment, toate ziarele și cărțile care se scriu, dar nu se citesc. A devenit un fenomen de cultură. O șezătoare națională și conștiință. Așa că a lovi în ei  este ca și cum am lovi în noi înșine. E bine să ne stapinim instinctele.Chiar dacă uneori sîntem tentați să invingem si sa murim frumos.Trebuie sa o facem fiecare pe cont propriu.
                                                                                   * * *
Căldură mare, deaceea es la plimbare dimineața devreme, pe mînecate. Așa face toată lumea în Dealul Schinoasei. Astfel că ,ajuns sus ,în  părculețul liceului de arte „Nicolae Sulac”, găsesc toată lumea la treabă. Puținii oameni care au rămas în liceu pentru vară, de la paznici și pînă la deriticătoare, muncesc de zor.Cosesc iarba, îndreaptă cărările , curăță și vrăciuesc rănile nevindecate ale copacilor ,se pregătesc de 1 septembrie, marea sărbătoare a sufletului aici în Dealul Schinoasei.Și de cum mă văd , dau buluc spre mine.Care m-a salută. Care-și spune durerea. Care pur și simplu tace."Curat!" - striga administratoarea prin curte de dimineata si pina seara.Dejeaba. A doua zi mizeria este la loc. Blocurile de alături au făcut din  parc o gunoiște. Nu știu de ce, dar în ultimul timp , privind la această gunoiște, simt că am și eu nevoie de ei.Astazi mă uit însă și nu-i recunosc, stau muți, înstrăinați și mă privesc de departe. Abea într-un tîrziu Tom, țiganul,se rupe dintre ei și-mi zice:„ Dom”profesor Vera zice că vrea să moară !” „Cum, mă?” ”Păi ,doamna administratoare a pus--o pe soare să ...” - strînge el din umeri. Am muțit și eu de la cuvintele lui. Știu cum spune o țară că vrea să moară, de la cinizmul și hoțiile politicienilor. Știu cum a zis tatăl meu la un moment dat , slăbit de boală, că nu mai vrea să trăiască.Știu cum zic eu uneori la necaz că vreau să mor.Cum zice un mut însă care matură de-o viață curtea unui liceu,devenită gunoiște ,fără ca cineva să-i fi multumit  cindva cumva, că vrea să moară, asta n-am s-o știu niciodată. Deaceea mă întorc și-i spun:„Stai liniștit Tom, Vera nu moare! Vera este un sfînt!” După care mă întorc și cobor devale spre casă.Cu un gînd, la sfinții care trăiesc printre noi.Și nu mor.