PLÎNSETUL LUTULUI

Am fost la Bookfest. Mi-am făcut datoria. Am ales două cărți. ”Amintiri, vise, reflecții” , un jurnal de C.G. Jung, și ”Kafka pe malul mării” de Haruki Murakami.Doar două pentru că atîtea cărți stau pe masa mea și-și așteaptă rîndul să le  ridic și să le fac parte din gîndurile și sentimentele mele.Nimic mai plăcut și mai tainic însă, încă din timpurile studenției mele, de a lua cîte o carte nouă și a o adăuga lor la sfîrșit de august și început de septembrie . Altefel cum l-aș fi întîlnit pe Vladimir Beșleagă? Cum le-aș fi strîns miinele lui Costică Dragomir, lui Nicolae Popa, lui Iulian Ciocan?Cum aș fi avut curaj să mă așez lîngă dooamna Maria Șleahtițchi? Cum i-aș fi dat prilej Veronicăi, fiica mea, să-mi facă o poză superbă ? Cum cineva din colegi m-ar fi întrebat indirect , un pic rautacios  ,mai tîrziu:„Am auzit că te-ai călugărit?” Daca n-ar fi fost Bookfestul? Nu stimate coleg, nu m-am calugarit.  Dar există un soi de singurătate , mai mare decît cea monahală, din care parte fiind se întîmplă uneori ca eșind la un asemenea eveniment  să cerci sa  cuprinzi lumea dintr-o dată într-un singur cuvînt.Bănuiesc că asta te-a interesat cel mai mult, cuvîntul, taina lui si Bookfestului. Ți-l spun:”Vă iubesc!” Asta le-am zis colegilor mei și-mi pare rău că n-ai să-l cunoști niciodată.
                                                                   * * *
 Azi dimineață l-am sunat pe Ion Druță să-l felicit cu ziua de naștere și să-i spun că  volumul sau „Stîlpii noștri de rezistență”  apărut la editura Academiei de Științe Romîne  a ajuns într-un sfîrșit și la mine. Mi l-a adus mai alăltăieri de la București domnul Grecu, o bună cunoștință a mea și un vechi prieten al scriitorului. Cînd să culeg însă am dat de belea. Numărul de telefon al scriitorului a devenit aproape indescifrabil. Se mai întîmplă.Cu cărțile de rugăciuni. Cu numerele de telefoane la care umblăm mult. De la multă folosință  și multă trăire ele la un moment dat se topesc în pagina , ca și cum s-ar ascunde în ființa noastră lăuntrică.Și atunci unica noastră salvare este memoria.Multă vreme am puchit asupra numărului de telefon moscovit, cu o mulțime de cifre, unele le-am citit din carnet, altele le-am pribuluit, ultimele, printre care 9 și 0, le-am restabilit din memorie. Și-am sunat, într-un noroc.Și-am nimerit.„Am primit cartea, Ion Panteleevici, -i-am zis, - este minunată! La multi ani!” După care am închis și-am restabilit încet, migălos, cu un creion chimic , întreaga caravană de cifre. Semn că cele trei nuvele , cele trei femei  de caracter, „Samariteanca”,  „Roaba Domnului, roaba munților” și ”Bucovineanca” , adunate în acest volum de „Toiagul păstorii” împreună  vor supraviețui, vor dăinui împreună, lucru rar întîmplat în viață la niște femei, așa precum dăinuie rugăciunea domnească. Și asta pentru că în spatele lor de fapt se află un sin gur personaj.Un singur caracter. Un Druță.   
                                                                   * * *
   Sînt zile cînd simt că întregul pămînt nu mă încape cu nevoile și suferințele mele. Nici un locușor nicăieri nu găsesc ca să mă dau la dos, să m-a fac covrig și să aștept pînă se vremuiește, ca-n copilăria mea. Și atunci mă prinde un dor de mama ,de rochia ei  cu falduri, sînt gata să fac imposibilul, să desfac pămîntul în două cu palma, cu unghia, ca o fiară, să cobor lîngă ea, sa m-a cuibaresc acolo între hume și să m-amestec cu plînsetul lutului.”Învață mai întîi, frate Ioane plînsetul omului!”- îmi zice părintele Irinarh.” Dar ce înseamnă, părinte, -zic- plînsetul Omului?” ”Plînsetul omului înseamnă răbdare.” „Dar cît se poate de răbdat , părinte?” ”Pînă la Dumnezeu, frate Ioane.” „Dar ce înseamnă Dumnezeu, părinte, dacă mă lasă atîta să sufăr?” „Dumnezeu e plînsetul lutului ascuns în faldurile  cuvîntului.Rabda si pazește cuvîntul.”